AMNEZII VINOVATE

Amnezii vinovate

Vom lupta pentru pace până când nu va mai rămâne piatră pe piatră.
Proverb sovietic[1]

În 3 aprilie 2000, Monica Lovinescu scria în jurnal:
„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin? (…) A dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elţîn, ci mai ales flatând şovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare dată când are mâinile libere, Armata Roşie violează, torturează, ucide pe civili. S-a deschis în Cecenia un lagăr, în principiu pentru a filtra pe terorişti, în fapt, pentru a supune pe toţi, de la copii la bătrâni, unor torturi inimaginabile.
Spion de rangul doi al KGB-ului, format de Andropov, mâncătorul de disidenţi, Putin, deşi este criticat în unele publicaţii mai lucide ale stângii, cum ar fi Le Nouvel Observateur, nu are de înfruntat obiecţii majore. Să ne închipuim, la 10 ani de la dispariţia lui Hitler, un cadru al Gestapoului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. Nu-i aşa că nu se poate? E greu de înţeles, încât îţi vine să taci din simplu, iremediabil şi profund dezgust.“[2]
De atunci și până azi, acest nou ţar a reușit să îngenuncheze nu doar poporul cecen, ci chiar Occidentul. Bineînţeles, nu cu aceleași metode. Pe ceceni i-a strivit sub cizma armatei. Cu Occidentul însă s-a purtat cu mănuși: a promis, a semnat tratate de pace, strategice, economice, a zâmbit în stil occidental, și-a construit o imagine credibilă de partener de discuţii și de afaceri. Și a făcut-o atât de bine, încât azi, când masca a căzut și Rusia, anexând Crimeea, calcă în picioare tratatele internaţionale, Occidentul, neputincios și derutat, se descoperă prins în lanţ. Și, când vrea să se smulgă, își dă seamă că se sufocă.
Cum de s-a ajuns aici? E oare lumea occidentală atât de naivă încât să nu fi învăţat mai nimic din istoria recentă? E cu putinţă ca după o jumătate de secol de Război Rece să te lași păcălit de aceeași propagandă sovietică pe care fostul spion a folosit-o spre a deveni credibil în ochii lumii democratice?
Toate aceste întrebări sunt, bineînţeles, retorice. Cred că realitatea extrem de tensionată cu care se confruntă azi Europa este consecinţa atitudinii pe care a avut-o faţă de trecutul recent. Dacă ne întoarcem la începutul anilor ’90 vom vedea că una dintre cele mai fierbinţi dezbateri din Europa a fost cea referitoare la procesul comunismului. În 1997 apărea la Paris Cartea neagră a comunismului[3], un amplu studiu care sistematiza, după principii știinţifice și nu emoţionale, efectele unui secol de regim comunist. Realizată de un grup de tineri universitari, această lucrare punea pe masa dezbaterilor cifra uluitoare de aproape 100 de milioane de victime ale comunismului în întreaga lume. Editorul, Stéphane Courtois, vorbea în prefaţă despre similitudinea dintre teroarea nazistă și cea comunistă, atât în privinţa metodelor de exterminare, cât și a numărului impresionant al victimelor. Evident, se punea astfel problema condamnării similare a celor două regimuri totalitare pentru crime împotriva umanităţii. Din păcate, nu doar că n-a existat un Nürnberg al comunismului, nici măcar unul moral, ci, dimpotrivă, cartea a fost supusă unui boicot atât de puternic, (pus la punct nu doar de partidele de stânga, cât mai ales de o parte a intelectualității pariziene) încât chiar unii dintre autori s-au văzut nevoiţi să se dezică de concluziile lui Courtois[4]. Mai mult, s-au lansat teorii halucinante, cea mai flagrantă fiind aceea care afirmă că, regimurile comuniste, mai cu seamă în fazele criminale, au fost de fapt … fasciste. Sau, s-a relativizat într-atât trecutul, încât a fost transformat într-o istorie sângeroasă, în care, nu-i așa, „chiar și americanii au ucis“[5]. În felul acesta comunismului i s-au găsit tot mai multe circumstanţe atenuante, ba chiar i se prefigurează tot mai clar un nou început, în vreme ce anticomunismul este taxat ca fiind primar și visceral, iar intelectualii anticomuniști au devenit aproape nefrecventabili.
Efectele acestei decizii amnezice s-au simţit dramatic, mai ales în fostele ţări comuniste, unde perpetuarea vechilor cadre, cu aparenţe reciclate, a adâncit corupţia, care a crescut asemenea unui cancer, distrugând celulele oricum fragile ale instituţiilor statului democratic. Foștii activiști sau colaboratori ai regimurilor comuniste au devenit peste noapte oligarhii noștri, baronii noștri, mogulii noștri, capitaliștii noștri, producând un val de frustrare socială. Iar populaţia identifică această situaţie malformată cu societatea capitalistă și, de aceea, privește nostalgic către trecutul comunist.
Multă vreme am crezut că așa a fost să fie, că va veni și un moment al adevărului, că poate e nevoie să treacă mai mult timp până când totul se va clarifica. Trăim însă, în aceste ultime luni, un fel de decont al istoriei. Am îngropat trecutul, iar acum el se răzbună. În 1989 credeam cu toţii că răul a fost învins. Azi constatam că atunci am trăit, cum inspirat spunea Monica Lovinescu o iluzie lirică, un basm neterminat. E ca și cum povestea lui Prâslea cel Voinic s-ar fi sfârșit cu dejunul la care împăratul a gustat fericit din merele sale de aur. Nimeni nu-și mai pune problema zmeilor, care pot reveni oricând, nimănui nu-i trece prin minte că fraţii mai mari, deposedaţi de glorie, ascund în inimă răul invidiei. Or, până și copiii știu că basmul nu se poate termina până când zmeii n-au pierit și fraţii n-au plătit, pentru că altminteri răul va bântui în continuare lumea. Iar când vei fi mai puţin pregătit, în ceasul cel mai greu, el va lovi din nou.
În Ucraina au murit în perioada stalinistă mai bine de 6 milioane de oameni, dintre care două milioane prin înfometare. Cine i-a ucis? Chiar fraţii lor slavi, care n-au găsit, în tot acest răstimp, nici măcar un cuvânt de iertare. Aceiași fraţi îi numesc azi fasciști pe ucrainienii, în mare parte tineri, care au răbdat luni la rând geruri de –20 °C în stradă, rezistând în faţa gloanţelor (unii dintre ei au murit acolo), pentru că știau că este ultima lor șansă de a avea un viitor. Această îndrăzneală a stârnit crunta mânie a noului ţar, care a simţit că a sosit vremea sa. Visul refacerii imperiului sovietic începe să se profileze tot mai concret.
După ce și-a consumat zâmbetul occidental la Soci, Putin a aruncat mănușa. Și, în câteva zile, a anexat Crimeea, dând semnalul de luptă în întreg estul Ucrainei, în Transnistria și nu numai. Iar în vremea asta Europa, prinsă în lanţul afacerilor cu Rusia, răspunde anemic doar printr-o încruntare a sprâncenelor. Pare incapabilă să sacrifice un pic de bunăstare, puţin confort, uitând parcă prea repede că, nu de mult, soldați veniți de peste Ocean și-au vărsat sângele pentru ea.
Aceste amnezii ne vor costa pe toţi. În balanţa care măsoară binele comun al lumii, cel mai greu atârnă acum uitarea crimelor comuniste, căci această uitare a făcut cu putinţă prezentul în care, iată, se vorbește despre un nou război, cel puţin rece. Și nu poţi să nu te întrebi cum s-ar fi scris povestea noastră, dacă Rusia post-sovietică și-ar fi asumat măcar o parte din vinovăţie. Ea însăși ar fi devenit, poate, o ţară la fel de prosperă ca Germania de Vest după Război, unde asumarea culpei naziste a fost motorul purificării conștiinţei naţionale și al progresului.
Iar Putin, și-ar fi consumat probabil pornirile războinice în pașnice competiţii de judo.
___________________________________________________________________________
[1] Apud. Alexandr Zinoviev, Homo Sovieticus, Ed. Dacia, Cluj, 1991
[2] Monica Lovinescu, Jurnal esențial, București, Humanitas, p. 510
[3] Publicată în traducere în 1998 la Ed. Humanitas
[4] Într-o emisiune a lui Bernard Pivot, dedicată acestei cărți, Nicolas Werth și Jean-Louis Margolin, care semnaseră capitole ale lucrării, s-au delimitat public de concluziile lui
[5] Monica Lovinescu, Etica neuitării, Humanitas 2008, p. 449

CRISTINA CIOABA

(159)

%d bloggers like this: