VECINUL INFORMATOR

MIHAI GANEA

VECINUL INFORMATOR

În dimineaţa aceea Maria Bejan, soacra doctorului „Gurău”, venise mai devreme de la piaţă. Fiica ei, Livia, era de serviciu la sonde. La sonde, unde avea o funcţie importantă. O funcţie de conducere, cum s-ar zice. O funcţie de şef. Maria Bejan era mândră tare. Mândră de Livia. De Livia, dar şi de Rodica, cealaltă fată, ingineră şi ea. Ingineră şi şefă. Şefă, dar la combinatul de hârtie Letea. Ce mai, încolo şi încoace, Maria Bejan era mândră de fetele ei. Aici, la Tecuci, lumea o respecta pentru asta. Dar nu numai la Tecuci ci şi la Ţepu, Ungureni sau Munteni, comunele sale de baştină, comune pline de neamuri şi cunoştinţe. Tot felul de neamuri şi cunoştinţe. Tare mai era mândră ea, Maria Bejan. Tare mai era mândră de fiicele sale. Aici la Tecuci, locuise o vreme cu Livia. Dar asta mică, că Livia era cea mai mică dintre fete, se măritase recent cu doctorul, chirurgul cel nou, venit la spitalul municipal, doctorul despre care se zicea că nu se are bine cu partidul, cu partidul şi securitatea. Dar Livia nu era deloc surprinsă. Cunoştea problema. O cunoştea! Discutase despre asta cu şefii. Cu Şefii de la securitate. Doar era şi ea şefă, şefă la schelă. Promovase atunci când una din sonde aflată în erupţie s-a aprins. O lună a ars sonda aia. O lună şi nimeni nu a putut să o stingă. O catastrofă, ce mai. Gazele împinse cu presiune din adânc, proiectau la mare înălţime o flacără uriaşă, făcând concomitent un zgomot asurzitor. Noaptea tot cerul era roşu. Spectacolul cu sonda în flăcări putea fi văzut de la zeci de kilometri depărtare. După o lună, sonda a fost stinsă. Livia a stins-o. Au venit de la Comăneşti şi Bucureşti şefii cei mari şi au felicitat-o. De atunci Livia este şefă. Frumoasă fată are Maria Bejan. Da, da ! Livia este cu adevărat o femeie frumoasă. Toată lumea este de acord cu asta. Iar doctorul, a luat-o de nevastă. A luat-o cu copil cu tot.
Maria Bejan a plecat în fundul grădinii. A plecat cu ligheanul în care ţinea legată o pasăre. O găină. Acuş trece ziua şi fata se întoarce de la sonde, iar mâncarea încă nu e gata. Apoi, mai este şi Liviu. Băieţelul de numai şase ani. Băieţelul din prima căsătorie a fetei. Asta, pentru că Livia a mai fost măritată. A fost măritată cu un coleg de pe vremea când era la facultate. Dar soţul a plecat. A plecat aşa deodată şi nu s-a mai oprit decât în Olanda. Uite aşa, a trădat încrederea nevestei, dar şi a partidului. Dublă trădare. Maria Bejan îşi şterse o lacrimă pe furiş. Pe furiş ca să nu o vadă vecinul. Vecinul de peste gard. Vecinul Manolescu. Vecinul curios. Tocmai apăruse, aşa ca din întâmplare, făcându-se că are treabă, prin curte. Prin curte şi în apropierea gardului din plasă. Gardul din plasă de oţel, groasă şi vopsită în gri. Acest gard începea din colţul magaziei. Magazia cu de toate. Lemne, unelte de grădinărit, diverse obiecte vechi şi ceva mobilier degradat şi inutil. Ciudat om mai era acest Manolescu. Nu se împăca deloc cu lumea. Cu lumea de pe strada Lenin. Manolescu locuia pe strada Lenin, deci. La numărul 61. Ciudat om. Ciudat şi iscoditor. Avea o privire vicleană, vicleană şi pătrunzătoare. Ochii lui bătrâni şi obosiţi, aveau totuşi un neastâmpăr păstrat parcă dintr-o tinereţe, ciudată şi ea, plină de taine şi tăcere. Se părea că acest bătrân, aparent nefericit, aşa supravieţuise vremurilor, ciudat, viclean, mereu iscoditor, tăcut şi plin de ură, ură proletară, bătrân duşmănos. Dar bun comunist. Lumea obişnuită nu-l iubea. Se ferea de el ca de dracu dar, în schimb, tovarăşii, tovarăşii de la partid şi organele de stat, îl iubeau. Îl iubeau şi apreciau. Acest lucru se vedea după numerele de îmatriculare a maşinilor care parcau la poarta casei sale. Casa de pe strada Lenin. Strada Lenin numărul 61. Era căutat tot timpul. Tovarăşii îl căutau zilnic. Manolescu era un tovarăş căutat. La rândul său căuta şi el, pe alţii. Pe alţii, dar mai ales pe vecinul său doctor, doctorul chirurg. Ăsta era necazul său cel mare. Mare necaz. Până a nu se muta doctorul la numărul 59, peste gard, peste gardul lui din plasă de oţel, totul mergea bine. Vecinul său Moş Chihaia, era liniştit, stabil şi uşor de supravegheat. Ăsta nu circula. Stătea dracului acasă, la domiciul cum s-ar zice şi fie prin gard, fie prin cele câteva găuri pe care le făcuse în peretele de scândură al magaziei, cu discreţie şi pricepere, îl putea supraveghea uşor. Nimic nu-i scăpa. Nimic nu-i scăpa, iar de raportat, raporta acolo câteva rânduri odată pe lună sau de două ori, după caz. Ce vremuri . . . Dar de când s-a măritat inginera, sora mai mică a norei moşului, Chihaia a inchiriat casa doctorului. Păi doctorul acesta are maşină. Doctorul acesta, zis Gurău, se mişca al-naibii de repede tot timpul cu maşina. Greu, greu de urmărit şi iscodit acest obiectiv. Aşa îl numea în notele sale informative, obiectiv. Iată, bunăoară, chiar ieri a trebuit să dea o notă, un raport informativ. A fost nevoit să meargă până la tovarăşul maior. Păi, nu-i păcat de-o aşa zi de iarnă, de un ianuarie 89, zi bună de stat la gura sobei, la gura sobei în pijama şi halat, cu picioarele vârâte adânc în papucii călduroşi de pâslă, cu motanul tărcat în braţe şi cu televizorul deschis pe canalul numărul unu ascultând cuvintele de laudă şi slavă dedicate conducătorului iubit şi soţiei sale academician, om de ştiinţă cu renume mondial, rostite de crainicul postului, tovarăşul . . . na, că i-a uitat numele, în delir ? Întrebare retorică de alfel pentru că tovarăşul Manolescu nu discuta cu nimeni despre el şi nevoile sale. Cu atât mai puţin despre activitatea sa secretă de informator. De informator cu state vechi de stagiu şi de plată. Căci tovarăşul Manolescu primea şi plată. Era plătit pe stat special, de plată. Pentru asta trebuia să toarne. Da să toarne cu nemiluita la tovarăşul maior tot, tot şi pe toţi. Mai ales, vecinii.
Ieri, 21.01.1989 a văzut şi, bineînţeles a consemnat faptul că au venit cetăţeni cu autoturisme. Aceşti cetăţeni, au lăsat bidoane şi canistre pe care cineva le-a umplut cu gazolină. După ce le-a umplut, a introdus în fiecare bidon un lichid roşu, dintr-o sticlă, puţin câte puţin. Apoi un tânăr cu părul creţ, a pus bidoanele în portbagajul maşinii, 3 GAL 4856. Era, cât pe aci să uite că, un bidon de plastic era de culoare roşie. Amănunt important. Aşa i s-a spus la instruire. La instruirea tovarăşilor informatori, instruirea periodică de la securitate.
Manolescu s-a retras în magazie. De aici, prin orificiul făcut într-o scândură dinspre gard, priveşte în curtea vecinului. Vede ceva, dar distinge greu. Câmpul vizual este totuşi limitat. Limitat, dar suficiemt. Suficient cât să vadă un lighean. Un lighean, iar în lighean, pete de sânge. Ligheanul era stropit cu sânge. Pe sfoara de atârnat rufe se legăna în vânt o pereche de izmene, indispensabili uzi, abia spălaţi. Iar pe ligheanul din curte, pete de sânge. Asta e, sunt pete, pete de sânge. Maria Bejan a dispărut. Unde o fi dispărut ? Din casă a ieşit o persoană. Aha ! E doctorul. Manolescu se chiorăşte prin gaură. Se chiorăşte şi gândeşte. „A operat pe cineva, a operat acasă. Asta e grav, tovarăşul maior trebuie să afle. Trebuie să afle imediat. În spatele doctorului apăru un bărbat. Un cetăţean gras de aproape 50 de ani. Sigur ai lui sunt indispensabili. Sigur, l-a operat de hemoroizi. Logic. Că dacă era vorba de o femeie, pe sfoară ar fi atârnat chiloţi, chiloţei cu dantelă, iar sângele, ei bine sângele, ar fi provenit de la un avort. Un avor ilegal. Aha ! L-a prins. L-a prins pe doctor. Manolescu a ieşit din magazie. Este în curte. Priveşte în stradă. În stradă, la poarta doctorului staţionează o maşină. Are numărul acoperit de zăpadă. De zăpadă şi noroi. Intră în casă. Trebuie să dea un telefon. Să dea telefon la securitate. La tovarăşul maior. Baciu, Baciu sau Huhulea, ori care ar fi. Situaţia e gravă. Doctorul operează clandestin. Doctorul operează la domiciliu. La domiciliu, iar pentru operaţie primeşte gazolină. Gazolină furată de la sonde. Apoi, doctorul o comercializeză. Pune în bidoane câte un pic de tetraetil de plumb. Aşa-i zice, tetraetil de plumb. Ca să-i îmbunătăţească cifra octanică. Ce ticălos. Mare jigodie doctorul ăsta ! Manolescu este în extaz. Mamă, mamă, ce raport ! Se uită pe fereastră. Au apărut câteva maşini. Ia creionul. Scrie, scrie de zor. Autoturisme proprietate personală. Ora opt. O Dacia vişinie 3 GL 4843, o Dacia albă, 2 GL 5121, încă una albă, 2 GL 3042, alta, roşu închis 1 GL 9508. Ora 9, un tip voinic cu o cabană gri 1 GL 2066, alta . . . 1988, condusă de un militar. Acesta din urmă, a lăsat un bidon. Manolescu scrie de zor. Nici nu-şi dă seama cum a trecut timpul. Scrie mereu.
E ora 16. Ora 16 iar Manolescu tot scrie . . . . o .. . . neagră . . .545. Scapă creionul. Tresare. Un claxon. Aha ! e doctorul. Merge undeva. Unde ? Se repede afară Scoate din magazie bicicleta E greu iarna cu bicicleta, dar face. Face să-l urmărească pe bandit. Maşina merge mai încet pe stradă pe când el, el cu bicicleta pe trotuar, se descurcă mai bine. Lume puţină. În timp ce pedalează se gândeşte. Cei care l-au vizitat pe doctor sunt de la revista Ateneu. Sunt poieţi. Da, da, poieţi. Şi doctorul este poiet. A publicat ceva. A dat o cantitate mare de carne şi a publicat nemernicul, a publicat.
Între timp a ajuns la poştă. La telefoane. Doctorul este acolo, la telefoane. Dintr-un colţ de sală, discret Manolescu supraveghează. Îl supraveghează pe doctor. Apoi prelucrează. Prelucrează şi trage concluzii. Trage concluzii. Doctorul este drogat ! Deunăzi, s-a certat cu telefonista. S-a certat ca să-i dea legătura mai repede. Mai repede că, e om de ştiinţă că trebuie servit imediat. Ştie de la centralistă. Una din legăturile sale. Una din legăturile sale recomandate de maior. De tovarăşul maior.
Pe drumul de întoarcere, pe drumul de întoarcere de la poştă se gândeşte. Se gândeşte în timp ce pedalează năduşit, la afurisitele alea de izmene, izmenele de pe sfoară. Cine le-o fi pus acolo. Cine şi cu ce scop ? Manolescu este nedumerit. Sângele, sângele ăla, de unde provine ? Tovarăşul maior i-a spus la telefon să se liniştescă. Au făcut cercetări. Doctorul nu a operat acasă pe nimeni. Nu ? Dar sângele. Sângele ! A văzut clar ligheanul. Ligheanul şi indispensabili. Indispensabili spălaţi. Ligheanul cu sânge. A văzut cu ochii lui. Clar ! A văzut. Ajunge la domiciliu. Îşi încuie bicicleta în magazie. Mai aruncă o privire prin gard spre vecin, o privire de rutină, apoi intră în casă. Intră în casă. Trebuie să mânânce şi el.Toată ziua a alergat. Toată ziua a fost la în acţiune.
E seară. Tovarăşul Manolescu este sleit de oboseală. Tovarăşului Manolescu i se face somn. Se aşează în fotoliu. Gândurile încă nu-i dau pace. Lângă sobă e cald. Începe să moţăie, să moţăie nedumerit. În fond şi-a făcut datoria. L-a turnat pe doctor. Cei de la securitate ? Treaba lor ! Cred, nu cred, este problema lor. Moţăie în continuare. Este din ce în ce mai confuz. Instinctiv, mângâie mâneca halatului. Unde o fi motanul ?. Se aude un zgomot. Afară suflă vântul. Crengile copacilor bat goale în gardul de sârmă…
Undeva, în fundul grădinii o pisică tărcată încă mai ronţăie, dintr-un morman de pene, un cap de găină.

*

(354)

2 thoughts on “VECINUL INFORMATOR”

  1. Ma bucur sa aflu ( acum am aflat) ca se scrie pe acest subiect. Si se scrie bine. Ar mai fi interesant de aflat ce fac acesti tovarasi acum, in libertate. Banuiesc ca foarte bine mersi. Si ca isi continua ce faceau, chiar daca se spune ca a disparut institutia care- i coordona. Chiar ar trebui sa credem ca a disparut si ca nu si- au facut ei ceva ” cooperative” locale peste tot? Ca doar sunt oameni practici si de actiune … Sa fi renuntat ei la castiguri asa de usoare pentru moftul ca li s- a desfiintat oficial funrizorul de paine nemuncita si de functii? Basme!

Comments are closed.

%d bloggers like this: