DESPRE PANTEONUL NATIONAL AL ROMANILOR

Alocuțiunea domnului Prof. Dr. Teodor Ardelean la ceremonia prilejuită de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa a Universităţii „Vasile Goldiş” din Arad

p10602471

Era o vreme în care discuţiile curgeau fluent şi consistent cu privire la Panteonul Naţional Românesc. Astăzi, astfel de „trimiteri” sunt atât de rare, încât pare, fie că această chestiune a fost „epuizată”, fie că nu mai are importanţă. Din păcate Problema unui Panteon Naţional, nu numai că n-a fost rezolvată, dar s-a pus rar şi firav, iar „răsadul” acesta nici măcar n-a fost repicat. A spune că nu are importanţă o astfel de „dimensiune cardinală” asupra „devenirii româneşti” e similar cu a extrage România din rândul naţiilor civilizate ale lumii.
Dar să nu se creadă cumva că n-am reţinut dezbaterile din ultimii ani cu privire la „întregirea familiei regale române”. Nici vorbă, şi la acest capitol aş putea chiar să mărturisesc o istorioară scurtă din anii mei de jertfă parlamentară. Eu aşa îi numesc, şi membri familiei mele pot mărturisi cât de mult le-am lipsit atunci când mi-am satisfăcut „serviciul civil parlamentar”. Eram într-o delegaţie în Portugalia, cu majoritatea colegilor mei din Comisia de Privatizare ce funcţiona cu program permanent de comisie la nivelul Senatului României cu scopul de a elabora setul de legi pentru privatizare. Portugalia avea o bună experienţă în dezetatizarea băncilor şi schimbul de experienţă a fost foarte util. Colegul meu, vrednicul de pomenire dr. ec. Viorel Sălăjean, mi-a şoptit, încă din momentul în care rezolvasem banii pentru sponsorizarea deplasării, că vom avea parte de o mare surpriză. Şi, ca să scurtez istorioara, surpriza a fost că noi, membrii delegaţiei, am fost primii români care după 1989 am putut vedea, la o mănăstire din Lisabona, sicriele lui Carol al II-lea şi al Elenei Lupescu, pe care le-am fotografiat contra cost şi cu care ne-am fotografiat contre-jour. Iar la sosirea în ţară am publicat o pagină, format A1, în Romanian Business Journal, insistând pe necesitatea aducerii acasă a acestor „posesiuni de tezaur”. Erau anii în care, atât şeful statului, cât şi şefii partidului ce se voia stat, iar la noi toate partidele în ultima vreme îşi doresc repede să devină aşa ceva, nu agreau Regalitatea. Nu-i permiteau Regelui Mihai I să intre în ţară, erau boicotate adunările publice care vizau solicitări de tipul „Monarhia salvează România” şi aşa mai departe. În consecinţă, tot efortul nostru de a pune pe tapet ideea reconstituirii şi reîntregirii Panteonului Naţional a picat într-o manieră cel puţin „neinspirată”.
Am dorit să menţionez această scurtă poveste reală doar ca pretext de discuţie. Panteonul unui neam cuprinde într-adevăr, în primul rând, elementele de „urmă istorică” ale conducătorilor acelui neam. Să ne închipuim că ordonăm laolaltă într-o aranjare arhitecturală potrivită mormintele lui Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi Constantin Brâncoveanu, Avram Iancu şi Andrei Şaguna, Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, Ferdinand şi Carol al II-lea. Să zicem că acest loc ar fi la Curea de Argeş, dar cine a vizitat Escorialul de lângă Madrid ar fi invidios pe spanioli. Apoi pe eroii de la Rovine şi Călugăreni, Posada şi Podul Înalt, Şelimbăr şi Guruslău. Ar urma monumentele funerare sau cenotafele arhiereilor bisericii, dascălilor cei mai merituoşi, cu deosebire cei care au aruncat primele seminţe în ogorul înţelenit al culturii române (Gheorghe Lazăr, Ion Maiorescu, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul), primii maeştri ai condeiului românesc (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Dimitrie Cichindeal, Paul Iorgovici, Ion Barac, Ion Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Andrei Mureşianu ş.a.), primii binefăcători (Emanuil Gojdu, Ioan Oltean, Vasile Stroescu, Jacques Elias).
Dar să ne oprim puţin dintr-un iureş ipotetic şi să cugetăm la imposibilitatea unei astfel de edificări instituţional-monumentale la scara reală a lucrurilor. Şi, după cum spune metoda, să refacem construcţia ideală într-o altă formulă. Deci, excursia în această variantă s-a terminat şi revenim în realitate.
În realitate, un Panteon Naţional ar putea fi, nu doar o instituţie-monument, un MAUSOLEU, sau o HIEROPOLĂ a românilor, ci şi una document. Poate fi o Carte a Memoriei, o Carte de identitate, un Corpus al elitelor, un Muzeu al Valorilor Naţiunii, un Codex al originilor patriei şi limbii, un Ghid al semnelor majore din Cartea vieţii poporului român în toată perioada facerii, refacerii şi transfacerii sale, o Coloană a infinitului care să redea verticalităţile române din toate domeniile. O istorie şi o protoistorie, o istorie tâlcuită şi templuită, o arhivă cvasicompletă, un Sanctuar al întemeierilor naţionale şi al mersului luminii către popor. O ASTRA rediviva, o Academie Vivantă. Precum Obligaţie Naţională considera Noica a facsimila manuscrisele eminesciene, Obligaţie Naţională este a-l citi, reciti, studia, comenta… Dar nu doar pe el, Vârful Muntelui Luminării, ci toată vieţuirea, toată istoria, toată încordarea. A reproduce, a căuta, a cânta, a serba, a învinge îndărătniciile şi zeflemia, căci oricât de modeşti am fi şi tot trebuie să recunoaştem că Lumea românească s-a născut din şi prin miracol, atât la vremea începuturilor, cât şi în toate articulaţiile de mai târziu, inclusiv în vremurile ASTREI, cea mai de seamă construcţie de suflet a Românilor, premergătoare Academiei Române, pe care, de altfel, a şi pregătit-o să fie!
Ar fi o întâlnire a noastră cu Noi înşine. Căci asta este la toate popoarele Panteonul lor naţional. Danezii au avut fericirea să poată aduna în 2-3 locuri tot patrimoniul lor istoric de jertfă. Francezii şi englezii, tot asemenea. Ungurii, la fel. A venit vremea, cred, să repunem pe tapet ideea şi să lucrăm la ea. Unii îl vor aduce pe Bălcescu acasă din Italia, pe Aron Cotruş din Mexic, pe Grigore Nandriş din Irlanda, pe Barbu Văcărescu din Famagusta, alţii îi vor ridica mai sus pe Ion Codru Drăguşanu, Radu Paisie, Niceta Remesianul, Dionisie Exiguul, Ioan Cassian, Ioan Valahul, Ioan Iacob Hozevitul, să se vadă mai bine însemnătatea operei lor. Vor fi dintre cei harnici care vor scoate la lumina rampei luptele ardelene pentru înfiinţarea Societăţii pentru fond de teatru român, iar alţii vor evidenţia contribuţiile Familiei Hurmuzaki la strângerea documentelor doveditoare pentru atestarea noastră ca neam.
Se vor găsi ostenitori care, beneficiind de sănătoasă îndrumare, vor evidenţia rolul de pedagog naţional-cultural al lui Alexandru Roman, cărturar eminent ce i-a avut la Universitatea din Pesta studenţi pe Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Enea Hodoş, Vasile Goldiş, Amos Frâncu, Virgil Oniţiu, Elie Miron Cristea, Valeriu Branişte, Aurel Lazăr, Ilarie Chendi şi alţii. De aceea Academia Română l-a aşezat între fondatorii săi, alături de alţi fruntaşi, frumos distribuiţi pe provincii ale limbii române şi traiului românesc.
Sub semnul vectorial al scoaterii din uitare, alţi cercetători şi binefăcători vor reface axa contribuţiilor româneşti la ridicarea proprie, dar şi a umanităţii în general. Numărul 4, din 15 aprilie 1895, al Revistei „Transilvania” trebuie aşezat în Panoul de onoare al lucrurilor remarcabile şi pentru că ne semnalează „inaugurarea Fundaţiei universitare Carol I din Bucureşti”, dar chiar şi pentru menţionarea unei „mici” invenţii româneşti: Iuliu Florea, un tânăr român din Pesta a inventat o „maşinărie” menită să servească la „evitarea ciocnirii trenurilor”.
Prin mănoase şi salutare activităţi alţi bărbaţi ai timpului cu curgere consistentă vor redescoperi şi reaşeza în zona de funcţionare a sintagmei sfinte „Vrednic este” pe dr. Silvestru Morariu Andrievici, arhiepiscop al Bucovinei şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei, membru în Senatul imperial, mare Mecena român la final de secol XIX, pe care presa românească, atunci când vrednicul de pomenire s-a săvârşit la Domnul, l-a însoţit cu cele mai alese şi calde expresii binevoitoare. „Salutara lui activitate – menţiona Revista Transilvania – l-a făcut neuitat şi nemuritor (şi în istoria ţării, şi în cea a bisericii ortodoxe române), lângă glorioasele nume ale unui Antim al Munteniei, Veniamin al Moldovei, Andrei (Şaguna) al Ungariei şi Transilvaniei…”.
În acest aşezământ virtual al Neamului Românesc va trebui aşezat şi chipul minunat al Mitropolitului Dr. Victor Mihaly de Apşa, la un loc cu toate frumuseţile cultice pe care le-a săvârşit în permanenta sa încercare de a cultiva desăvârşirea. Înconjurat de imensa simpatie a credincioşilor, slujbele ţinute de „bărbatul marilor dorinţe populare” au stat sub semnul demnităţii, meritului apostolic şi erudiţiei cucernice.
Nu ar trebui scăpate din vedere nici micile contribuţii locale care au jucat un rol imens pentru promovarea în popor a nobilelor scopuri culturale. Întemeierea societăţilor de lectură – vezi contribuţia lui Petre Dulfu, la Baia Mare şi altele asemenea –, înfiinţarea bibliotecilor poporale, a şcolilor de specialitate agricolă, a băncilor şi cooperativelor de credit rurale, editarea broşurilor cu cântece şi poezii populare (Simion Florea Marian, Ion Pop Reteganul) au constituit elemente de consecvenţă pentru o politică reală de emancipare, fără de care ar fi fost imposibilă propăşirea naţională.
Un loc distinct într-un astfel de AŞEZĂMÂNT SACRAMENTAL trebuie să-l aibă acei bărbaţi care s-au preocupat de editarea lexicoanelor, dicţionarelor şi altor scrieri enciclopedice (crestomaţii, antologii, bibliografii), cu scopul de a contribui pe această cale la popularizarea ştiinţelor şi artelor şi la „lăţirea” cunoştinţelor folositoare „în sânul” poporului român. B.P. Hasdeu, Lazăr Şăineanu, Theodor Speranţia, Gh. Adamescu, Corneliu Diaconovici, Gh. Lahovari, Al. Xenopol, Ovid şi Nicolae Densusianu, Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, N. Iorga.
Dar mai „ales” trebuie cuprinşi cei ce au cultivat limba şi au sporit-o în frumuseţi, prin texte cu strălucire de pietre preţioase, care i-au pus în evidenţă bogăţia şi rigoarea, bazinul de conservare şi forţa armoniei, pe măsura sufletului românesc, atât de binecuvântat în sentimente bune. Iată cum sunau un îndemn şi o constatare, de la începutul secolului XX, ale acestor intelectuali dedicaţi: „Una suntem în limbă, una suntem în sentimente şi un singur, singur şi sublim scop avem cu toţii: cultura limbii şi a literaturii române, singura cale şi unicul mijloc prin care se manifestă, se afirmă şi trăieşte un popor. Astfel voim noi… să îndreptăm paşii neamului nostru pe calea păcii, pe calea luminilor, a adevărului şi a frumosului şi în limba sa să-l facem părtaş de toate bunătăţile unei adevărate culturi şi curate iubiri…”. Textul acesta, publicat în anul 1904, sub semnătura lui Nicolae Oncu din Arad, ar putea fi majusculat basoreliefic în orice „casă a limbii române”, din orice parte a universului românesc. Aici îi aşezăm, cu toate contribuţiile lor pe Timotei Cipariu şi blăjenii săi, pe Vasile Alecsandri şi pe Mihai Eminescu, pe Titu Maiorescu şi Alecu Russo, pe Odobescu şi Goga, Hasdeu şi Atanasie Marienescu, Grigore Silaşi sau Nicolae Drăganu, Sextil Puşcariu sau George Coşbuc, Ion Agârbiceanu sau Andrei Bârseanu…
Dar dintr-un Panteon Naţional al Românilor nu pot lipsi toţi domnitorii şi ziditorii de Ţară, deci evident NU cei ce şi-au risipit „domniile” în lucruri „pieritoare”, ci cei care prin numele lor constituie oricând APEL la memoria Neamului. Căci un Panteon este un Capitoliu, un loc în care să ne putem întâlni cu toţii… să ne putem lua rămas bun de la toţi cei binemeritaţi istoric… de la personalităţile noastre cosmice… Iar alături de aceste figuri ilustre, icoane ale naţiei, vin imediat oamenii de stat în frunte cu Kogălniceanu şi Cuza, Carol I şi Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, Neamul Brătienilor, Neamul Ghica, Cantacuzinii, Brâncovenii, Neamul Movileştilor, Sturza, Ştirbei, Familia Golescu, Familia Hurmuzaki, Neamul Inculeţ, George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu ş.a.m.d. Iar la apelul de onoare nu poate fi absent nici Dimitrie Cantemir, nici Miron Costin, nici Simion Bărnuţiu, nici Dimitrie Gusti, nici Emil Racoviţă, nici Anghel Saligny, nici Simion Mehedinţi, nici Iuliu Haţieganu…
Realizaţi dragi auditori câtă bogăţie nominală, ce superbie de şoapte, câtă vibraţie! Avram Iancu şi Horea, Spiru Haret şi Ion Bianu, Grigore Antipa şi Victor Babeş, George Enescu şi Ciprian Porumbescu… Neamul Raţiu, Neamul Rosetti, Neamul Mocioni. Neamul Muşatinilor, dar şi Neamul Moisil. Neamul Negruzzi, dar şi Neamul Papacostea sau Papilian. Neamul Minovici şi Neamul Lovinescu. Neamul Popovici Barcianu, dar şi Neamul Donici. Neamul Djuvara, dar şi Neamul Kretzulescu, Neamul Lapedatu, dar şi Neamul Papahagi… Neamul Dragalina, Neamul Gafencu, Neamul Golopenţia…
Ne oprim aici din raţiuni de economie a exemplelor. Panteonul Naţional al Românilor nu se va rezuma însă doar la aceste contribuţii, pentru că pildele de jertfă personală pe altarul Naţiei sunt mult mai multe. Iar toate acestea construiesc imaginea de ansamblu, doar prin multitudinea şi diversitatea mozaicului. Constantin Noica caracteriza foarte plastic contactul de lectură cu creaţia lui Eminescu: „Întâlnirea cu Eminescu nu este o chestiune de exactitate, ci una de vibraţie.” Nici întâlnirile pe care vi le-am propus, ipotetic, în acest Panteon nu au valoare de precizie a încadrării, ci una de sensibilitate, de vibraţie, de suflet. În acest univers atât de complex vom putea decela evoluţiile şi trecerile, urcuşurile şi speranţele. În acest spaţiu virtual vom putea întâlni real superbiile române. Şi Ipoteştiul, şi Boianul, şi Binţinţiul, şi Petrovasâla, şi Uzdinul. Şi pe Domnul Perpessicius, şi pe Domnul Xenopol, şi pe Domnul Călinescu. Şi „Familia” lui Iosif Vulcan şi „Curierul românesc” al lui Heliade Rădulescu. Şi „Cartea de Aur” a lui Teodor Păcăţian; şi cărţile lui Varlaam şi Dosoftei; şi faptele de arme ale lui Pavel Românul de pe „Câmpul pâinii” de lângă Orăştie; şi corespondenţa lui Nicolaus Olahus cu Erasmus din Rotterdam; şi isprăvile, toate, ale lui Nicolae Milescu, dascălul lui Petru, cel care mai târziu va ajunge Petru cel Mare al Rusiei; şi contribuţiile de limbă ale aceluiaşi moldovean, pentru care a fost considerat întemeietorul literaturii laice ruseşti; şi întemeierea la 1701 a Academiei Teologice de la Kiev de către Mitropolitul Petru Movilă…
În ce fel de circuit de valori eram cuprinşi noi românii, de am fost atât de implicaţi în zidirea şi susţinerea mănăstirilor din Sinai, Ierusalim sau Athos?! Cum ne putem explica faptul că la moartea lui Constantin Cantemir (1694) slujba a fost ţinută de trei patriarhi în funcţiune (Ierusalim, Antiohia şi Alexandria) şi un al patrulea fost în funcţiune şi care trăia pe aici?! De ce l-a rugat Petru cel Mare pe Dimitrie Cantemir să-l însoţească, în 1722, în războiul împotriva perşilor, în calitate de şef al cancelariei civile, dacă nu pentru excepţionala sa erudiţie pe care i-a şi folosit-o, fostul domn moldovean tipărindu-i acolo pe front lui Petru manifeste cu litere persane, arabe, indiene, armeneşti şi turceşti care au fost răspândite în folosul puterii ruseşti printre popoarele Asiei! Iar, fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh, considerat de străini „singurul savant între nobilii ruşi din acele vremi” a ajuns ambasador al Rusiei la Paris şi Londra şi apoi prieten al lui Montesquieu. Şi exemplele ar putea continua în acest format de evidenţiere… Căci e foarte limpede că numai în acest fel de coborâre în arhive şi biblioteci, muzee şi colecţii, pentru a extrage fapte memorabile, ne vom putea ridica la slava Cerurilor Patriei. Ceruri care pot mântui prin limbă şi prin simţ istoric pe toţi cei ce cred în valorile naţionale, în intelighenţia autohtonă, în lucrarea cea mare şi sfântă a Sufletului Românesc, acest Spiritus Rector al Culturii Române!
În concluzie nu putem zice decât: Doamne, îţi mulţumim că ai ajutat poporul Român să se lumineze într-atâta, încât să găsească şi calea către tine şi drumul către Sine! Doamne, ocroteşte-i pe mai departe pe români pentru a-şi putea păstra Fiinţa şi Identitatea neştirbite!

*

(192)

%d bloggers like this: