PINTEA VITEAZU – HAIDUC SAU TALHAR ?

Pintea Viteazu – haiduc sau tâlhar? PDF Imprimare Email 9486 Afişări
Scris de Teofil Ivanciuc
Duminică, 21 Februarie 2010 07:41
Aţi auzit de bandiţii care terorizează Maramureşul, Sălajul şi Bistriţa-Năsăud? Au jeep-uri de ultimă generaţie, pistoale mitralieră, au pile (au corupt poliţişti, politicieni, judecători) şi fac ravagii: au atacat firma Italsofa unde au omorât 250 de oameni, au jefuit banca X din Sighet (ucigând paznicul), au atacat şi jefuit oameni de afaceri, TIR-uri cu marfă şi microbuze pe Gutin, l-au omorât pe episcopul greco-catolic X, incendiind episcopia şi fugind cu seiful. S-a auzit până la Bruxelles de ei, cei de acolo punând un premiu de 50.000 euro pe capul lor. Se ştie că o mică parte a „încasărilor” au donat-o unor bătrâni fără pensie şi familii cu copii mulţi.

Dacă aţi auzi că aceşti bandiţi sunt conduşi de Pintea, cum l-aţi privi pe acesta? Ca pe un haiduc ori ca pe un tâlhar periculos care pune economia şi siguranţa regiunii în pericol?
Staţi liniştiţi, a fost doar un exerciţiu de imaginaţie, transpunând ipotetic istoria în prezent.

Despre cunoscutul personaj Pintea Grigore Viteazu (1670-1703) s-a scris în ultima sută şi cincizeci de ani enorm. Amestecându-se adevărul cu legenda, tradiţiile cu faptele istorice, din biografia lui Pintea s-a făcut un talmeş-balmeş, acestuia atribuindu-se fapte pe care nu le-a comis, şi fiind transformat de unii autori într-un personaj eminamente pozitiv, un ocrotitor şi împărţitor de dreptate al săracilor şi a celor slabi, în detrimentul bogătaşilor şi al autorităţilor vremii (recent l-au supranumit chiar Pintea cel Sfânt), mergându-se deseori pe deviza „crede şi nu cerceta”.

Totuşi, o seamă de istorici nu s-au lăsat duşi de val, scoţând din colbul arhivelor documente istorice incontestabile care însă îl prezintă pe Pintea într-o altă postură decât cea îndeobşte cunoscută. Mai jos vom prezenta succint aceste acte (publicate de Dariu Pop, Coloman Oszóczki, Ioan Ranca, Susana şi Avram Andea) lăsând la latitudinea cititorilor să tragă concluziile.

Menţionăm că acest demers nu se doreşte a fi o demolare a unui mit, ci o simplă prezentare de dovezi istorice.
Conform datelor existente, Pintea Grigore, fiul lui Cupşa Pintea şi al Mălinei născută Costan, s-a născut pe 25 februarie 1770 în satul lăpuşean Măgoaja, aflat azi în judeţul Cluj, pe graniţa sudică a actualului judeţ Maramureş.

La 6 mai 1689 Gregor Pintye de Hollómezõ (Măgoaja) primeşte blazon de la Mihály Apafi I.

Următoarele acte în care acesta apare datează din anii 1693 şi 1694- ultimul document emis de oraşul Baia Sprie prezentându-l pe Pintea ca pe un haiduc care bântuia prin împrejurimile aşezării.

Apoi încep marile lovituri: într-o scrisoare datată la Turda la 16 septembrie 1695 a cancela­rului Nicolae Bethlen adresată judelui oraşului Baia Mare, aflăm că mai mulţi negustori „greci” (denumire generică a epocii pentru cei din Ţara Românească şi Balcani) însoţiţi de soldaţi ardeleni au fost a­ta­caţi şi jefuiţi în Munţii Maramureşului de circa 35 de hoţi, dintre care 5 au căzut în luptă alţii fiind doar răniţi. Bethlen ordonă judelui să-l informeze dacă spiţerii din Baia Mare au vindecat vreun haiduc din cei răniţi şi să cerceteze din ce localitate sunt. Este vorba despre oamenii lui Pintea, în primul atac major pe care-l menţionează actele vremii.

Pe 14 august 1697 aflăm că haiducii acestuia au fost sprijiniţi de locuitorii satelor Crăceşti şi Hoteni, în timp ce se retrăgeau spre Lăpuş.

În şedinţa comitatensă ţinută la Sighet pe 6 mai 1698, comitele Cămării- Frater Georg şi pretorul Kaszon Istvan se plâng, declinându-şi orice răspundere, pentru distrugerile provocate de haiduci, cerând să se ia măsuri în vederea nimicirii acestora.

În iunie 1698 negustorii Ambrus şi Stephan Koszegyi sunt opriţi şi jefuiţi lângă Baia Mare, bunurile lor fiind date de Pintea săracilor (singura menţiune de acest fel prinsă în documente).

Carnagiul

Cel mai sângeros jaf comis de acesta are loc în iulie a aceluiaşi an. Iată actul doveditor, adresat de judele Băii Sprii omologului său din Baia Mare la 21 iulie 1698:
«Acum a sosit cu multă grabă din Maramureş scrisoarea pretorului Jura Jonas care ne înştiinţează că tâlharii au atacat castelul Rona de la marginea Poloniei (azi Coştiui, n.red.), unde au decapitat 250 de oameni şi au încărcat bunuri şi comori, povară a 150 de cai, ajungând la poalele munţilor maramureşeni, peste care au şi trecut şi acum sunt în munţii Budeştiului. Maramureşenii sunt în urmele lor şi vă roagă ca şi din partea dumneavoastră să-i întâmpine oameni înarmaţi, poate Dumnezeu ne ajută să-i prindem.»
(Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Fond primăria Baia Mare, an 1698, iulie 25, fasc. 1 nr. 24).

Din scrisoare rezultă că locuitorii din Coştiui au fost crunt loviţi, probabil fiind ucise şi femei şi copii (la acea vreme aşezarea era mică, din vreme ce la 1625 acolo erau recenzaţi doar 360 oameni). Este vorba în principal despre mineri săraci, care erau obligaţi de statutul lor să apere ocnele în caz de atac şi care au plătit cu viaţa pentru aceasta.

În legătură cu acelaşi sângeros eveniment mai aflăm că la 27 iulie 1698, locuitorul Ion Timoftei din Sârbi îşi opreşte concetăţenii care voiau să-i urmărească pe haiducii ce omorâseră 250 oameni la Coştiui astfel că aceştia scapă, trecând peste munţi. Ca urmare, la 6 august Comitatul Maramureş îi aplică lui Timoftei uriaşa amendă de 200 de florini.

La 17 iunie 1699 Consiliul de război din Viena şi Guberniul Transilvaniei ce­r comitatului Satu Mare să ia măsuri « potri­vi­te şi în fo­losul ţării », întrucât pe teritoriul dintre Baia Mare, Maramureş şi Bistriţa s-ar fi înmul­ţit peste măsură acţiunile de tâl­hărie şi hoţie.

Marea lovitură

Următorul jaf este cel mai mare din istoria de brigand a lui Pintea, ajungând să aibă ecouri internaţionale şi care duce la jefuirea unei averi egală cu aproape întreg impozitul Transilvaniei!

În iulie 1699, în hotarul satului Hordou (azi Coşbuc, n.red.), pe drumul dintre Sighet şi Bistriţa, un grup de negustori «greci» de-a lui Constantin Brâncoveanu, sunt atacaţi şi jefuiţi de ceata lui Pintea aliată cu o ceată de tâlhari maghiari.

Din actele păstrate (la Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura Ju­­deţului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X şi Fond Korda, Cutia 11, Nr. LVIII) rezultă următoarele:
Des­făşurat în dimi­nea­ţa zilei de 10 iulie 1699, după o noapte de somn a haiducilor de rând şi de sfătuire a căpeteniilor într-o casă din Bichigiu, el s-a asemănat mai mult cu o con­frun­­tare militară în miniatură, soldată cu victime omeneşti. Ar pleda pen­tru acest caracter numărul mare al participanţilor, aproximativ 120-130, dintre care vreo 30-45 „ungari”, înzes­trarea lor cu ar­me, în pri­mul rând de foc, procurarea pentru căratul prăzii a circa 60-70 de cai, folosirea în luptă de steaguri şi de trâmbi­ţa­şi după toate regulile artei militare.

Cu acest prilej atacatorii au avut de înfruntat atât forţa slujitorilor angajaţi de negustori, cât şi a unor efective ale armatei apărută la scurt timp după săvârşirea atacului, primej­duind însuşirea şi împărţirea prăzii între răufăcători. În legătură cu desfăşurarea atacului, ştim că tâlharii au acţionat pe­des­tru, cu ex­cepţia a şase căpetenii călări, dintre care actele nominalizează doar patru, anu­me pe Pintea (care-l avea ca slujitor personal pe un anume Vasco, care îi purta mantaua şi avea grija calului), Lu­pu Ra­vasz-locţiitorul acestuia, un oarecare Simion din dis­tric­tul Lăpuş şi Gheor­ghe Tott din Seghedin.

Convoiul negustoresc a făcut acolo popasul planificat încă de la Sighet şi de care haiducii au fost informaţi de Maté Deak, fratele tricesimatorului (inspectorului fiscal) de aici, şi de doi „ruteni” care i-au spionat pe ne­gustori. Între localităţile Groşi şi Larga are loc împărţirea prăzii între cele două grupări de tâlhari care se des­part. Prada este în parte ascunsă sau vândută între participanţi la licitaţie. Dintre bunurile jefuite se menţionează săbii-unele cu mâner de argint, puşti, pistoale, piei de jder, argintărie, postavuri, ceasuri de argint, haine cu fireturi de aur, un pocal de aur bătut în pietre scumpe, bani etc.

Negustorii păgubiţi s-au adresat stă­pânului lor, domnitorului Constantin Brâncoveanu, plângându-se de hoţi şi solicitând ajutor pe lângă autorităţile transilvănene. La plângerea acestora domnul Ţării Româneşti, a­flat la Târgovişte, îşi trimite la Sibiu pe omul său de încredere- ceauşul David Corbea, solicitându-se nu numai prinderea şi pedepsirea răufăcătorilor, cât mai ales, despăgubirea integrală a supuşilor săi păgubiţi, bunurile jefuite fiind estimate de Gu­­ber­niul ţării la uri­aşa sumă de peste 80.000 de florini (în condiţiile în care impozitul anual al Transilvaniei era de 112.500 florini).

Datorită scandalului internaţional autorităţile transilvănene, prin comandantul general Rabu­tin, guver­na­torul Gheorghe Bánffi şi tezaurarul Ştefan Apor iau măsuri drastice. La începutul anului 1700 sunt prinşi opt haiduci, care după anchete şi torturi sunt executaţi. Au loc anchete şi procese la Satu Mare şi Baia Mare, între februarie 1700 şi iulie 1701, la care sunt audiaţi (de bună voie şi sub tortură) 95 de martori.

În timpul anchetei ies iveală informaţii importante : tăinuitorii bunurilor jefuite au fost per­soane de toate neamurile şi de toate ocupaţiile: români, unguri, evrei, preoţi, juzi ai satelor, orăşeni, ţărani etc. O parte din lucrurile de preţ au fost date ca şi daruri comandantului Löwenburg, altor slujbaşi, ca şi unor militari habsburgici pentru servicii şi bunăvoinţe faţă de tâlhari.

Însuşi Pin­tea şi o parte a corifeilor săi au fost înrolaţi, în mai multe ierni (sub nume false) în sânul unităţilor militare şi de haiduci impe­riali din Partium.

Din anchete rezultă şi profunda nedreptate care domnea în sânul cetei de haiduci: astfel haiducii capturaţi Nicolae Baba, Toma Fodor, Iosif Nicoară, Costin Pap, Sa­muil Pusztai şi Ladislau Magdan declară că au fost nedreptăţiţi la împărţeală, primind mult mai puţin ca alţii, că au fost înşelaţi de mai marii lor, că nu au putut lua parte la decizii etc.

Cât despre ajutorarea celor oropsiţi prin intermediul comorilor jefuite, nici unul dintre martori nu menţionează vreun cuvânt…

Declinul

Ulterior atacului, la 15 august 1699, oamenii lui Pintea intră în grădina lui Kerekes Ferencz din Baia Mare, înspăimântînd oraşul.

Însă, laţul se strângea…Căpitanul cetăţii Satu Mare, colonelul Friedrich von Löwenburg, se ocupă personal cu prinderea şi persecutarea haiducilor. La 2 ianuarie 1700 Pintea este prins şi închis de Löwenburg în cetatea Satu Mare, unde se afla încă în februarie, când este eliberat sub jurământ şi chezăşie în vederea predării bunu­ri­lor jefuite de la negustorii greci.

Acesta însă în loc să-şi ţină jurământul, atacă în aceeaşi lună, împreună cu 50 de haiduci, convoiul a doi negustori sătmăreni (lângă Cicârlău), luându-le lucrurile pe care le duc la Crăceşti.

Apoi, autorităţile încheie o nouă înţelegere cu el, oferindu-i o sumă regulată de bani pentru a fi lăsaţi în pace. Astfel, la 25 septembrie a aceluiaşi an Consiliul oraşului Baia Mare trimite doi emisari la Şurdeşti să se întâlnească cu el pentru a stabili de comun acord plata “tributului”.

Nerespectând nici această înţele­gere, acesta este iar capturat de Löwenburg la Satu Mare şi din nou eliberat în circumstanţe dubioase, probabil dând mită.

Apoi Pintea ajunge să fie proscris, conform ordinului împăratului Leopold din 23 aprilie 1701:
„Pentru prinderea aceluiaşi Pintea şi a însoţitorilor lui, cine are curaj pentru a redobândi într-adevăr liniştea şi pacea poporului, nu numai pentru a-l dezvălui pe acest Pintea ci şi pe unde a fost zărit, cu siguranţă i se oferă o răsplată imperială de o valoare de 500 de taleri, aceluia care îl va preda pe zisul Pintea, viu sau mort, trebuie răsplătit pe lângă celelalte obiceiuri prin părţile valahice chiar şi preoţii trebuie să proclame aceste sugestii prin biserici, şi Noi hotărâm cu bunăvoie ca acest lucru trebuie răspândit”.

În luna mai 1701 îl aflăm pe Pintea, în baza măr­turiei unui hai­duc executat apoi de autorităţi, nu numai în cali­tatea sa de răufăcător ci şi de angajat cu soldă în rândurile armatei impe­riale, de con­du­cător al unor unităţi de călăreţi cantonate în ce­tăţile din Partium. Guberniul se adresează la 8 mai 1701, comitelui Zarandului, Mihail Szává, şi coman­dan­tului militar al cetăţii Ineu, pentru a solicita prinderea şi pe­dep­sirea lui Pintea, aflat la Ineu în calitate de hotnog al călăreţilor maghiari, sârbi şi români.

Imediat după aceea, la data de 15 mai, oamenii lui Pintea (nobilul român Szuhai şi tovarăşii acestuia din Cicârlău) îl jefuiesc şi ucid pe vicarul episcopal Isaia de la mănăstirea Bixad. Acesta din urmă era călugăr grec şi fost stareţ al Mănăstirii Sfântul Apostol Pavel de pe Muntele Athos, convertit la catolicism şi însărcinat cu câştigarea la Unire a românilor din părţile Bihorului, Sătmarului şi Maramureşului. Deşi unii istorici ai bisericii au atribuit lui Pintea statutul de apărător al ortodoxiei, acest lucru merită discutat, cât timp mobilul uciderii lui Isaia pare să fi fost pur şi simplu prădarea mănăstirii pe care o incendiază furând de acolo printre altele şase pistoale, (conform actelor din Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Fond primăria Baia Mare, 1701- Inquisitiones Examine item es Fassiones ut et Sententia Praedonum Famoso Pintye…) şi din vreme ce haiducul a jefuit la viaţa sa destui ortodocşi („grecii” şi negustorii din Ţara Românească).

La 27 iunie a aceluiaşi an, Comitatul Maramureş anunţă Guberniul că a cheltuit deja mii de florini pentru prinderea lui Pintea fără nici un folos, că negustorii „greci” nu vor mai fi despăgubiţi de comitat pentru jafurile efectuate de haiduc şi că fiecare sat maramureşean va lua măsuri pentru prinderea lui Pintea, în caz contrar amenda fiind de 500 de florini.

Haiducul reapare în primăvara lui 1703 ca şi căpitan al lui Francisc Rákóczi al II-lea, în luptele contra administraţiei austriece din nordul Ardealului şi Ungariei, alături de românii, maghiarii şi ucrainenii din aceste părţi (intitulaţi în actele vremii-curuţi), care vroiau să scape de habsburgi, după cum scria Rákóczi în Memoriile sale: „o veste prea plăcută m-a cuprins, căci Pintea, lotrul faimos din Meseş, de origine valahă, să-şi dovedească credinţa ce-mi păstrează…”.

La 7 iunie, maramureşenii (posibil ca la luptă să fi participat şi Pintea), sunt înfrânţi lângă Dolha (azi Ucraina) de armata regulată imperială.

Sfârşitul

Apoi a venit atacul contra Băii Mari condus de Pintea, sfârşit cu moartea acestuia. Iată procesul verbal doveditor, din 14 august 1703: „Căpitanul de curuţi din Sighet Majos Janos, prin două scrisori trimise conducerii acestui oraş (Baia Mare) cerea sub aspre sancţiuni: nimicirea bunurilor-împuşcarea femeilor şi copiilor şi tragerea în ţeapă a conducătorilor oraşului, în primul rând să se supună, în al doilea rând să-i trimită 3 sau 4 tone de pulbere, 100 de taleri, cartuşe cât mai multe, postav, alimente şi altele. Oraşul n-a suferit nici o pagubă, pentru că Majos Janos cu oastea sa a luat altă direcţie. Dar alţi curuţi, locotenenţii Bekessy Andrei., Lanţoş Janos, Balica Urszuly cu două companii şi acel vestit tâlhar Domnişorul Pintye de Hollomezo (Măgoaja, n. red.) care făcuse dovadă prin alţii a calităţii sale de partizan a lui Francisc Rákóczi, oprindu-se la Poarta Maghiară a oraşului (lângă Turnul Măcelarilor de azi, n.red.), au pretins stăruitor conducerii oraşului să se supună Principelui. Fiind seară, ambele părţi au predat ostateci, şi luarea hotărârii a fost amânată pentru dimineaţă, când părţile au căzut de acord în sensul cererii formulate de curuţi, cu menţiunea să se trimită o delegaţie la Fr. Rákóczi pentru a-i face cunoscută hotărârea luată.
Curuţilor li s-au trimis din oraş 7 căruţe de pâine, carne şi butoiaşe de vin. Fără să se cunoască motivele, curuţii au aruncat pâinea şi carnea, au spart butoiaşele cu vin şi s-au îndreptat furioşi spre partea exterioară a cetăţii pe care au dărâmat-o.
Între aceşti curuţi primul a fost sus-numitul Pintea. El însuşi a lovit poarta, împotriva protestelor repetate ale curuţilor din oraş, ce au fost daţi ca ostateci. În toiul acestui atac dat de Pintea, căci tovarăşii săi au rămas în urmă, curuţii ostateci au îndemnat pe orăşeni să răspundă împuşcăturilor repetate din afară.
Orăşenii au luat armele şi au tras. În timpul luptei, Pintea a fost lovit şi a căzut înaintea acelei porţi. Corpul său, ca cel al unui hoţ, a fost îngropat fără ceremonie, lângă gardul din interiorul cetăţii.” (Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Fond primăria Baia Mare, Protocollum V ab anno 1701 uscue 1715 inclusiva, anno 1703, p 20-21).

Conform altor date, Pintea a fost doar capturat şi rănit la 14 august, fiind apoi împuşcat pe data de 22 a lunii, la ordinul sau chiar de către consilierul Decsy Istvan, şi că motivul atacului ar fi fost faptul că mâncarea şi vinul date de băimăreni erau otrăvite.

Foştii săi ortaci continuă să lupte sub flamura lui Rákóczi, cucerind la 17 august cetatea Hust. Apoi, tot curuţii sunt cei care incendiază şi demolează mănăstirea Peri (şi nu tătarii, polonezii sau austriecii care au prădat în acea epocă Maramureşul)…

În spatele legendei

Haiducii propriu-zişi şi-au văzut de „treabă” şi după moartea lui Pintea, numele lui fiind purtat de mulţi conducători ai acestora, până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, acest fapt explicând multele şi frumoasele legende, întâmplări şi fapte de arme atribuite generic lui Pintea. Astfel, următorul Pintea Viteazu apare în anii 1708 la Baia Sprie şi 1711 la Budeşti, acesta fiind executat la Satu Mare în 1711. Acesta avea trei cete de haiduci-una în munţii Gutâi, alta în Oaş şi alta prin părţile Cicârlăului şi pare să fi fost născut la Budeşti.

Un alt Pintea apare în timpul luptelor cu tătarii din 1717, un altul tocmai în 1845 la Baia Sprie-unde este spânzurat (zalele acestuia fiind expuse la Muzeul Judeţean Maramureş) şi ultimul la Ocna Şugatag în 1848 -an când acesta trece în tabăra revoluţionarilor lui Ioan Buteanu!

Cât despre majoritatea lucrurilor atribuite lui Pintea Viteazu (cămaşa de zale de la Budeşti, coiful, sabia, pistoalele, buzduganul), acestea par a fi mai recente decât epoca în care a trăit personajul nostru şi pot să fi aparţinut vreunui alt Pintea dintre cei menţionaţi ulterior cu acest nume.

Nu putem să nu observăm atributele mesianice sau achileene cu care acesta a fost prezumtiv înzestrat de tradiţia populară, aflată în permanentă căutare de modele: avea 12 haiduci, făcea minuni, zbura cu calul sau cu ajutorul unor aripi confecţionate de el însuşi, a fost trădat de un „Iuda”, punctul său vulnerabil era subsuoara stângă-dacă era împuşcat acolo cu glonţ de argint, n-a murit („num-un ptic s-o hodinitu”). Din toate acestea, un istoric nu poate reţine decât vârsta pe care acesta a trăit-o: 33 de ani şi jumătate, exact ca Iisus Hristos, coincidenţă exploatată desigur de către creatorii de legende.

Revenind însă la tema lucrării, se constată următoarele : din cele şase atacuri ale lui Pintea documentate cert până acum (septembrie 1695-Munţii Maramureşului, iunie 1698-Baia Mare, iulie 1698-Coştiui, iulie 1699-Coşbuc, februarie 1700-Cicârlău, mai 1701-Bixad), doar într-un caz – jaful de la Baia Mare, aflăm că Pintea a împărţit prada săracilor, în celelalte situaţii păstrând-o pentru el şi tovarăşii săi (pe care chiar i-a nedreptăţit-vezi atacul de la Coşbuc) sau dând-o ca mită autorităţilor vremii cu care a fost, nu o dată, părtaş.

Cititorii sunt invitaţi deci să tragă singuri concluziile: ce a fost Pintea -criminal şi tâlhar sau un luptător pentru dreptate?

AUTOR: TEOFIL IVANCIUC

Preluat din publicaţia SIGHET-ON LINE.RO 21 febr. 2010

(170)

%d bloggers like this: