RECUNOSC TOVARĂŞI . . .

Recunosc, tovarăşi

Pe strada aceea, care semăna cu o lizieră, pe strada aceea nu se circula deobicei. Mai exact, pe o porţiune care însoţea clădirea ce adăpostea sediul securităţii. Securitatea judeţului Galaţi. La distanţă apreciabilă şi în paralel, trecea bulevardul, bulevardul Brăilei. Aici forfota era în toi. Trafic rutier, pietoni şi zgomot. Pe strada cu pricina însă, era linişte. Un calm aparent, un calm ciudat. O atmosferă apăsătoare emana din clădirea aceea, din clădirea securităţii.
Într-o dimineaţă ploioasă din toamna anului 1988, la intrarea principală, un bărbat tânăr aştepta şovăind. Să intre, să nu intre, se întreba într-una. Parcă îi era teamă, teamă de ceva. Ceva inexplicabil. O teamă motivată doar de gândul că fusese trimis acolo. Acolo la tovarăşul comandant, la tovarăşul colonel. Colonelul Vasile Dumitru.
În cele din urmă, făcu un pas sigur şi apăsă butonul unei sonerii. După câteva secunde, uşa se dechise uşor iar în cadrul ei apăru un subofiţer în uniformă. Bărbatul i se adresă cuviincios.
– Sunt trimis de către tovarăşa procuror şef, tovarăşa procuror şef Ana Călin. Sunt trimis la tovarăşul colonel.
Subofiţerul formă un număr la telefonul aflat pe un birou şi în câteva minute apăru o femeie. O femeie îmbrăcată în civil, o femeie tânără şi atrăgătoare, o tovarăşă maior. Aceasta îi făcu semn străinului să o urmeze. Urcară nişte scări. În urma lor nişte grilaje din fier, nişte grilaje din fier care încadrau, din loc în loc, culoarul scărilor, se închiseră automat, mecanic, ca la comandă electronică. Se închiseră cu zgomot. Un zgomot care semăna cu cel făcut de închizătorul unei mitraliere. Zgomot de oţel. Urmară alte trepte şi alte grilaje. Toate se închideau la fel. Străinul realiză cu teamă că orice tentativă de întoarcere ar fi fost în acele momente inutilă. În faţa lui femeia urca scările mişcându-şi şoldurile provocator. „Animal de rasă, gândi străinul, animal de curse. Uite o iapă care valorează mult, valorează multă valută. . . . „
La etaj cei doi străbătură o sală spaţioasă. La capătul sălii aceea, o uşă deschisă larg ducea într-o încăpere, biroul. Biroul tovarăşului comandant. Aici, un bărbat îmbrăcat într-un costum albastru, cămaşă albă şi cravată de aceraşi culoare cu sacoul, răsfoia un dosar. Un dosar aflat pe biroul masiv de stejar care domina încăperea luminată de un candelabru. Era tovarăşul comandant. Tovarăsul comandant Vasile Dumitru. Un tovarăş colonel înalt, de statură, înalt şi încruntat. Pe coperta dosarului pe care îl răsfoia scria cu majuscule, GURĂU.
– Ia loc doctore ! Arătă spre un scaun, ia loc.
Doctorul, căci el era străinul, privi în jur. Însoţitoarea lui dispăruse. Era singur cu tovarăşul colonel. Singur şi pregătit. Pregătit după model. După modelul sovietic. Asta era, după modelul sovietic. Citise undeva, citise despre anchetele securităţii sovietice, anchetele NKVD. Cheia era recunoaşterea. Modelul era să recunoşti. Recunoscând îţi creşteau şansele. Şansele de iertare, şansele de scăpare, şansele de a ieşi liber din acel birou nenorocit.
Doctorul se pregătise pentru această întrevedere. Ştia că are dosar. Îl văzuse pe masa maiorului. Pe masa maiorului Baciu, la Tecuci. Îl văzuse de la distanţă. Atât cât i-a fost îngăduit să se apropie de biroul ofiţerului. Auzise el, doctorul câte ceva. Auzise pe la radio. Radio EL şi VA. Mai şi citise, aşa pe sub mână, despre una, despre alta. Adică, despre cum se confecţiona un dosar la sovietici. Dar şi la români, după acelaşi model. Un fel de inginerie a rapoartelor. Un fel de biografie confecţionată la comandă şi la inspiraţie. Aici imaginaţia celor care instrumentau informaţile şi turnătoriile, juca rolul decisiv. Urma analiza. Totul dirijat şi răstălmăcit într-o manieră diabolică în aşa fel încât să convergă spre un final prestabilit. Maiorul Baciu şi cei de la securitatea din Tecuci, deveniseră ad hoc coautori ai biografiei lui, a propriei sale biografii. Oare în ce l-au transformat aceştia înainte de a ajunge aici ? Asta era întrebarea. Dar, probabil că o concluzie finală nu aveau competenţa să avanseze. Această competenţă revenea maestrului. Adică şefului suprem. Colonelul comandant. Pentru asta se afla aici doctorul, pentru asta. Dosarul fusese pregătit. Din toate punctele de vedere, inclusiv juridic. Doar procuroarea şefă îl trimisese aici. Şi ea pregătise terenul. Ce mostră fidelă de teroare jovială. Femeile sunt mai parşive decât bărbaţii în politică sau justiţe, mai ales dacă au funcţii de decizie. Fiecare pregătise terenul de pe poziţia sa, de pe felia lui nenorocită. Doctorul ştia şi trebuia să acţioneze în consecinţă. Să mai câştige timp. Câteva luni, maxim un an. Acumulările acestea vor detemina o schimbare. Istoria nu e fixă, istoria e dinamică, istoria este vioaie. Deci, va recunoaşte.
– Recunoşti, doctore ? Recuoşti, tovarăşe doctor ? Voceea colonelului era calmă. Calmă dar ameninţătoare.
– Ştii de ce eşti aici. Ştii ce ai făcut, da ? Recunoşti ?
Doctorul trase aer în piept. Oftă, clătinând uşor din cap apoi, se adresă cuviincios colonelului.
– Eu, tovarăşe colonel recunosc ! Recunosc tovarăşi, recunosc. Mi-am pierdut cumpătul. Asta e! Mi-am pierdut cumpătul. Le-am înjurat. Uite aşa, le-am înjurat. Le-am înjurat pe tovarăşele asistente. Am înjurat-o chiar şi pe tovarăşa asistentă secretară de partid. Şi pe ea am înjurat-o. Le-am înjurat pe toate. Le-am zis, tu-le rasa lor în cur, aşa le-am zis. În sala de operaţie mirosea a ceapă. În blocul operator, în sala de operaţie, mirosea a ceapă prăjită şi cârnaţi. Cârnaţi de casă, afumaţi. Mirosea puternic în sala aceea de operaţie. Tovarăşele Haloca Aurica, Melnich Mimi, Velican Florica, Dima Maria, Ţarina Ileana, Vasilache Angela, Diaconu Tanţa prăjiseră cârnaţi în blocul operator şi pe aragazul folosit la fierberea instrumentelor. Iar eu ? Eu urma să intru în sala şi să operez o urgenţă, un ulcer perforat, un stomac perforat la un pacient, la un tovarăş muncitor. Îar în sala, în sala de operaţie mirosea a cârnaţi. În sala sterilizată pentru operaţii, tovarăşele prăjiseră cârnaţi. Uite aşa au înţeles tovarăşele asistente să îmi pregătească sala pentru operaţie. Şi azi îmi vine să le înjur. Ce dacă nu sunt membru de partid ? Ce are asta cu chirurgia ? Mereu îmi dau cu tifla. Ba tovarăşa Nasie m-a lăsat odată în plagă şi a plecat. Tocmai în momentele cele mai grele. Înjuram şi atunci. Dar în gând. Mă lăsa în plagă, pur şi simplu. Pur şi simplu îşi scotea, cu un gest tacticos, mânuşile şi le arunca în lighean.
-V-am spus că am şedinţă de partid la ora trei ! V-am spus. zicea ea, asistenta Nasie şi pleca lăsându-mă în plaga deschisă, în faţa pacientului cu abdomenul deschis, în faţa pacientului intubat. Iar eu, eu trebuia să continui operaţia. Să mă descurc cu stagiarul, cu stagiarul de la boli interne. Şi ăsta repartizat de şeful meu ca să mă ajute. Păi, ce să fac cu el ? Ce chirurgie ştia stagiarul acesta ? Ce chirurgie ştia doctorul stagiar Horia, Horia Costache ? Asta mereu mă provoca. Mereu îmi dădea în plagă instrumente ruginite. Ei, şi ? Ce dacă sunt ruginite ? Zicea el, tovarăşul doctor Costache Horia . Sunt sterile, au fost fierte. Eu, tovarăşe colonel, ştiam că au fost fierte pe aragazul unde tovarăşele asistente care sunt şi membre de partid, îşi pregătesc de mâncare la serviciu. Recunosc, tovarăşe colonel, am zis, instrumentele acestea ruginite nu sunt bune, recunosc tovarăşi. Dumneavoastră, tovarăşe colonel, tovarăşe comandant interpretaţi că eu am susţinut lucrul acesta în spaţiu public lăsând să se înţeleagă că eu consider industria socialistă românească de instrumentar chirurgical necorespunzătoare. Oi fi zis. Oi fi zis şi asta la necaz. Dar să operez un stomac perforat într-o sală de operaţie în care s-au prăjit cârnaţi şi cu instrumente ruginite . . . chiar că mi-am pierdut cumpătul. M-am pierdut cu firea şi am înjurat.
– Dar despre calitatea tovarăşelor, calitatea de membre de partid ?
– Cât priveşte tovarăşele asistente, recunosc că le-am înjurat, dar nu ca fiind membre de partid cum se insinuează, ci strict numai pentru că au prajit cârnaţi în sala de operaţie şi părăsesc bolnavul cu abdomenul deschis în urgenţă, motivând că au şedinţă de partid. Recunosc tovarăşe colonel, recunosc tovarăşi. . . .
Tovarăşul colonel privea la doctorul din faţa sa. Tovarăşul colonel Vasile Dumitru, comandantul securităţii judeţului Galaţi, a judeţului Galaţi, Republica Socialistă România, privea la doctorul din faţa sa. Îl privea condescendent. Răsfoia dosarul din faţa sa, iar la un moment dat se opri. Închise foile în coperţile de carton. Lua un stilou si scrise sub titlu concluzia. Apoi se adrsă doctorului din faţa sa.
– Tovarăşe doctor, tovarăşe doctor ! Situaţia matale este foarte gravă.
Ca la comandă apăru femeia atrăgătoare, femeia secretar, femeia maior, femeia animal de rasă . . . şi-l invită pe doctor să o urmeze spre ieşire. A urmat acelaşi traseu, acelaşi ritual cu uşile zăbrelite, aceiaşi paşi şi aceraşi mişcare de şolduri ale femeii.
Ajuns în stradă, doctorul se trezi înjurând. Aşa, la foc automat şi din vârful buzelor.
– Tu-le rasa lor de nenorociţi ! Tu-le rasa lor . . . tu-le rasa . . . tu-le . . . tu . . .
Vorbele lui, abia şoptite, se pierdeau ca nişte picături de ploaie în oceanul de zgomot urban.
După douăzeci, după douăzeci de ani avea să afle concluzia şi verdictul suprem al securităţii: Încercare de penetrare structură securitate şi gardă.
L-a salvat Revoluţia !

(317)

One thought on “RECUNOSC TOVARĂŞI . . .”

  1. Domnule, „ce mostră fidelă de teroare jovială” mi-ai servit…; si ce amintiri asijderea… Peste tot a fost la fel, identic – doar personajele au fost altele si cauzele; si institutiile – mai multe: securitate, militie, sedii de partid! Ce zic – doar „au fost”?! Asta da: Revolutia a fost sansa noastra – ratata ulterior…

Comments are closed.

%d bloggers like this: