DESPRE LIMBA ROMANA

Nevroza limbii române!?
Autor: Virginia Paraschiv
Să presupunem o paradigmă a fiinţei contemporane româneşti, pe categorii geo-spaţiale.
1. Majoritarii resemnaţi rămân acasă, în gestiunea rinocerilor autohtoni, îşi vântură neputinţele cu vaiete şi strigături stradale.
2. Românii temerari, de mare ispravă, îşi caută împlinirea personală în patrii adoptive.
3. Alţii practică haotic, oarecum neinspirat, fuga supărată de acasă, fără scop precis, fără proiect realist de dezvoltare, fără prieteni, fără casă, fără bani. Ce face fiecare pe unde apucă, ştie asistenţa social exasperată, ştiu oamenii legii şi presa, dar cel mai bine ştie Bunul Dumnezeu.
Aşadar, profesăm cu sârg un program acut de înstrăinare, sau dezrădăcinare. Sunt sau nu cuvinte sinonime, nu are relevanţă. Nu ştiu cum se face, dar avem un oarecare disconfort, când trebuie să declarăm în public că suntem români (exceptând conjuncturile de ţâfnă patriotardă, dar aceasta nu durează mult, vine şi trece repede, ca un strănut). Nu intru în detaliile care fac deliciul presei tabloide. Şi românii pitoreşti sunt tot ai noştri, sunt români, oricât ne-am disocia ostentativ de ei. Şi parlamentarii noştri din patria străbună (slăvită fie-le imunitatea!), sunt tot conaţionalii noştri.
Din aproape în aproape, revin la limba română şi la nevoia de comunicare identitară.
Limba română ne dezvăluie, cu o voinţă demnă de o cauză mai bună, vocaţia irosirii de sine. Nevroza limbii române, nevroza sufletui românesc. Cultul urii în contratimp cu lamentaţia polifonică. Ca intermezzo de agrement, vulgaritatea cu pampon monden.
Eu însă am descoperit şi altfel de limbă română, elegant-sobră şi armonioasă în transferul de mesaj. Un eşantion dintr-o expunere oficială. Rog respectuos să avem răbdare şi să audiem, reprimându-ne tumultul dilematic păgubos.
Iubiţi colegi! Stimate colege!
Îndepărtând, cel puţin pentru o clipă, gândul întunecat şi trist ce se naşte ca o floare a morţii peste jalea colectivă{…}, ţin să evoc, o dată mai mult, un cuget mai senin, mai înalt, pe care fiecare l-a înmormântat în sufletul său, până la timpuri mai bune.
Acest cuget este acela care ne-a încălzit mai mult sufletele, este idealul menirii noastre, căruia ne-am închinat cu toţii ca unui idol{…}.
Ghiciţi, fără îndoială, unde ţintesc. De aceea să venim la realitate.
Să lepădăm vălul cernit al scepticismului, al descurajării, dacă acestea au pătruns cumva în spiritele noastre.
Scepticismul individual este un semn de maladivitate sufletească.
Scepticismul colectiv este un simptom psihologic ce se manifestă în timpul decadenţelor morale şi culturale ale popoarelor, şi este totodată una din cauzele care ne domină şi grăbesc aceste decadenţe.
Descurajarea este aruncarea armelor în faţa inamicului. Armele noastre de luptă sunt de ordin spiritual.{…}
Este deci o obligaţie morală a fiecărui român conştient{…}, de a înlătura din sufletul nostru scepticismul distrugător, şi neîncrederea în oamenii de cinste, de acţiune şi de jertfă.
Notă:
Textul, pe care l-am propus cititorului spre chibzuinţă, este datat în anul de graţie 1933.
Autorul, al paisprezecelea copil al tatălui său, învăţător.
Matricea spirituală: MARAMUREŞ.
Studii: DIJON; BUCUREŞTI
Profesia: ÎNVĂŢĂTOR, ca tatăl său
Vocaţia: POET.
Numele: MIHAIL ROBU.

(156)