Centrul de Excelenta in Promovarea Creativitatii Romanesti BAIA MARE - PORTILE NORDULUI

<<< Show Posts >>>

Poeme, autor Nicolae Bălțescu

(7)

ATELIER LITERAR 280816

(11)

FUNDAŢIA TRANSILVANIA

Parteneri:
www.transilvaniafoundation.ro

(5)

PENTRU TINE

(3)

PROMOTIA 57

(3)

SCRIITORI DIN ISRAEL

http://en.calameo.com/read/001073787c91f13906f18

(4)

MARAMURES ESTIVAL

(2)

RONA DE JOS

(1)

IAGAN AMEIH

ganea

Căţeaua
Într-o dimineaţă de noiembrie umed şi rece, un bărbat de vârsta a treia, îmbrăcat după moda sfârşitului de secol douăzeci, cu alură sportivă şi foarte sprinten, urca pe treptele care duceau la etajul unei clădiri ciudate, situate undeva pe stânga şoselei care duce de la Mărăşeşti la Galaţi, cam prin dreptul kilometrului cu numărul cinci. Părea a se înapoia dintr-o lungă călătorie. Cizmele cu tocuri groase, îi erau pline de noroi. Paltonul lung şi negru, îl purta descheiat. Ochii căprui, unde se ascundea toată viaţa lui pierdută, parcă se asortau cu părul aproape alb; priveau curtea şi copacii din jurul casei, cu o nelinişte greu stăpânită. Şi în pâcla apăsătoarea a acestor zori, deloc prevestitori de bine, aşezarea care începea din capătul clădirii pe partea dreaptă a unei străzi fără nume, părea un loc straniu şi neprietenos. O placă de marmură neagră, pe care erau lipite literele de bronz ale unei firme, amintea trecătorului că aici se aflase cândva o clinică privată. Bărbatul acela părea un străin, căci privea cu o curiozitate ciudată detaliile din preajma sa. În cele din urmă, se opri în faţa unei intrări vechi, şi scoase din buzunarul paltonului o cheie. Mai aruncă o privire spre stradă, apoi deschise uşa.
Străbătu o încăpere strâmtă, ca un coridor, unde de-a lungul pereţilor se înşiruiau dulapuri de lemn lustruit, care adăposteau haine şi încălţăminte, apoi păşi într-o odaie mică, unde domnea o atmosferă caldă şi îmbietoare.
Peretele din fund era acoperit parţial, de un dulap suspendat, plin de cărţi şi dosare. Pe celălalt perete, se vedeau câteva icoane pictate pe lemn. Un birou mic pe care se aflau un calculator personal şi o imprimantă, era aşezat în apropierea unicii ferestre, prin care se zărea un petic de cer şi doi plopi uriaşi, străjuind poarta din curte.
După ce-şi atârnă paltonul într-un cui, bărbatul se aşeză pe un scaun pluşat, cu mâinile pe birou. Parcă se odihnea, ca după o plimbarea facută recent. Încet, încet, soarele prinse a pătrunde prin geamuri, iar o rază de lumină se aşternu pe tablourile din perete. Ochii bărbatului urmară fără să vrea dâra de lumină care curgea domol peste o icoană înfăţişând-o pe maica domnului rugându-se. Câteva lacrimi i se prelingeau pe obraji. Bărbatul şopti ceva, iar timpul se transformă dintr-odată – era undeva, cândva.
Se gândea la anii care au trecut. Cei mai importanţi ani din viaţa sa. Ani dedicaţi în exclusivitate creşterii şi educării copilei. Ani de renunţări totale de la orice tentativă de a mai promova personal în viaţă sau profesie. Ani de slujire a unui ideal. Acela de a face din copilul acela sărac şi fără nicio şansă în viaţă, un om puternic şi drept. Un om de civilizaţie, un artist. Odată cu primele rezultate, debuturile în reviste şi expoziţia personală, primele interviurii televizate şi primele întâlniri cu personalităţile lumii culturale, intenţiile sale creşteau şi ii ocupau tot timpul. Nu mai trăia pentru sine. Practic pentru el, timpul se oprise demult în loc, fixându-l într-o amorţire comparabilă cu cea a hibernării, dar mult mai cruntă. O hibernare, cu trecerea timpului, pe dedesubt, din care te trezeşti mult mai bătrân şi mai nefericit odată, pentru ca să te cufunzi, de data acesta pentru totdeauna, în veşnicia şi uitarea eternă a morţii.
Ea se rătăcise in lumea lui. Ea aparţinea altei lumi, de unde el o smulsese cu brutalitate. Lumea Podului Zamfirei. Şi mai adânc, lumea trecutului ei ancestral, din care răsărise ca o plăpândă floare, fără putinţă de a-şi conştientiza rădăcinile şi scopul existenţei sale pe pământ. Era fiica mamei sale. Ultimul copil al Mărioarei, venită şi ea odată cu exilul etnic al ţiganilor ungureşti de pe meleaguri braşovene, prin trecătoarea Oituzului istoric.
Acei ţigani dezrădăcinaţi, care au vrut sa evadeze din lumea lor mizerabilă, lipidu-se cu disperare de noile vremuri. O civilizaţie europeană, dar cât mai aproape de rădăcinile lor, ungurii, alţi nomazi asiatici. Ţigani ungureşti. Dar şi aceia, alungaţi din lumea lor, de sărăcie şi chin, spre alte meleaguri. Mirajul sudului, de dincolo de Carpaţi, mirajul câmpiilor din lunca Siretului. Pline de viţă de vie şi ferme de vite. Meleaguri comuniste. Meleaguri pline de speranţe deşarte, unde purtau cu ei sămânţa unui blestem de veacuri, încercând să o perpetueze instinctiv şi neconştientizat, într-o altă lume, o lume a nădejdii şi a iluziei sterpe. Alianţe fatale. Amestec brutal de sânge şi dorinţă. Şi totul într-un creuzet diabolic, fără a înţelege că fericirea este în tine, nu în locul unde trăieşti. Degeaba ai fugit din acest loc, căutând fericirea în altă parte. Fericirea era în tine. Fericirea este în noi, nu în locul unde trăim.
Copilule, Copilule! Unde eşti, copilul meu drag? Unde eşti, viaţa mea pierdută ? Unde eşti tu, focul din celulele mele, mistuite de dor ? Unde curgi, cum curgeai prin arterele şi venele mele, pătrunzându-mi carnea şi întreţinându-mi viaţa? Ajunge să închid ochii, pentru ca să te văd în inima mea. Ajunge să închid ochii, pentru ca să înţeleg că tu erai pentru mine lumea întreagă când eu nu eram pentru tine decât un servitor.
Ştia că este sensibil. Ştia că va suferi până la moarte. Ştia cum să-l chinuiască până la cotele cele mai înalte. La telefon îl întrebase dacă nu a auzit ţipete deasupra camerei de hotel unde credea ea că a dormit el. Unde a dormit cu ţiganul care i-a răpit fetei viaţa, iar lui, fericirea. Şi totul într-o singură noapte. Deasupra acelei camere, era apartamentul unde ea cu ţiganul facuseră dragoste toată noaptea. Se referea la ţipetele de orgasm. Dar el nu le cunoştea. Era străin de asfel de manifestări din partea ei. Uitase însă ceva. Copilul devenise femeie, iar sângele de ţigancă dăduse în clocot de acum, puternic în trupul său, ca lava unui vulcan. Nu a ştiut că este atât de multă putere în dorinţă. Dorinţa firii dezlănţuite.
La ora trei dimineata a primit un mesaj scris pe telefonul mobil. „Crăciunul acesta sper să ţi-l aminteşti toată viaţa . . . cu multă dragoste, miros de cozonac şi coji de portocală. „La mulţi ani”! Venea de undeva, de departe, de la o pesoană necunoscută. Dar se potrivea de minune situaţiei. Se gândea la marea trecere. Se gândea că, în definitiv, toată lumea moare, azi sau peste cincizeci de ani, ce contează ? Viaţa nu este altceva decât o catastrofă emoţională.
Bărbatul se îndreptă spre fereastră. Împinse perdeaua la perete şi privi în stradă. Strada era umedă şi pustie. Stradă fără nume. Îşi aminti de cântecul compus în urmă cu doi ani, imediat după plecarea Monei. Uitase melodia, dar textul încă trăia în memoria sa. Micuţa liceană cu umbreluţa în toc, nu-i mai făcea semn cu mâna în timp ce aştepta o maşină la autostop. Copila, dispăruse şi ea, lăsând în sufletul său, un gol de o inconfundabilă tristeţe. Peste câmpul proaspăt defrişat începuse să sufle vântul. Un vânt rece, de toamnă. De toamnă târzie şi udă. Cerul era cenuşiu, iar orizontul se îneca în ceaţa deasă de seară. Ici, colo stoluri negre de ciori săgetau văzduhul, croncănind aiurea. O haită de câini trecea prin faţa porţii. Câini vagabonzi. În faţă mergea căţeaua. O căţea mică, murdară, cu blana pătată de noroi, şi plină de scaieţi. Din când în când, se oprea obosită şi resemnată. Imediat o asaltau dulăii insistenţi şi nerăbdători. Încerca să riposteze într-un fel, dar puterile o părăseau cu repeziciune. Finalul era iminent. Un dulău jegos şi negru o ajunse din urmă. Bărbatul o privi pentru ultima oară. Trase perdeaua la loc şi se apropie de birou. Şi în acele clipe, el simţi stupiditatea vieţii de câine, absurdă şi tristă. Imaginea căţelei în călduri îi revenea mereu în minte. Se gândea, cum într-o zi, căţeaua aceasta va da naştere altor căţele care, la rândul lor, vor duce mai departe, într-o lume plină de durere şi nenoroc, acelaşi destin mizerabil.
Obosit, se aşeză pe fotoliul negru de piele din faţa biroului unde îl aşteptau cărţile şi manuscrisele pregătite pentru studiu şi lectură. Începu să scrie şi, pe măsură ce aşternea pe hârtie povestea vieţii sale, amintirile îl inundau ca nişte ape învolburate, ieşite din matca lor firească şi blândă. Gând după gând, secvenţă cu secvenţă, scenariul se închega asemenea unui joc de puzzle, conturând filmul existenţei sale, ca o reprezentare a morţii lente şi a descompunerii fetide, creeind o imagine de coşmar pentru prezent. O iubire se întrupează dintr-un vis idilic şi eşueză lamentabil în mediocritatea altei relaţii. Oamenii se întâlnesc, se ating precum bilele de biliard, apoi se distanţează. Rămâne amprenta «celuilalt», indiferent de zările rătăcirii individului printre cutumele vieţii trecute. Altfel spus, niciodată nu vom putea fi noi înşine, după experimentul alterităţii, fiecare suntem o secvenţă de răsfrângere a semenului cu care am relaţionat, o pecete tăinuită a celuilalt, erotică, tocită de ispitire furtivă şi perdantă.
A avut un dar. Îşi ştia locul pe lumea asta. A trăit clipa la fel ca un copil. Asta e o latură rară la un bărbat. Era cel mai trist moment din viaţa sa şi nu putea să plângă. Ar fi dorit să poată să plângă. Când era copil mic credea că a fi curajos însemnă să faci ceva deosebit. Că pentru a avea un vis sau pentru a înainta în viaţă ai nevoie de curaj. Dar singurul lucru pentru care îţi trebuie curaj este să poţi şi să şti să stai pe loc. Mereu s-a întrebat, cum au arătat oamenii bătrâni în tinereţe?. Îl interesa. Pentru că s-a dus totul şi se gândea „cât de crud”. Presupunea că dacă se concentra cu putere ar putea să-şi imagineze cum arătau bătrânii pe care îi cunoştea, ca fiind tineri. Dar era greu de tot. Pentru că el vedea că sunt doar bătrâni, bolnavi, urâţi iar viaţa lor e terminată. Când vezi un bătrân dormind, mai ales dacă este foarte bătrân, te gândeşti:„oare s-o mai trezi vreodată”? Apoi, se trezeşte brusc. Într-o secundă pare că doarme şi nu are deloc viaţă. Apoi în secunda următoare, deschide televizorul la ştiri. „Am reatat ştirile”? Întrebarea e, când nu mai reuşeşte un om să ţină pasul?.
Deschise laptopul şi din micuţele boxe ale calculatorului se revărsă, în surdină, o melodie de taină. Era chiar fundalul muzical de acompaniament al unei piese de teatru a lui Frank Wedekind. O piesă de teatru văzută împreună la Brăila. Ceva despre o deşteptare a primăverii. Ceva despre o tragedie a copiilor. Într-un colţ al ecranului, se deschise o mică casetă video. Şi în cadrul acela minuscul, apăru el. Apăru el stând la acelaş birou improvizat şi privind spre fereastra deschisă spre strada fără nume. În spatele său se mişca o umbră. O umbră care se apropia de el. Un braţ alb şi rotund îi încolăcii gâtul iar în cadru apăru chipul atât de drag al fetei. Capul ei se lipi de al său şi amândoi priviră în faţă, probabil în obiectivul telefonului mobil cu cameră care îi înregistra. Deodată, ea îl sărută pe tâmpla dreaptă, acolo unde fremăta totul ca o nelinişte în aşteptare. Rămaseră aşa câteva clipe după care caseta din cadru se închise în întunericul ecranului asemeni capacului unui sicriu. Da, încă nu o uitase. Da încă se mai gândea la ea. Începu să se întrebe. Oare pe unde o fi ? Pe unde î-i umblă picioruşele copilului atât de drag. Pe unde îi umblă picioruşele ? Unde este micuţa lui rază de soare ? Unde este viaţa lui ? Se trezi rostind în şoaptă. Unde eşti, unde eşti copilule ? Ce tristă este aici toamna asta. Ce trist este mormântul acesta. Oriunde ai fi, să nu povesteşti nimănui cum am murit. Să nu povesteşti. Să nu povesteşti nimănui cum am murit, povesteşte tuturor cum am trăit. Nu vom putea uita niciodată cine am fost şi de unde am venit. Nu vom putea uita niciodată cum am trăit. Sfârşitul a fost întodeanuna lângă noi. Sfârşitul ne-a însoţit mereu. Ne-a însoţit mereu ca o umbră. Ca o umbră, fidelă şi inevitabilă. Iar într-o seară . . .
Îşi amintea prima noapte. Cea mai grea. Părea aşa de departe. Prima noapte a fost şi cea mai dură. Fără nicio îndoială. Când s-a lăsat întunericul şi liniştea câmpiei a cuprins totul, atunci a realizat că viaţa dinainte a zburat ca o clipă. Nu rămăsese nimic altceva decât un ocean de timp, în care să se gândească până la pragul nebuniei. Ar fi izbucnit în plâns, dar lacrimile îi îngheţaseră pe obraji. O singură întrebare îl chinuia, de ce ?
Înţelegea acuma. Pe femei trebuie să le convingi că simţi emoţii la fel ca ele. Este o adevărată ştiinţă să le faci să aibă încredere în tine. Este o chestiune de tatică dar şi de vocaţie. Un joc de emoţii şi vibraţii. Ele visează chestiile astea decând sunt copile. O faţă prietenoasă le destabilizează. Ajută la mascarea agresiunii. Alegi momentul cu grije apoi începi să vorbeşti de prostii sentimentale. Vor lăsa garda jos şi vor deveni deschise. Sunt ale tale doar atunci când încep, incoştient, să te imite. Un semn din cap, o gesticulaţie, înseamnă că sunteţi acordaţi în aceiaşi tonalitate. Unii au numit-o lovitura de graţie. Le spui cât de mult te-ai schimbat, cum ai devenit altul. Cum ţi-ai resetat modul în care vezi lumea. Femeile sunt romanţioase. Ele şi când mor, mor cu un zâmbet pe buuze, Un zâmbet echivoc dar cu o insinuantă aluzie erotică.Termini, în cele din urmă, cu un dar, o floare sau un obiect ceva acolo. Ceva care să spună: „mereu ai fost în gândurile mele”.
Răspunsul la marile întrebări vine insidios şi obligatoriu legat de trecerea timpului peste noi. Nu mai puţin de trei ani. La om resetarea presupune durată şi nervi. Apoi, totul se transformă în poveste. Povestea reprezintă pulsaţia de început a bunei inspiraţii alcătuită din mici secvenţe care delimitează cadrul filmului narativ. Acum înţelegea totul. Acuma putea să se delimiteze de surplusul acela greu şi inutil. Se simţea asemeni sculptorrului care înlătură cu dalta excesul de marmură pentru ca în final să rămână opera sa eliberată de balastul vulgar, miezul. O distinsă doamnă care a predat la catedră peste patru decenii în misiunea de profesor şi diriginte de clasă i s-a confesat cu experienţa, exerciţiul profesiei şi autoritatea magistrei: „Visul secret şi nemărturisit al oricărei femei este să fie curvă”.

IAGAN AMEIH
Fragment din romanul ŞARPELE ALB ( Partea a treia şi ultima )

(2)

DRUMURI

(4)

Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. Edmund Burke ( 1756 )