Arbore genealogic de Săcel- fragment din volumul ” SACEL ” , Traditie si actualitate in Maramuresul istoric

Arbore genealogic  de Săcel

audio :  http://frecventacititordeproza.blogspot.co.uk/2014/08/daruind-zilei-limbii-romane-31-august.html

       Pe Grad Maria o găseşti, după recomandările călăuzelor de ocazie din Săcel, „la casa verde, lângă olar.” Nu e nevoie de timp de pregătire, nu e cazul s-o ispiteşti, cu vreun pretext, la depănare de amintiri şi de  opinii. Mândră şi comunicativă, povestitoare din născare, Maria Grad începe a prezenta viaţa familiei sale, întruchipată ca poveste, o poveste de demult, până acum şi aici, în zilele noastre. Vom încerca să redăm, cu maxima acurateţe posibilă, povestea de familie a Mariei Grad, o poveste care ţine de istorie şi de legendă, cu repere temporale şi spaţiale adesea evazive, dar cu o forţă şi expresivitate ieşită din comun. Să dăm cuvântul aşadar, Mariei Grad:

„  Eu sunt după soţ Grad Maria a lu Niculaiu Curatorului ,   născută după tata,  Maria a lui Simion a lui Ostăşelu în 1951,  pe 11 martie.”

– De ce vă zice a lui Ostăşel ?

„ Îmi zice aşa pentru că străbunicul meu o făcut armata în Germania, la nemţi , doisprezece ani. O mers un copil şi o venit un om bătrân şi  lumea o văzut  că o scăzut în armată, atât i-o fost de greu.  Şi  oamenii nu i-au zis ostaş,  aşa cum se zicea demult la armată. Când  el o venit, s-o părut la săteni că-i mai mic decât cum s-o dus şi i-or zis ostăşel, ca la un copil.

–          Cine l-a luat în armată?

–           Păi o fost sub dominaţia germană, nu ştiu eu, numa cum mi-o spus tata despre tatăl lui  că a fost luat aşa, cum se zicea, concentrat( Ezită,  femeia nu stăpâneşte cronologia, percepe istoria din auzite, istoria orală a unei familii, în conjuncturi istorice nedesluşite,  după trecerea prin vremi a  cel puţin două generaţii). El a venit de la război împuţinat la trup şi s-a însurat şi l-a făcut pe bunicul meu( încercare de reconstituire a unui arbore genealogic, simţ dinastic, voce blândă şi curată calmă)a avut doi feciori( face multe pauze în vorbire, îşi cumpăneşte fiecare vorbă e conştientă că e înregistrată şi va fi sub stăpânirea cuvântului grăit), pe bunicu l-o chemat Dumitru şi pe frate-său l-o chemat Ştefan( aureola onomastică). Tata a fost fecior de-al lui Dumitru,  bunicul a fost însurat de trei ori şi-o avut opt copii. Tot rămânea văduv şi de aceea a avut voie să se căsătorească de mai multe ori.  Cu prima nevastă o trăit cinci ani cu aceea nevastă de la început,  nu o avut copii. Bunicul  a fost un om bun,  partea ei de avere(pragmatismul) i-o dat-o lui bunicu testament, ca să nu rămâie la străini .  A doua soţie o avut cinci copii, femeia a fost bolnavă de apendicită(?!).  Ieri doar a lucrat şi astăzi a murit. (Să fie doar inocenţă, şi naratoarea noastră să nu fi perceput, prin prisma propriilor experienţe trăite şi văzute în preajmă, că la ţară, oamenii munceau  până la istovire, până la epuizare, nu-şi permiteau luxul să fie bolnavi, duceau boala pe picioare). Bunicul nu o avut ce să se facă singur cu cinci copii mici,  o trebuit să-şi cate altă nevastă ca să-şi îngrijească copiii(instituţia căsătoriei reglementată moral etic, nu sentimental). Cu astalaltă o avut încă trei copii , laolaltă s-au pus opt copii.  După ce s-o născut al optulea copil al lui,  bunicul s-a îmbolnăvit de picioare,  nu a mai putu să steie în picioare şi o stat la pat imobilizat cinci ani.  Bunica o crescut  toţi copiii,  pe toţi opt şi apoi i-o dat pe la alţi oameni care au avut nevoie. Pe băieţi i -o dat slugi la vite, la oi , să  le grijească.  Fetele  le-a dat să grijească copiii altor oameni . Una dintre fete o fost dusă pe la Dej,   la o familie de maghiari , de la care o venit femeie bătrână.  Acolo s-o simţit bine,   nu o ţinut-o nimeni cu forţa . Nu s-o mai căsătorit , o venit la altă soră de a ei,  acolo o stat până ce s-o dus la Domnul. Tata a fost ultimul copil al bunicului, al optulea. Pe primii cinci copii bunicul nu i-o purtat la şcoală,  ultimii trei or fost trei băieţi,  i-o purtat la şcoală pe tăţi, da nu cât o trebuit, numa să ştie să semneze numele şi să ştie de unde îsŞi pe unul din cei cinci o vrut să-l trimită la şcoală,  dar a avut de trecut o apă , Apa Izei .  Pe Iza o fost o punte îngustă,  pe unde or trecut şi ceilalţi copii ai vecinilor. Şi copiii s-or certat şi l-or ţipat pe-al lui bunicul, de pe punte în apă,  noroc că l-o văzut cineva şi l-o salvat şi nu l-o  mai lăsat bunicul să se ducă. Tata a fost probabil mai isteţ, dar nu învăţa aşa bine, nu se silea la învăţătură.    Şcoala o fost vis a vis de biserica din jos, la dispensar , unde e farmacia . Şcoala arăta ca o clădire bătrână, slăbuţă,  din lemn,  fără multe altele. Ceilalţi copii arătau la tata lor ce or scris,  tata nu o arătat niciodată,  că era mai şmecher.  Da tatăl lui, bunicul, chiar  dacă nu se putea deplasa,  îl chema la pat şi-i zicea, hai Simioane, ce ai învăţat la şcoală? Mie nu mi-o dat doamna de învăţat. Totuşi ce ai învăţat la şcoală, ce ai citi acolo?  Cartea şi copilul,  copilul şi cartea-era o glumă de-a copilului. Bunicul nu ştia de glumă, a luat  bastonul de lângă el,  din pat,  şi o tras două bastoane . Atunci  tata  nu a mai vrut să meargă la şcoală . S-a terminat cu şcoala,  asta era situaţia  cu şcoala, ba pe punte,  ba cu tăbliţa şi bastonul.  Tata  o ştiut să scrie numele,  să socotească câtva. Pe urmă s-a văzut că nu a fost un om prost,  că a construit căşi,  o fost primul constructor  în Săcel pe vremea,  când o fost mai în putere.

Mama o provenit dintr-o familie de şase fraţi( Ce fulgerări  narative,  viaţa pe scurt aşa cum e,                într-o jumătate de oră, o saga).  Dar numai ea singură a ajuns până la căsătorie,  ceilalţi or murit , copiii , toţi or avut câte o întâmplare şi câte o întâmplare şi or murit ( Dumnezeu îi dă, Dumnezeu îi ia). Tata a venit ginere la bunicii după mamă. Noi aici am crescut cu bunicii după mamă . Bunicul după mama a făcut şi primul război mondial şi al doilea . O  fost împuşcat şi o scăpat şi l-or dus la Odesa(?!),  l-or făcut prizonier . El s-o dat prizonier , că o văzut că n-o putut învinge,  n-o avut nici apă,  dar să aibă altceva  de mâncare,  era numai sânge pe toate pâraiele ( seninătatea naratorului   lapidar, tragedia e sugerată prin relatarea seacă şi prin precizările esenţiale  ). El s-o dat prizonier. Să vă spun de la început . O fost de trei ori pe linia întâi ,  a purtat cu el o carte de rugăciuni,  când i-or  încorporat,  tot le-o luat,  numai cartea aceea de rugăciuni nu i-or luat-o.  Şi cineva, un om bătrân,  că nu mai ştiu, o spus:  Alexa,  pe bunicul după mama l-o chemat Alexa, dacă te duci la război,  să tragi,  da să nu tragi să simţi că o căzut cineva de la arma ta,  tu să tragi , dacă glonţul s-a nimeri,  s-a nimeri,  dar tu să nu îţi pui în gând: pe aista îl ţintesc şi îl împuşc.  Cum îi trage şi vei omorî din bunăvoinţă şi din suflet , cum vei fi mpuşcat( nonviolenţa ancestrală). Şi de trei ori au rămas din linia frontului vii câte cinci şase,  şi l-or băgat iară la înaintare,  apoi a treia oară s-o gândit: m-apuc să împuşc,  să mă împuşte,  că nu mai pot să suport atâta năcaz . Şi o ţintit cam pe la prânz,  ca la vremea asta la ujină,  iar pe la patru cinci l-au împuşcat şi pe el . Şi la urmă a intrat glonţul în piept,  pe lângă inimă şi s-o oprit în spate,  cât nu i-o ieşit în piele , şi o rămas acolo în spate.  Şi aunci au venit cei care strângeau răniţii şi l-or dus la spital,  da nu la noi în ţară că nu a luptat în ţară,  şi acolo la spital,  i-au scos glonţul şi l-au ţinut o lună de zile şi i-au promis că-l lasă acasă. Dar  nu l-or lăsat,  după ce i-or făcut ieşirea din spital,  l-au trimis din nou pe front şi atunci s-a dat prizonier: dacă nu am reuşit să mor împuşcat,  atunci să mă împuşte străinii . L-or dus cu alţii care s-au dat şi ei prizonieri,  în vagoane din aiestea roşii,  de purtat marfă  la Siberia( ?!).  Şi i-a oprit într-o gară undeva în  Rusia , într-o gară unde au  aşteptat alt tren. Acolo la gară, veneau trenuri din Siberia (?!)şi cădeau bucăţi de gheaţă de pe vagoane.  Şi el a gândit,  acolo ne duce, Doamne,  unde e gheaţa.  Şi s-o lăsat pe vine la uşa de la vagon,  şi o tot lucrat cu degetele cât o stat trenul,  că videa prin nişte pătrate că  uşile n-or fost închise ermetic ,  că se sufocau atâţia oameniŞi o zis că Dumnezeu Sfântu poate i-o da putere,  că el tot o împins,  tot o împins , că o băgat toată ceea mâna într-o parte ,  o suceşte şi apoi cu  amândouă mâinile  o tras de uşă cât să-ncapă pe dungă , până  când o auzit o fluierătură de trenL-o smucit trenul când o plecat, din forţa şi din firea care era , a intrat pe dungă şi o sărit,  s-o aruncat din vagon jos.Pe când s-o aruncat din tren jos,  trenul nu şi-o luat încă mersul,  o căzut tot pe nişte boscheţi  şi s-o rostogolit.  O auzit când trenul şi-o luat mersul doar un strigăt, mă, mă, mă, era un fel de şef şi s-o dus trenul şi el o rămas.  O stat până noaptea,  când s-o urcat în alt tren care venea din Siberia şi o venit înapoi de unde a plecat. S-a întâlnit cu alţi români în ceva localitate . Nu mai ţin minte tot  cum mi-o spus,  da  s-o pus la mers pe jos cu alţi români să vie din altă ţară,  nu ştiu pe unde şi de unde până în Austria.  Apoi  s-o întâlnit şi cu un săcean, un om din Săcel,  ei au fost vecini de copii şi a zis lu moşu, îi zicea şi Sebastian,  nu numai Alexa ..Uite, l-o dezmierdat cu încă un nume,  n-o fost pus în certificatul de naştere,  dar i-au mai pus un nume : Ei , Sebestiene,  Sebestiene seamănă mălai devreme,  că s-a coace, nu te teme , hai să merem.  Amândoi au venit pe jos o săptămână , or trecut pe lângă o moară, o  moară părăsită şi or pus făină în gamela ceea,  şi or făcut turtă cu  apă,  cu făină, au făcut un  aluat şi foc,  au făcut cu ce-au găsit şi or copt-o pe jar la foc şi or ajuns până acasă.  Şi făina  aceea  i-o ţinut în putere  o săptămână,  să nu mănânce nimica .  Din oameni puternici am fost născută.  Simt că am rădăcini genealogice de oameni traini ci. Când a murit bunicul, era  la 78 de ani.  Bunica după mamă a trăit 98 de ani. Mama a trăit 84 de ani.

– Cum vă explicaţi că trăiau atât de mult şi de frumos,  ce le dădea lor putere ?

„ Munca fizică şi traiul,  or trăit numai din ce-or muncit,  din cartofi , din varză , din lapte,  din ouă, din brânză.  La noi se ţineau oi şi se duceau la munte, aduceau brânză, vara,  şi o punea într-o bărbânţă îi ziceam noi.   Brânza se bătea bine,  se frământa din mână şi se punea teasc pe nişte funduri de lemn,  şi pe funduri o piatră mare,  că trebuia să te înţepeneşti să o ridici, că era mare.  Şi brânza se iuţea un pic, se făcea aspră şi aveau şi pe vară şi pe iarnă.  Dar ştiţi cum mâncam iarna?  Tăiam porcul, unu, doi cât se putea ţinea,  se prăjea un pic de  slănină şi se  punea cât lua aşa, în mână,  la şase oameni,  că noi aşa am fost,  şase oameni, o fost bunicii, o fo părinţii şi noi două fete.    O mână de brânză în unsoarea aceea apoi făcea mămăliga, se  băga făcăleţul în apa aceea cu făină , se tăia făina.  Şi apa aceea se îngroşa şi luam cu mâna, şi aceea mâncam noi , şi bem apă şi noi şi copiii şi bătrânii.   Făceam lapte acru de vacă, nu lapte dulce , nici iaurt,  sămătişă, iaurtul acela acru lăsat pe sobă . Turnam laptele fierbinte pe sămătişa aceea şi se făcea un caş cum e jintiţa la oi înainte de a se strânge urda . După ce gătam întinsoarea , mâncam şi lapte,  şi cinci şase ore nu aveam treabă.  Apoi ne jucam,  lucram,  făceam de tot felul noi de pe la opt ani, să nu exagerez,  am fost de folos la casă de la opt pe la zece ani.  Tăiam lemne când veneam de la şcoală,  tăiam lemne cu ferăstrău din acela,  apoi le crepam mărunt,  le duceam cu braţul în casă.  La şase oameni ne-au trebuit două camere.  Dam la animale când erau mieii noi, trebuia să sim dimineaţa şi seara printre oi , s-alegem mieii dintre oi.  Când era de adăpat vacile,  trebuia să sim să tragem apa din fântână , s-o ţipăm în tuhaleu  aşa cum e la dumneavoastră acolo la ciuroi. Şi merea vacile şi bea apă,  acolo noi tot trăgeam şi umpleam caleul , ca să aivă de unde be ca să se sature.  Eram fericiţi în copilărieM-am căsătorit la optsprezece ani fără o lună,  m-am căsătorit cu cine am vrut eu,  dar cu indicaţia părinţilor.  O fost bine,  am născut şi eu doi copii,  i-am căsătorit bine,  i-am învăţat la şcoală în limita posibilităţilor.  Mulţam lui Dumnezeu Sfântul. Fecioru a luat femeie asistentă medicală.  El lucrează ca electrician. O făcut o profesională,  da i-o plăcut ce-o învăţat de plăcere şi şi-o profesat meseria de la optsprezece  ani. Şi el are acum treizecişişase  de ani şi optsprezece  ani de căsătorie. Fata e plecată de şapte ani în Italia, cu toată familia,  are şi ea doi copii; un băiat o terminat facultatea, masteratul la Timişoara,  la stat, nu pe bani, nu şi-o găsit de lucru numai cu salariu tot mic, nu s-o putu întreţine cu banii aceia şi s-o dus la părinţi şi lucrează amu în Italia.  Fata o văd numa o dată pe an numa în august( oftează, şi-a pierdutvigoarea şi siguranţa), trei săptămâni vine acasă.  Sunt mulţumită că ne auzim la telefon de două ori pe săptămână.  Al doilea băiat al fetei face facultate  la Baia Mare,  dar face aşa,  la distanţă , vine numai la examene , nu au mai putut să-l ţie ei,  părinţii , cu bani,  ca şi pe celălalt.  Băiatul se duce şi lucrează câte două luni,  câte trei luni şi cu banii lui vine,  aici se descurcă şi-şi dă examenele . „

Nu mărturiseşte, dar se vede că o mâhneşte că i-s copii şi nepoţi departe, că familia , în sensul arhaic al cuvântului,  se topeşte pe nesimţite, că au venit alte vremuri pe care nu le mai poate aduna unitar în coroana arborelui genealogic.  Ne arată cu mare drag ţesăturile şi pânzăturile din casă:

„Portul ne-a fost tare drag,  că aiesta a fost cel mai frumos din tradiţie:  cămaşa făcută din bumbac,  am cumpărat bumbacul,  am pus ceară şi am ţesut pânza,  pânza am tăiat-o,  am făcut mânecile, am făcut Stanul. Şi ne-am apucat şi am cusut-o cu acul şi modelul şi încreţitul,  tot e cusut de mâna noastră.   Noi de asta ţinem atâta la port,  că noi am muncit pentru asta o lună . Pe lângă asta avem şi   pânzăturile,  îs din lână de oaie,  am tuns oile,  am spălat lâna , am cumpărat vopsele şi am părguit-o.  Am pus cheara şi am ţesut cu modelul care se vede. Trăistuţa tot aşa e făcută din lână, am pus ceară separat,  am urzit un pic alb un pic negru,  şi cum am urzit,  aşa am şi bătut. Fetele tinere nu ştiu să coasă nici nu au timp şi nici interes. Nu e bine. Nu ştii ce aduce ziua de mâine,  se opresc fabricile.  Aiestea nu ni le mai ia nimeni,  noi le facem singuri cu mâna noastră , nu mai face nimeni din astea . Trebuie a avea grijă de ele,  ca de zilele noastre,  măcar o dată la doi ani trebuie trecute prin apă la vâltoare,  să le învârtească valurile la vâltoarea de la moară. Poate fetele să prindă iar interes şi să lucreze portul nostru aşa cum e şi să-l vândă, să-l dea pe bani, cine ştie ce-a si cu noi.

        …De-aş trăi ca bradul în munte /  N-aş avea supărări multe/ Dar trăiesc ca plopu-n vale /Numai dor şi supărare/  Mă supăr mă năcăjăsc/ De ce văd că-mbătrânesc/Bătrânit-am nu ştiu când /Da n-am bătrânit şezând/ Am îmbătrânit lucrând/Şi la sapă şi la fân/ Nu ştiu viaţa cum ne-o si/ Când n-oi mai putea munci/   Să mor lucrând  bine/ Să nu năcăjesc pe nime  / Să se urască cu mine….

 

 

 ” SACEL ” , Traditie si actualitate in Maramuresul istoric
autor, Mihai Ganea, prefata de Virginia Paraschiv
Centrul de excelenţă ” Porţile Nordului ”,  Baia Mare

(164)