A noastră limbă preacurată , autor George PETROVAI

A noastră limbă preacurată

 

De suntem respectați în lume

ca vrednic și distinct popor,

străbunei limbi să-i mulțumim

că ne-a hrănit cu al său dor.

Un dor întins cât țara toată

și mai departe mesager,

oriunde-n lume românismul

e dres cu sare și piper.

Doar graiul nostru românesc

– un grai de ceruri dăruit –

putea prin arta-nveșnicirii

să facă dorul aurit.

Și nu doar el. Atâtea vorbe

de-nțelepciune-ngreunate,

în alte limbi nu-și află soții

și-atunci rămân nemăritate.

Așa, de pildă, „Bună ziua” –

 salutul arhifolosit;

„Bună să-ți fie-a ta inimă”,

la noi răspunsu-a fost proptit

în coasta negrului mileniu

când am tăcut cu-nverșunare,

ca spiritul activ din obște

să-și împlineasc-a lui lucrare.

Cum limba-i vie și-nsetată,

firește că-ntr-un veac de veacuri

nu poate fi mereu aceeași,

ci musai este fecundată,

de alte limbi și alte graiuri

cu care-i soră sau vecină;

franceza-n ginta noastră este

sora mai mare din latină.

(Procesul azi se-nvederează

prin siluiri îngrozitoare –

ba țigănisme din manele,

ba anglicisme sfidătoare.)

Nu de grefări după ureche

în limba noastră-i trebuință,

cu-al ei belșug de sinonime

spre-o lesnicioasă folosință,

ci de-un respect necontentit

prin studiu plin de pasiune,

ca în gândire și vorbire

să nu dăm cinstea pe rușine.

Căci un român ce nu-și iubește

sau își pocește limba lui,

ridicol e și cam degeaba

umbră-a făcut pământului.

            Sighetu Marmației,                                                                George PETROVAI

29.aug.2014

(124)