CUM AM RATAT INTRAREA IN U S R, UNIUNEA SOVIETELOR RESTANTE

Cum am ratat intrarea in USR-Uniunea Sovietelor Restante.
USR, Uniunea Sovietelor Restante ,visul ademenitor, secret şi nemărturisit al oricărui confrate, de cincizeci de ani încoace, marea tentaţie olimpică, elita elitelor elitiste, ultimul bastion şi ultima frontieră, de unde, dincolo de gaura neagră, pâlpâie morganic luminiţa suedeză . . . Eram undeva, cândva.
Însoţeam o distinsă doamnă, marginalizată de breaslă, la o aniversare devenită celebră de câţiva ani, mai ales de când autorităţile locale investiseră o sumă ceva mai consistent ă într-o casă memorială, pentru ca să nu ne mai arate cu degetul străinii obraznic de curioşi în trecere pe acolo.
Fac o mică paranteză. Recunosc că mă lovise şi pe mine flama luminiţei, dar m-am cutremurat la gândul că ar putea să fie preludiul unei stări echivalente cu delirul grandorii, specific delirurilor bine codificate într-o anumită patologie, şi am renunţat eroic, nu fără nişte regrete pasagere dar de scurtă durată. Aveam tot ce trebuia. Naşul care mă cununase îmi dăduse o rubrică permanentă. Colegii pe care îi conducea şi-i supraveghea ca să nu se abată de la ”linie”, m-au prezentat unor mărimi care mi-au propus imediat să le fiu tovarăş de uniune. Unul dintre aceştia avea o simpatie specială pentru mine şi pentru tînăra mea soţie, de profesie inginer petrochimist, pe atunci şefă de schelă petrolieră, unde se producea carburant şi pentru maşinile prietenilor unionişti. Tocmai scrisese o lucrare în două volume despre laureaţii acelui premiu al cărui nume nici nu îndrăznesc să-l pronunţ, unde îşi prezenta alternativele mai mult sau mai puţin inspirate, dar selectiv argumentate, în vreme ce mă caza la domiciliul său din capitală, unde dormeam vegheat de un câine superb de rasă, pe nume Mark. Împreună am cununat o fată a unui prieten şi coleg de ceată, mereu solicitat de organe, pentru informaţii pertinente şi punctuale. Apoi într-o seară am fost condus la un conac , unde primul lucru care m-a frapat a fost o tentativă de mormânt bine făcută, pe tot o tentativă de colină, dar fără obiect. Defunctul avuse grijă să lase, cu gură de moarte, un testament, ca oasele sale muzicale să ramână cu orice preţ la Paris, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Ei, acolo, într-o sală superbă, la o masă dominată la un capăt de tabloul uriaş al doamnei muzicianului defunct si fostă amfitrioană, am cunoscut, la un pahar de vin bun şi o friptură pe măsură, toată elita unei culturi naţionale. De la academie, până la cei care au scris istorii în care au înghesuit de-a valma inşi cu recomandari preţioase cu alţii mai puţin preţioşi, dar care se aflau deja în patrimoniu, cu state serioase de vechime şi de plată. Dispuneam, în calitate de fin, de zeci de recomandări pentru a deveni, la rândul meu, membru al uniunii despre care am aflat mai târziu o sumedenie de chestii, suficient de străine de firea mea, pentru ca să ma abţin o vreme. Nici mirajul unor avantaje economice nu m-a convins şi nici acea fluturare pe sub nas a unui supliment de pensie în viitor ( efemeră la ora actuală ). Printre cei care mi-au acordat atenţie şi m-au acceptat ca prieten multă vreme, a fost un mare matematician, numele său l-am găsit înscris la Tokio, în cadrul Universităţii Naţiunilor Unite, coordonând un vast program privind Nevoile Globale ale Omenirii. O prietenie care m-a onorat şi m-a ajutat să elaborez, la rândul meu, două lucrări de matematică fundamentală cu aplicaţii în medicină şi lingvistică. Şi nici de data acesta nu am intrat în uniune. De lene, probabil. Aşa cum nu am intrat nici în PCR – Partidul Camarazilor Roşii, cele două intrări condiţionându-se reciproc, iar eu nu dispuneam de suficientă maturitate politică. Eram sfios şi marcat de nişte antecedente parentale monarhiste. Recunosc că puteam să intru în Uniunea Sovietelor Restante, oricând şi cu brio, mai ales că la un moment dat, cumătrul devenise preşedinte. Ce, nu puteam să-i cer un premiu ? Ce s-a întâmplat totuşi ? Într-o seară m-a pus dracu să mă duc la o întrunire de unionişti. Eram emoţionat, pregătisem un text, “Romeo şi Julieta”. Acolo într-un loc, ziceam la un moment dat “ aş vrea ca nava mea cosmică să cadă în Verona .“ În sală tăcere. Apoi tăcerea fu spartă de vocea gravă şi dogită de nicotină a decanului de vârstă. O voce care îmi sună şi acuma în urechi, ca un verdict, ca o interdicţie, ca o replică neîndurătoare, kafkiană. “ Bine, bine ! Da eu nu înţeleg ce legătură are Shakespeare cu Verona”. Am tăcut. Am tăcut două decenii.
După “răzmeriţa decembristă” m-am simţit asaltat din mai multe părţi, tot pentru o intrare în uniune. “Trebuie cronici” mi s-a spus. Ok ! Am luat un volum şi m-am dus la un local, unde mă convocase o distinsă membră şi şefă. A luat lucrarea, a răsfoit-o, apoi mi-a înapoiat-o sec. “Trebuie să o dau la un subaltern de specialitate, pune acolo şi tu ceva” Am înţeles că trebuia să introduc între filele lucrării, o bancnotă. Aveam bancnota, dar îmi lipsea ceva. Nici acuma nu ştiu ce.
Am încheiat paranteza. Voi continua ceea ce am început. Deci eram la aceea manifestare patronată de unionişti, după ce rezistasem eroic să răspund insistenţelor unui preşedinte mai mititel, de a organiza o petrecere cu fete. Ce fel de fete ? Spun mai jos. La manifestarea despre care am vorbit la început eram cu doamna marginalizată ( Avea cincizeci de ani ! ). Cum se obişnuieşte în asemenea situaţii, organizatorii au adus, zic eu, cu arcanul, un grup de eleve de la gimnaziul din localitate. Repet, de la gimnaziu. În faţa mea se erotizau cu telemobilul două puştoaice. Zic, erotizau, pentru că telefonul mobil reprezintă la ora actuală, pentru puştoaice, un mijloc extraordinar de erotizare şi de comunicare pe problemă. La un moment dat, prezidentul unionist s-a apropiat de mine şi, arătând spre cele două nimfete, m-a întrebat direct: “Sunt cu tine ?” Nu, i-am răspuns ! Eu am venit cu doamna. Şi am arătat spre însoţitoarea mea. Supărat, mi-a strigat în ureche “ Atunci, ţi-ai ratat intrarea în USR “ Adica, în Uniunea Sovietelor Restante. Asta e ! Închei, parafrazându-l pe Nabukov dar şi pe Cehov “Lolite, Lolite, văpăi ale viscerelor lor, creativ întunecate. Supliciul lor . . . . parşivi mai sunteţi domnilor“
MIHAI GANEA

(102)

%d bloggers like this: