POESIS – ION GEORGESCU MUSCEL

 

 

 

Cenaclu

 

du-mă și pe mine de vrei

în sublima oaste de corifei

și iată-mă se-ncinge o tăcere de spini

respir un aer aspru parcă mușcat de câini

se laudă unul că l-a cunoscut pe Nichita

că a băut cu el și și-a-mpărțit și pita

și toarnă-o schilodeală de cuvinte

la care toți silesc a lua aminte

se sare rândul meu sunt amânat

în minte prinde-a mi se face drum arat

iar când încep a spune duruta mea poveste

se naște-un murmur cu intenție de viespe

ce cu pană veninoasă-ti scrii vorbirea

străine ce-a fost dat sa te-ntâlnesc

mai par și alții-a aștepta la rând

ca să arunce-n mine cu bulgări de cuvânt

pricep că la cenaclu nu e tărâmul milei

la ei batjocura e marmelada zilei

dar văd acum durere-n privirea alor mei

trezit ca dintr-un vis spun cu uimire gata

dragostea și ura-s mai reale decât piatra

deschide unul geamul e-un dezmorțit de oase

ce trist cade lumina peste lucruri mincinoase !

 

 

Zi de vară

 

ce frumos miroase la castel

florile de tei !

mi s-au risipit şoaptele din vis

ale misterului

privesc  prin perdele arătura trandafirie

a cerului

uliţa spre deal se desenează cu chemari

spre alte zări

pe arterele urbei curge cu stil

sânge de automobil

tim hortons-ul se scaldă-n complimente

şi-n “far niente”

de-abia mai tarziu când se lasă umbrele

pe răcoare

vin pictorii-n sat cu pânzele doldora

de fapte de culoare.

 

 

Weekend

 

De bunăvoie orice lucru

Se-mpătură doar până la șapte;

De piepteni cu grijă  orice strigăt,

Ajungi doar la șoapte…

Toate umblările au un liman;

Toată făptura e după un plan…

Nu-i cărare fără mers,

Nu e viață fără sens…

De n-am trudit și n-am gândit la bine,

Nu are rost odihna și tihna…

Câmpul cu flori –

Cine-a trudit pentru ele?

Cămările mele cu dor –

Scame de gând, personaje fără contur

Fără griji se perindă alene…

De la o zi la alta culoarea obosește;

În vază, roza are un loc de popas…

Cât timp a trecut, cât a mai rămas?…

Șosele și uliți, poteci –

Să iei seama pe unde treci…

E un parfum de fapte trecute,

E o chemare cu litere mute…

Ce-nțelepciune mare este în uitare!

Cearta de ieri devine-amintire –

Să-mi fie iertată plecarea de-acasă,

Invitați-L acum pe Domnul la masă

Și hai să discutăm despre iubire.

 

 

 

                   Veronica  Micle

 

Îmi face bine de tine să aud,

Fată frumoasă din Năsăud;

Te simt ca pe-o rudenie de-aproape

Încorsetată-n haina suferinței…

Prin dreptul tău a trebuit să treacă,

Cum trece spre victorie o oaste,

Autostrada poeziei noastre…

Căci Geniul nostru nu putea să-ncapă

Decât în lumea cea sublimă și săracă.

Profilul tău de coafură, chipul tău

Cumpănă dreaptă face staturii de Luceafăr…

Ai înfruntat cutume, și lume, și destin –

Îti mulțumesc că l-ai iubit pe Emin !

Mai ales acum, când, dincolo de fire,

Se mai aruncă-n draga lui icoană

Cu bulgări de nesimțire.

 

 

                Tihna lutului

 

Cu chei de lut deschid lacăte de lut;

M-apasă osteneală și somn

Mă silesc să n-adorm…

Venită de nicăieri,

M-alintă mama cu silabe de mângâieri…

De unde vin și unde-am ajuns –

Am oboist să-mi dau un răspuns…

Mi-aduc aminte ca-n treacăt

C-am fost botezat în miroznă de brad,

În răcoare de plop și susur de mesteacăn…

Din dealul Cărții cu sfinti îmi pare că văd

O lume de tihnă și una de prăpăd;

C-a venit tata acasă cu bani și cu griji

S-a pomenit de datorii și faliment,

De industrii cu risc, de avantaje…

De-abia aștept să mă trimită c-un coș

S-aduc mâine buruiene la porci,

Apoi înc-o dată s-aduc să repare pereții

Lut dintr-un mal povârnit

(Pe unde ne jucam noi, băieții)

A trebuit să stau la rând,ce să vedeți:

O obște de călugări și una de poeți…

Ceva mai alături pe-un dâmb :

Tufe de măceși și garofițe de câmp.

 

 

Rugăciune

 

Vrerii Tale, Doamne, fă-mă rob,

Să nu-mi pătrundă-n suflet ape vinovate;

Lăsatu-m-ai să mă înfrupt din toate,

Să hoinăresc, în gând, până la stele –

Ci – iartă, Doamne, libertăţii mele!

Căci, iată-mă iarăşi vinovat,

Iată-mă din nou mânjit de păcat!

N-am fost vrednic să păzesc grădina…

Cine-a putut să citească lumina?!

În mâna Ta sunt toate veacurile,

În mila Ta sunt toate leacurile!

Mă uit cu-ngrijorare la uşă şi la clanţă:

Şi-ntârzierea e-o undă de speranţă…

 

 

 

Acasă

 

de atâta privit

claude monet a orbit

beethoven a surzit

de-atât auzit

de-atâta dor

pot să-mi iau zbor

spre altundeva

unde-i casa mea

cu silabe de miere

mă cheamă-n tăcere

un loc ce-nseamnă acasă

aştept să m-ademenească

o cameră cu busuioc la grindă

şi cu gutuie în fereastră

să mi se zăvorască şi culisele

să nu mi se fure cumva visele

dar oriunde umblând

adorm în casa mea din gând

iar dacă iau mai bine seama

în glasul cu care mă chema mama

iar uneori pe vreme grea

în răsuflarea-ţi cu suspin

amărâta mea

claude monet a orbit

beethoven a surzit

iar eu de cât mă tângui şi oftez

mă-nnoptez.

 

 

 

(193)

%d bloggers like this: