Cronică de spectacol: Cerere în căsătorie sau Poiana Boilor

Cronică de spectacol: Cerere în căsătorie sau Poiana Boilor

Votca prenupţială
Cerere în căsătorie sau Poiana Boilor, poate fi vizionată strict conspirativ, în întunecimea misterioasă de la Sala Studio a Teatrului Municipal Baia Mare. Disjuncţia de pe afiş, care oferă prezumtivului spectator posibilitatea de opţiune prin sintagmele tutelare, aparţine lui Florin Covalciuc care a luat sub control auctorial traducerea, adaptarea şi regia. Scena românească este asaltată de această Cerere în căsătorie a lui Cehov, doar doar se vor pune pirostriile regulamentare pentru Natalia Stepanovna şi Ivan Vasilievici Lomov, într-o atmosferă de lirism romantic şi armonios. N-a fost să fie, pentru că în postmodernismul simţirii noastre blazate şi placate cu cinismul normativ, dilema existenţială a doi tineri uitaţi de soartă în tabieturi şi singurătate nu mai surprinde şi nu mai impresionează. Cererea în căsătorie e minată de Poiana Boilor, aflată într-un litigiu mocnit, specific comunităţilor rurale . Textul lui Cehov este recognoscibil cuvânt cu cuvânt, numai că distanţa de la bonomia cehoviană până în varianta scenică de care vorbim, este abisală. Florin Covalciuc, asemenea regizorilor noştri în vogă , profesează metatextul ca artă scenică. Teatrul românesc postdecembrist, a depăşit demult tendinţele emfatice, declamaţia ca dominantă a artei scenice. Actorii se exprimă prin toate resursele fiinţei lor, replicile se derulează spontan, cu naturaleţe. Florin Covalciuc, în cazul de faţă, îşi obligă personajele să comunice într-un spaţiu extrem de limitat. Ivan Vasilievici Lomov, peţitorul( Andrei Dinu) stă ce stă, acolo unde e pus de gazda sa, Stepan Stepanovici Ciubukov(Ioan Costin) pe un scaun, în capul mesei, dar când îl valul comunicării verbale, îşi trasează monumental agitaţia . Începe aparent inocent, de-a buşilea pe masă, printre farfurii şi sticle şi în final, confuz, mahmur, amnezic, îşi cam încheie socotelile cu burlăcia, de voie, de nevoie,în poziţie bipedă. Obiectul şi subiectul cererii , Natalia Stepanovna ( Claudia Revan), aflată într-o perpetuă aşteptare pentru împlinirea maritală, şi vrea şi nu se lasă, balansează între somnolenţă etilică şi trepidaţie conflictuală . O rochie frumoasă , elegantă şi solemnă face notă discordantă cu resturile de pe masă. Obsedantă ieşire din timpul ideal, utopic al graţiei romantice şi intrarea în timpul profan al deriziunii . Dracii nevestei nărăvaşe in spe fac din sfânta masă a ospeţiei, cu standardele clasice ruseşti, cu votcă, pâine şi castraveţi muraţi, o scenă a apocalipsei de sorginte culinară. Pâinea îşi pierde funcţia ritualică, e toată numai cocoloaşe şi fărâmituri hăpăite, cu ochii după sticlă. Stepan Stepanovici tatăl îşi plimbă fizionomia, de la rânjetul viclean la ipostaze mai domestice, aproape patriarhale. Tatăl mai vine, mai pleacă, îi lasă pe cei doi porumbei întărâtaţi să-şi epuizeze puseurile de ostilitate , ba poate chiar mai trage şi un pui de somn prin culise.. Actorul Ioan Costin şi-a gândit rolul cu meticulozitate, nicio grimasă nu e aleatorie, ca actor experimentat ştie şi evaluează inteligent preţul clipei de graţie. Pretendentul are aerul că uită pentru ce a venit, captatio benevolentiae pentru aleasa lui de forţă majoră, se petrece cu largi volute şi sincope. Bună, rea, o vrea pe Natalia de nevastă care i se pare, zice el, uneori chiar frumoasă. Şi într-adevăr mironosiţa cu temperament , arată către lume uneori, un chip cu trăsături angelice, o feminitate răpitoare. Claudia Revan îşi propune şi reuşeşte să realizeze un rol de compoziţie subtil, rolul feminităţii ruinate devastate de nonsensul rutinei . Andrei Dinu face corp comun cu vestonul său imaculat, semn al tinereţii şi al prestigiului. Altminteri dă de-a dura cu tot ce-i iese în cale, se împiedică, se rostogoleşte, se chinuie să meargă drept, dar în toată tevatura de creştin biruit de băutură, frumosul lui veston de un alb imaculat , rămâne în starea impecabilă primordială. Imaginarul recuzitei nu are bariere, ochiul spectatorului observă ligheanul de sub masă, cu întrebuinţare cam dubioasă pentru un ambient domestic respectabil. Mă rog, la un moment dat pater familias, ce-şi simte poziţia de lider şi moderator în cădere liberă, înmoaie o cârpă în ligheanul cu pricina pentru o compresă mântuitoare, dar ligheanul tot lighean rămâne , în scopuri oculte pe sub masă. O continuitate cursivă şi lineară , în tot hăţişul nopţii , o are votca. Personajele îşi toarnă votca în pahar cu duioşie, cu tandreţe, cu încredere pioasă,cu precizie maniacală, cu ochii sticloşi de dependenţă. Votca în varianta scenică regizată de Florin Covalciuc, are o funcţie catalizatoare, votca îi ridică, votca îi coboară pe cei trei protagonişti ai mult speratului aranjament matrimonial. Votca potenţează ritmul şi lentoarea . Votca sacră, votca prenupţială.
Virginia Paraschiv

(185)

%d bloggers like this: