TOVARASUL IONEL

Tovarăşul Ionel

Avea şi el, problemele sale. Probleme personale. Probleme personale cu familia. Cu familia şi mai ales cu partidul. Acesta din urmă îl sufoca cu totul. Asta, pentru că nu era de glumit cu partidul. Uite aşa, tovarăşul Ionel se trezise, după ani serioşi şi mulţi de activitate, loial partidului şi conducătorilor săi iubiţi, cu probleme. Pentru el, partidul era totul. Casă, masă, familie. Familie şi Dumnezeu. Nu ! Nu. La el Dumnezeu, se confunda cu partidul. Cu partidul şi conducătorii săi iubiţi. Sfinţii apostoli. Sfinţii apostoli şi sfintele apostoliţe. Adică, tovarăşele prim secretare şi tovarăşele secretare cu propaganda. Îl chemau mereu la ordine. Îl chemau mereu la sediu. În rest, totul mergea ca pe roate. Nevasta, fetiţa cu zulufii roşii, slujba. Slujba şi familia. Dar şi familia de la ţară. Familia de la ţară. Aici avea el un of. Un of ascuns. Un of ascuns şi greu de mărturisit. Ceva legat de ai lui. Ai lui de la ţară. Părinţii. Părinţii, fraţii surorile, rudele. Rudele şi alţii. Asta era problema lui. Erau îndărătnici. Erau îndărătnici şi îl stânjeneaau. Îl stânjeneau în activitatea lui de membru. De membru de partid. Asta era. Trebuia să fie tot timpul cu ochii pe ei.
Tovarăşul Ionel îşi aminteşte cu groază cum a trecut el, greul colectivizării. Ce părinţi îndărătnici a avut în momentul acela. În momentul acela de grea cumpănă pentru el. Situaţia lui, cariera lui. Cariera lui de activist şi colaborator zelos al organelor era ameniţată de îndărătnicia părinţilor refractari. Refractari şi duşmănoşi în faţa partidului. În faţa partidului şi a ideii de colectivizare. Nu, nu şi nu ! Ei bine, cum putea el, tovarăşul Ionel, să treacă de cumpăna asta ? Totul a venit pe neaşteptate. Poziţia lui, poziţia lui de membru de partid, de activist şi mai ales de şef al biroului secret, se năruia cu repreziciune. Aştepta să fie convocat de tovarăşi. De tovarăşii de sus. Convocat şi întrebat. Întrebat, scurt şi răspicat. Întrebarea mortală. Întrebarea capitală. Sunt înscrişi ? Sunt înscrişi, tovarăşe ? S-au înscris, tovarăşe Ionel ? Părinţii matale, sunt înscrişi în gospodăria colectivă ?
A venit şi ziua când nu a mai putut rezista. Când nu a mai putut rezista îndăratniciei. Îndărătniciei părinţilor de la ţară. Ziua nenorocită. Ziua când şi-a ieşit din minţi. Tovarăşul Ionel s-a trezit lovindu-şi părinţii. S-a trezit luându-i la bătaie. Aşa deodată. Mama, tata, de-a-valma. Pumni şi picioare. Pe unde apuca şi cu ce apuca. Uite aşa, i-a bătut măr. Le-a tras o mamă de bătaie s-o ţină minte cât or trăi pe acest pământ. O bătaie cum scrie la carte. Şi părinţii s-au înscris. Asta e ! S-au înscris în gospodăria colectivă. S-au înscris şi ei. Părinţii tovarăşului Ionel. S-au înscris, că de nu, îi lua mama dracului. A doua zi, tovarăşul Ionel a raportat slugarnic şi loial că s-au înscris. Maiorul, tovarăşul maior de la securitate, l-a bătut prieteneşte pe umăr. Pe umărul drept. Umărul care îl durea de pe urma efortului făcut cu ocazia bătăi aplicată părinţilor. Tovarăşul maior l-a bătut pe acest umăr şi i-a zâmbit prieteneşte. Ia zâmbit jovial, fără să zică un cuvânt. Nici nu mai era nevoie. Gestul acela cu bătutul uşor pe umăr spunea totul. Era în ordine. Totul era în ordine. Tovarăşul Ionel era în ordine. Trebuia doar să se ducă la partid. Iar partidul era aproape. Tovarăşii de la partid erau aproape. Chiar în centrul oraşului. Partidul era aproape, tovarăşii de la partid, erau aproape, Casa de cultură era aproape. Tovarăşii de la partid au semnat. Au semnat şi ei numirea tovarăşului Ionel în postul de director. Director al Casei de cultură. Al Casei de Cultură a oraşului. Al Casei de Cultura a oraşului, unde îşi desfăşura activitatea cenaclul tovarăşilor scriitori. Cenaclul tovarăşilor scriitori care trebuiau să fie îndrumaţi. Îndrumaţi, supravegheaţi şi . . . raportaţi. Raportaţi la tovarăşul maior. Raportaţi de fiecare dată când citeau ceva din producţiile lor literare. Ceva din operele lor. Din operele lor nenorocite. Mai ales acele texte cu aluzii gingaşe la partid. La partid şi conducătorii săi iubiţi.
Tovarăşul Ionel era fericit. Îşi aminti ultima proză a doctotului, a doctorului chirurg. A doctorului care frecventa cenaclul. O proză cu şobolani. Asta era, cu şobolani. Seara va adormi liniştit. Liniştit pentru că că lucrurile se aranjaseră conform planului şi voinţei partidului. Iar el, bineînţeles, el tovarăşul Ionel, îşi făcuse datoria. Datoria lui faţă de ţară. Faţă de patrie şi partid. Raportase. Raportase chestia cu şobolanii din proza doctorului.. Maiorul, tovarăşul maior, îl va chema a doua zi pe doctor la sediu. Asta era ! La sediu. Parcă îl vedea pe nenorocitul acela de doctor dând cu subsemnatul. Adică, scriindu-şi decalaraţia în faţa tovarăşului maior. Asta da victorie !
Acasă, tovarăşa lui de viaţă, tovarăşa lui de viaţă şi fetiţa, fetiţa lui cu zulufii roşii, îl aşteptau cu cina. Era o seară în familie. O seară în tihna familiei, cum s-ar spune. Tovarăşul Ionel era, de acum, obosit. Lângă el veni fetiţa. Fetiţa lui, fetiţa cu zulufii roşii. Aceasta îşi întinse mânuţele fine şi delicate spre obrajii lui aspri. Aspri şi năduşiţi. Tovarăşul Ionel mângâie feţiţa pe cap. Mâna lui, aspră şi ea, semăna cu limba unei feline care-şi linge puiul pe creştet. Un gest instinctual. Apoi se vârî cuminte în pat. În patul lui domestic. Domestic şi conjugal. Şi adormi visând doctori şi şobolani. Doctori şi şobolani rostogolindu-se de-a-valma. Rostogolindu-se pe un tobogan imaginar, secondaţi de urlete şi vaiete. De urletele şi vaietelele părinţilor. Părinţi bătuţi, pentru ca să se înscrie în colectiv.

MIHAI GANEA

(140)

%d bloggers like this: