FUNDUL IZEI

Fundul Izei
Azi i se spune Izvorul Izei. Pe vremea aceea, pe vremea aceea . . . i se spune Fundul Izei. Aici am poposit într-o dimineaţă de început din toamna anului 1958. Mă însoţea directorul Şcolii generale nr.1 din comuna Săcel, raionul Vişeu, regiunea Maramureş, tovarăşul Domuncu. Aveam o adresă din partea inspectoratului şcolar al raionului, semnată de către tovarăşul inspector Zegreanu. Eram noul învăţător. Aveam 18 ani. Eram învăţător şi director al şcolii din cătun. Aşezarea aceasta se afla la circa şapte kilometri de centrul comunei Săcel.
Fundul Izei era o entitate geografică minoră, cu câteva case înşiruite de-a lungul şoselei care urca în serpentină spre Dealul Moiseiului, case care îşi prelungeau grădinile cu fâneaţă spre lunca şi dealurile Izei, denumite de localnici, faţa şi dosul Izei. Îninte de aceasta se găseau câteva gospodării în apropiere de valea Izcioarei. Dealurile erau brăzdate, din loc în loc, de şanţuri adânci care începeau sub codru şi se adunau în apropierea drumului principal. Pe aici se trăgeau buştenii cu ajutorul cailor şi boilor, animale de povară, care făceau parte, obligatoriu, din zestrea oricărei gospodării. Deasupra acestui peisaj mirific domina Pietrosul Rodnei, cel mai înalt vârf din Carpaţii Răsăriteni.
Directorul Domuncu m-a lăsat aici în grija lui Moş Iftodie, un bătrân înalt şi sfătos, care suferea de astm bronşic. Ura fumatul şi pe fumători. În afară de baba lui, mai aveau o fată, Titiana. O copilă frumoasă şi veselă de vreo 13 sau 14 ani. Fata muncea în gospodărie la fel ca un bărbat adevărat. Făcea de toate. Aveau şi un cal. Un cal care semăna cu stăpânul său, înalt şi slab. L-am poreclit, „spinărosul.” Asta pentru că era costeliv şi avea spinarea tare, proeminentă şi incomodă la călărit. Titiana mă învăţase să călăresc calul pe care îl călărea şi ea, de altfel. Mergea la pădure sau în alte locuri unde aveau câte o bucată de pământ de lucrat.
Cătunul număra vreo douăzeci de copii. Şcoala era reprezentată de o singură cameră cedată de Vasile Coman şi nevasta lui, Ileana. Pentru asta primeau o chirie modică de la Sfatul popular al comunei Săcel. Deasupra camerei era atârnată o plăcuţă de lemn pe care scria: Şcoala, dar aceasta a dispărut repede după sosirea mea acolo. Deci, iată-mă învăţător. Invăţător director cu un salariu lunar de 375 lei. O nimica toată.
M-am acomodat urgent. Mă ajuta Titiana. De fapt, eram şi eu, un copil. De cele mai multe ori ne jucam, aşa cum fac copiii, prin curte sau în podul cu fân proaspăt adus din luncă. Uneori dormeam în pod după ce fata îmi aducea o cergă groasă pe care o aşterneam în culcuşul făcut anume pentru asta. Adormeam în ţârâitul greierilor şi mă deşteptam la cîntatul cocoşilor din ograda cu păsări. După o lună, m-am mutat o casă mai la deal la familia Hojda. Motivul ? Aveau doi băieţi. Doi băieţi cu vârstă apropiată de a mea. Ne-am împrietenit imediat. Gheorghe si Vasile deveniseră prietenii mei cei mai buni. Împreună cu Gheorghe cutreieram împrejurimile şi ajutam bătrânii la treburile gospodăriei. Aveau mult de lucruu. Mai ales cu animalele. Oi, vite şi cai. Patru iepe.
Părinţii erau bătrâni. Se numeau Moş Gheorghe şi mătuşa Ileana. Ce bătrâni cumsecade mai erau ! Moş Gheorghe făcuse războiul în Galiţia. Şi ce frumos mai povestea. În nopţile lungi de iarnă, stăteam pe cuptorul cald şi ascultam poveştile despre război şi oamenii locului. Nu mă mai săturam de poveşti. De la Moş Gheorghe am învăţat multe lucruri folositoare vieţii. Era o enciclopedie ambulantă a satului şi a locului acesta. O enciclopedie vorbită a Maramureşului istoric văzută prin prisma omului de rând, omului locului, cum s-ar spune. Iar mătuşa Ileana era atât de bună, atât de bună cu mine, încât după o lună nici măcar banii de chirie nu mi i-a mai primit. Mă considera copilul ei, copilul lor. Pentru mine, mătuşa Ileana, era Maica Domnului. Aşa de bună mai era femeia aceea. Iar eu, ei bine, eu mergeam cu băieţii la pădure sau pe câmp, ca unul de-al locului şi ajutam în gospodărie la toate. Asta, în timpul liber. În timpul liber, pentru că şcoala era preocuparea mea de bază.
La ora opt, în fiecare dimineaţă, treceam peste drum la şcoală unde mă aşteptau cei douăzeci de copii, repartizaţi pe rânduri în patru clase. Le predam simultan. Aveam metoda mea. Clasa întâia cu a treia, pe deoparte şi clasa a doua cu a patra, pe de altă parte. Seara, la lumina lămpii cu petrol, îmi făceam planurile, schiţele de lecţii obligatorii. Asta pentru eventualitatea unui control de la centru sau de la raion. În realitate nu ţineam cont de aceste planuri. Eu aveam metoda mea, să scrie şi să citească bine, să cunoască cele patru operaţiuni şi tabla înmulţirii ca pe Tatăl nostru. Când mă necăjeau, îi mai altoiam cu un băţ peste suman, dar în afară de praf şi purici nu ieşea nimic altceva din sumanele lor. Copiii râdeau de mine şi de nuiaua mea bună numai de arătat pe hartă câte ceva. Deasupra hărţii scria cu litere mari: Republica Populară Română. Îmi plăcea să-i învăţ carte pe copilaşii aceştia atât de minunaţi, atât de curaţi la suflet atât de sfinţi. Iar eu, eu eram ca ei pe vremea aceea. Curat şi sfânt. Curat şi sfânt era şi Maramureşul nostru drag din vremurile acelea.
Periodic, mergeam la Dragomireşti, la Cercurile pedagogice. Dragomireştiul era departe. Cei din Săcel mergeau pe jos. Eu luam un cal de la Moş Danci, unul frumos pe nume Şargul, şi plecam călare. Călare ca un cazac. Aşa îmi zicea lumea când mă vedeau pe cal cu un băţ lung în mâna dreaptă ca o sabie. Ajungeam repede la Dragomireşti. Acolo se aduna lumea din şcolile arondate raionului Vişeu, acolo se ţineau şedinţele despre care nu-mi mai amintesc nimic azi. Altceva mă atrăgea acolo, acolo printre cadrele didactice din zonă, fetele. Ce lume mai era pe acolo şi ce fete frumoase vedeam eu. Dar ele nu mă vedeau pe mine. Erau fudule. Erau fudule pentru că erau frumoase iar eu, un puştan. Un adolescent întârziat şi rătăcit printre ele. Nu mă băgau în seamă zânele acelea. Era una, Domnişoara Hârpa, o învăţătoare blondă, îmbrăcată într-o rochie albastră. Doamne ce frumoasă mai era domnişoara aceea Hârpa, Hârpa din Dragomireşti. Dar şi surorile Ciorpan, tot din Dragomireşti, erau frumoase. Şi cele din Săcel erau deosebite. Mai ales Doamna Grad sau soţia directorului Domuncu. Ce lume ! Pe unde or mai fi ele acuma ? Cum au zburat anii !
În anul acela, m-am sălbăticit cu totul. Adică: Îmi vedeam eu de treabă cu şcoala, dar în timpul liber, o luasem razna de tot. Cutreieram dealurile şi munţii pe poteci numai de mine ştiute, până mă mai întâlneam şi cu câte un urs. Ne speriam reciproc şi fugeam unul de celălalt în direcţii opuse, de râdea Moş Hojda când îi povesteam de întâlnirile mele, până îi dădeau lacrimile. Iar iarna mă mai întlneam şi cu câte o haită de lupi. Îi vedeam de departe, la lumina lunii, cum treceau, unul după altul, de pe faţa Izei spre dosul Izei la deal. Asta era viaţa mea de intelectual la început de drum. Când era ger, luam o sanie mare, o corciuie, şi împreună cu elevii mei o urcam cu greu la deal până la marginea pădurii. De acolo, ne dădeam drumul la vale, spulberând zăpada şi tot ce întâlneam în drumul nostru. În clasă, copiii învăţau carte după propria mea metodă. Îi puneam să citească şi să copieze după ziare şi reviste aduse de la Vişeu. Pagini întregi. Uite aşa, au învăţat să citească şi să scrie corect. Iar la aritmetică, cele patru operaţiuni. Cele patru operaţiuni şi tabla înmulţirii. În ordine alfabetică şi pe clase, îi puneam să scrie, jumătate din ei, în timp ce jumătatea cealaltă socotea de zor la matematică. Pe atunci, consideram că un copil al locului trebuie să citească şi să scrie corect după absolvirea a patru clase primare, iar de socotit să ştie cele patru operaţiuni de bază şi tabla, tabla înmulţirii, ca Tatăl nostru. Atât !
Într-o zi, a venit miliţianul din Săcel şi a adunat oamenii la şcoală. Le-a cerut să aducă a doua zi, la Sfatul popular din comună armele. Aşa am aflat că oamenii mai aveau arme militare ascunse, care pe unde putea, arme rămase din război şi nepredate la autorităţi. Oamenii s-au ferit să facă acest lucru. S-au ferit de teamă, de teamă şi de represalii. Din păcate, mai erau şi turnători pe vremea aceia. Ce a urmat este uşor de închipuit. Într-o zi, l-au luat pe moş Hojda securitatea şi l-au dus la Vişeu. Găsiseră o armă militară ascunsă prin grajd. După câteva zile, i-au dat drumul. L-au bătut niţel, că aşa se cuvenea a se proceda la securitate, dar i-au dat drumul apoi. A scăpat ieftin, zicea el. Îi părea rău de puşcă. De fapt o ţinea pentru vânat. Simţeam eu, uneori, că mâncarea mătuşii Ileana are un gust aparte. Tare bună mai era mâncarea mătuşii Ileana. Deci, asta era, vânat. Moş Hojda îmi povestea, cu această ocazie, că prietenul său din Sălişte, unul Muscanu, a păţit-o mai rău. La acesta, securiştii i-au găsit un tun. Da, da, un tun. Îl ţinea în dosul grajdului, bine consevat şi sub o movilă de bălegar. Cine să mai bănuiască ceva ? Dar uite, uite că l-au prins. Cineva, totuşi, îl pârâse. Om rău, om viclean, moroşan prost. Acuma înţeleg cum a început comunismul în Maramureş, cu turnătorii. Muscanu a scăpat şi el, dar după o săptămână. L-au bătut măr, dar a scăpat. Zicea el, tunul era pentru nemţi în cazul că se mai întorc, voia să apere dinspre Sălişte armata sovietică. Zicea, dar securişti nu l-au crezut. Nu l-au crezut şi i-au administrat corecţia cuvenită.
L-am cunoscut pe omul acela. Era mic de statură şi vesel. Mare vânător de bursuci. Avea câini speciali, mci şi ei de statură ca stăpânul lor. Scoteau bursucul din vizuină într-o clipită. Apoi prepara untură de bursuc. Bună la reumatism, zicea el. Iar oamenii locului, se ungeau cu untură şi gata ! Le trecea durerea. Adică scăpau de reumatism. Scăpau cu untură de bursuc.
Iarna era mai aspră în Fundul Izei. Băiatul lui Moş Hojda, Gheorghe mergea în şezători. O iubea pe Mărie, pe Mărie a lui Diacu, Măria diacului din Săcel. Frumoasă fată. Frumoasă, dar slăbuţă la trup. Bătrânii nu o voiau de noră, tocmai din această cauză, că era slabă. Dar Gheorghe o iubea şi gata. Au făcut nunta. La nuntă am jucat şi eu. Am jucat cu o femeie frumoasă despre care am aflat mai incolo că era dragă lui Mitrea. Care Mitrea ? Partizanul din munţi. Doamne câtă frică a fost pe mine că va veni omul la mine într-o noapte şi-mi va cere socoteală pentru femeia lui. Aşa că mi-am găsit altă drăguţă. Pe Măria a moaşei, Măria lui Danci. Avea un frate care era gestionar la magazinul de lângă pod. Părinţii ei ţineau cu chirie nişte băieţi tineri care erau impiegaţi la gara Săcel. Eu dormeam la Mărie de frica lupilor. Seara mergeam prin şezători şi le citeam tinerilor din Creangă sau Eminescu. Făceam cultură cu ei. Aveam chiar plan de la raion pentru aşa ceva. Iar băieţii lui Hojda şi alţii, mă acopereau cu sumanele lor, pe mine şi pe câte o fată şi ziceau că mergem în butimi, adică la lucru în pădure pentru o vreme. Îmi era atât de ruşine, că nici nu sărutam fata aceea şi stăteam ca un bleg ce eram, sub sumane, iar fata râdea de mine. Apoi plecam în Moisei. Seara, pe lună plină, ne dădeam drumul din vârful delului pe opinci, sprijinindu-ne de un băţ mai gros, până în vale, ca pe schiuri. Grozav ce bune erau opincile. Aici erau alte şezători, alte fete. Aici am cunoscut-o pe Netuţa. Prima mea dragoste. Am văzut-o o singură dată şi am sărutat-o pe un obraz. Atâta a fost. Şi de atunci nu am mai ştiut nimic toată viaţa. Despre fată şi dragostea mea am scris un roman, dar a dispărut şi acesta cu ocazia percheziţiilor pe care securitatea mi le-a făcut clandestin, chiar şi după revoluţie, cum s-ar zice.
Fundul Izei merită o monografie aparte. Eu i-am cunoscut pe aceşti oameni şi i-am iubit nespus. Anul acela a fost cel mai frumos an din viaţa mea. Mă bucur nespus că unul din copii mei s-a stabilit în Săcel. A ajuns medic aici, în timp ce eu, ca doctor chirurg, a trebuit să trăiesc în marile oraşe ale ţării prin tot felul de spitale şi clinici.
Elevii mei au ajuns oameni. Unii au răzbit mai departe de sat. Într-o zi, unul m-a recunoscut în Preluca Izei. După cincizeci de ani. Mare este Dumnezeu, mare. Îi văd aşa mici şi dragi, îi văd şi acuma. Strig catalogul, în gând strig catalogul. Coman Toader, Coman Măricuţa, Coman Axena, Grad Maria, Popanu, fetele gemene a lui Popanu, cel care ţinea armăsari. Locuiau chiar în curbătură. Dar şi copiii din valea Izcioarei a lui Dohotariu. Ce fată frumoasă şi bună la carte era una din elevele mele de acolo. Era unul mic, Petric parcă îi zicea. Venea pe lunca Izei iarna, târând prin zăpadă o traistă mare şi grea. „V-o trimis mama un picior de porc”, zicea el după ce a ajuns la şcoală. În urmă cu câţiva ani am poposit la vechile locuri şi am dormit o noapte afară în grădina lui Ileana a lui Hojda Toader, Ileana, nora Măriei şi a lui Gheorghe. Aici am văzut mormintele lui Moş Gheorghe şi a Mătuşii Ileana, dar şi ale lui Gheorghe, tovarăşul meu de drumeţie prin şezătorile Săcelului şi ale Moiseiului din Deal, Valea Rea şi Izvorul Dragoş. Ce loc liniştit, ce loc de taină şi aducere aminte. Ce loc binecuvântat de Dumnezeu este acolo. Acolo la Fundul Izei. Oameni, înţelegeţi voi acest lucru ? Dumnezeu să vă ocrotească urmaşii şi pe voi care mai sunteţi încă pe aici. Dumnezei să ocrotească Maramureşul. Dumnezeu să binecuvânteze Transilvania.

MIHAI GANEA, medic primar chirurg, scriitor, fiu al satului.

(407)

One thought on “FUNDUL IZEI”

  1. Demult visez sa ajung pe acele plaiuri de poveste.Minunata dumneavoastra povestire m-a emotionat profund trezindu-mi si propriile amintiri din indepartata copilarie….Multumesc!

Comments are closed.