PROCLAMATIA DE LA TIMISOARA

Autentificare

Prima pagină
Ultimele articole
Articol aleatoriu
Imagini noi
Colaborări
Regulament
Despre noi
Contact
Pagină Discuție Sursă pagină Istoric
Proclamaţia de la Timişoara
Proclamaţia de la Timişoara adoptată la 11 martie 1990 la Timişoara, este un document programatic care anunţa că idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 au fost trădate şi că revoluţia trebuia să continue pe cale paşnică. Mai ales Punctul 8 al proclamaţiei interzicea, prin lege electorală, dreptul de a candida la funcţii în stat tuturor foştilor activişti şi securişti, timp de trei legislaturi. În special „preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism”. Dar Proclamaţia mai preciza că simpla calitate de membru de partid nu era nicidecum considerată o vină.
Cuprins [ascunde]
1 Geneza Proclamaţiei
2 De la Proclamaţie la primele alegeri libere
3 Adeziuni la Proclamaţie
4 Textul Proclamaţiei
5 Bibliografie
Geneza Proclamaţiei

În urma cele de-a doua incursiuni a minerilor la Bucureşti, la Timişoara are loc în data de 22 februarie 1990 un miting de protest la care George Şerban propune redactarea unei Proclamaţii a Timişoarei către ţară. În 27 februarie, membrii Societăţii „Timişoara” au analizat şi aprobat textul Proclamaţiei propus de George Şerban. Societatea „Europa” adoptă şi ea textul la 1 martie.
La 2 martie textul este prezentat Consiliului Municipal Timişoara, care a solicitat un răgaz de o săptămână pentru a lua o decizie (va adera în şedinţa din 9 martie cu 45 de voturi pentru şi 3 abţineri). În 8 martie, George Şerban citeşte textul Proclamaţiei în faţa Biroului executiv al CPUN – Timiş, care refuză să adere datorită punctului 8. Între timp apar zvonuri despre pretinse revendicări de autonomie a Banatului din partea organizatorilor, zvonuri puternic infirmate ca „aberante şi răuvoitoare”. Încep organizările pentru o mare adunare populară care avea să aibă loc duminică, 11 martie 1990, în Piaţa Operei.
În data de 10 martie, la simpozionul „Europa – Casa Comună” de la Komarno, în Cehoslovacia, Florian Mihalcea, reprezentantul societăţii „Timişoara”, citeşte textul Proclamaţiei pentru publicul european. În aceeaşi zi textul este tradus în mai multe limbi şi difuzat agenţiilor de presă din ţară şi străinătate şi este citit la postul de radio „Europa liberă”.
În ziua de 11 martie în Piaţa Operei din Timişoara a avut loc Marea Adunare Populară la care au participat peste 15.000 de timişoreni. Cu această ocazie, George Şerban a lansat de la balconul Operei „Proclamaţia de la Timişoara”.
De la Proclamaţie la primele alegeri libere

După lansarea Proclamaţiei, au început să se strângă semnături pentru susţinerea ei. Dar în acelaşi timp apar şi primele reacţii ostile, în special cu privire la controversatul punct 8. Au loc primele negocieri cu conducerea PCUN cu privire la Proclamaţie. Virgil Măgureanu, consilier prezidenţial, se întâlneşte la 15 martie la Timişoara cu liderii societăţii „Timişoara” pentru a aranja o vizită a lui Ion Iliescu în oraşul de pe Bega, însă trebuie să renunţe din cauza tensiunii din oraş. La 19 martie, o delegaţie a societăţii „Timişoara” formată din George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi şi Dorel Mihiţ se întâlnesc la Bucureşti cu Ion Iliescu pentru a discuta pe tema Proclamaţiei. Tot atunci delegaţia obţine de la preşedintele TVR Răzvan Theodorescu, dreptul de a citi proclamaţia integral la Televiziunea Română, la oră de vârf, dar cu condiţia să nu facă nici un comentariu pe marginea textului. Înregistrarea textului citit de George Şerban va fi difuzată a doua zi la emisiunea Actualităţi.
În urma difuzării textului, au loc mai multe mitinguri de solidaritate şi de adeziune la Proclamaţie la Cluj, Lugoj, Bucureşti şi din nou la Timişoara, unde la 11 aprilie se ţine şi un miting de protest împotriva refuzului CPUN de a adopta punctul 8. Acelaşi lucru îl fac şi bucureştenii la 22 aprilie, într-un miting de protest în faţa Televiziunii care se transformă într-un marş către Piaţa Universităţii. Din acest moment începe manifestaţia maraton a Pieţei Universităţii. Au loc primele ciocniri cu trupele USLA care au ordin să disperseze manifestanţii. În ţară sprijinul pentru Proclamaţie devine tot mai mare. Acum au loc mitinguri de susţinere la Sibiu, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Piatra-Neamţ. La Paris se organizează o manifestare similară în faţa Ambasadei Române. Se organizează marşuri de popularizare prin ţară, se declară „zone libere de comunism” după modelul Timişoarei.
La 20 mai au loc primele alegeri din România post-comunistă, rezultat cu preluarea puterii de către FSN şi a preşedinţiei de către Ion Iliescu, ales cu 85% din voturi.
Adeziuni la Proclamaţie

Imediat după redactarea Proclamaţiei au apărut manifestări de adeziune din partea populaţiei şi a diferitelor organizaţii. S-au strâns semnături de adeziune şi s-au ţinut manifestaţii de susţinere şi adeziune în numeroase oraşe ale ţării. Adeziunile au venit din toate colţurile societăţii, astfel au aderat:
din Timişoara: Consiliul Municipal Timişoara; Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara; Poliţia Municipiului Timişoara;
partide politice:
PNL: Organizaţia Judeţeană Timiş a PNL; PNL Sibiu; organizaţiile judeţene Teleorman, Dolj, Suceava, Caraş-Severin, Braşov, Maramureş, Vaslui, Argeş, Gorj, Alba, filiala Vatra Dornei, Câmpulung Muscel, Galaţi; Partidul Socialist Liberal;
PNŢCD – filiala Sighetu Marmaţiei, Câmpulung Muscel, Galaţi, organizaţiile judeţene Braşov, Giurgiu, Teleorman, Argeş, Dolj, Călăraşi, Maramureş, Iaşi, Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Dâmboviţa; orăşeneşti Făget şi Însurăţei;
Comitetul Judeţean Timiş al PSDR; Sucursala Judeţeană Timiş a Partidului Progresist; Uniunea Democrat Creştină din România; CPUN judeţul Timiş, Buziaş, Reşiţa, Deta; Partidul Naţional Român; Partidul Social Democrat Român; FSN filiala Câmpulung Muscel; Mişcarea Ecologistă – filialele Braşov, Câmpulung Muscel, Partidul Liberal al Libertăţii – filialele Braşov, Brăila; Liga Femeilor – Câmpulung Muscel; Frontul Popular Român – Bucureşti; Partidul Unităţii Democratice – Cluj; Partidul Liber democrat – Sibiu; Partidul Unităţii Democratice din Moldova (Iaşi);
asociaţii şi organizaţii civice: Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici – Cluj, Argeş, Teleorman, Braşov, Teleorman, Câmpulung-Muscel; Asociaţia „Tot Banatu-i fruncea”; „Societatea Tinerilor Gazetari; Liga Apărării Drepturilor Omului; Alianţa Muncitorească Libertatea – anticomunistă şi antifascistă, filiala Iaşi; Mişcarea Democrată „România Liberă”; Asociaţia „21 Decembrie” Bucureşti; Frontul Antitotalitar Român Bucureşti; Alianţa Poporului, Bucureşti; Liga „Pro Europa”; Federaţia Tineretului Democrat – Cluj; Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului – secţia Cluj; Uniunea Mondială a Românilor Liberi; Asociaţia Handicapaţilor Locomotori din judeţul Timiş; Asociaţia „Pro Timişoara” din Bocşa, judeţul Caraş-Severin; Societatea culturală „Agora” din Sighişoara; Filiala Buzău a „Uniunii Naţionale a Românilor Liberi”; Grupul „UNU” Arad; Corul Operei Române din Timişoara; Asociaţia ţăranilor particulari din Coştei, jud Timiş; Asociaţia „Prietenii Braşovului”; Grupul pentru informare şi dialog social „Opinia”; Asociaţia „16-21 Decembrie” Bucureşti; Asociaţia „Caravana” Bucureşti; Asociaţia Naţională a oamenilor din România, care nu au fost membrii ai PCR – Galaţi; Societatea pentru protecţia omului şi a mediului înconjurător Timişoara; Grupul Independent pentru Democraţie Bucureşti; asociaţia radicală „Libertate şi Pace” Bucureşti; Grupul pentru Adevăr, Târgu Jiu; Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina” Iaşi; Gruparea Ecologistă „Bucegi” din Sinaia; Gruparea „România, o inimă mare” din Bistea; Organizaţia Tineretului Liber, comuna Varama, Botoşani;
diferite asociaţii ale maghiarilor din România: UDMR – filialele Cluj, Odorheiu Secuiesc, Braşov, Satu Mare; Uniunea Democrată a Tineretului Maghiar (Madisz); Uniunea Organizaţiilor Maghiare de Tineret din România; Uniunea Democratică a Studenţilor Maghiari din Universitate;Uniunea Democrată a Maghiarilor din Banat; Asociaţia de prietenie româno-maghiară;
organizaţii studenţeşti: Uniunea Studenţilor Clujeni; Frontul democrat al Academiei transilvane de arte vizuale din Cluj; Organizaţia Studenţilor din Universitatea Timişoara; Organizaţia Studenţilor Maghiari din Timişoara; Asociaţia Studenţilor Arhitecţi din Institutul „Ion Mincu” Bucureşti;
sindicate: Sindicatul liber al IPROTIM; Sindicatele Libere de la Direcţia Generală pentru Agricultură şi Industrie Alimentară Timiş;Sindicatul Independent „Memoria 16-17 decembrie” Timişoara; Sindicatul Liber al Tipografilor Bănăţeni; Sindicatul liber al întreprinderii „6 martie” din Timişoara; Sindicatul Liber al Serviciului CTC Electrobanat Timişoara; Sindicatul Independent al Artiştilor instrumentişti din Filarmonica „Banatul” Timişoara; Sindicatele Libere de la Exploatarea Termoficare, Electromotor şi SUGTC din Timişoara; Sindicatul independent al medicilor din Dolj;
grupuri şi comitete de lucrători din cadrul unor întreprinderi sau institute: ICPIMC, Electrometal Timişoara; IIS Zahăr Calafat; IRNE Bucureşti-Măgurele, ACH Cerna- Mehadia; Electrotimiş; IRIDGN; IRUC Timişoara; Oficiul de Gospodărire a Apelor, Direcţia Apelor „Mureş-Banat”; ICPGA Timiş; Institutul de Proiectări Căi Ferate Bucureşti; CF Timişoara Est; Biroul de avocaţi Piteşti; Intreprinderea Mecanică Codlea; Spitalul Municipal nr.1 Galați; IITPIC Iaşi; CF Constanţa; Institutul „Cantacuzino” Bucureşti; „Ascensorul” Bucureşti; „Emailul Roşu” Mediaş;IM Timişoara; ICPTC Bucureşti; Biblioteca Academiei Române; Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi; Dispensarul uman Ostra, judeţul Suceava; CCSTUC Brăila; Policlinica Balneară Buziaş; ICPPG Ploieşti; Institutul de Proiectare Judeţean Dolj; CP Piteşti; IEELIF Argeş; Barajul Goleşti; „Înfrăţirea” Oradea; Liceul Industrial nr.9 Arad; Spitalul Municipal Mediaş; Liceul „Titu Maiorescu” din Giurgiu; ICM Caransebeş; Centrul de proiectare Suceava; „Balanţa” Sibiu; ISIM Timişoara; „Bega” Timişoara; DJPTC Sibiu; „Metroul” Bucureşti; ICE „Felix” Deva; ACM Râul-Mare – Retezat; Centrul de Neuropsihiatrie Infantilă Timişoara; ICAS Timişoara; TAGCMRRP Ploieşti; Proiectanţii din Staţiunea de Cercetări şi Amenajări Silvice din Timişoara;
grupuri de cetăţeni: un grup de intelectuali din Medgidia; un grup de săteni din comuna Zahla, judeţul Sălaj şi de la ferma Uivar, judeţul Timiş; studenţii şi profesorii de la Facultatea de Drept din Bucureşti; cadrele didactice şi TESA de la Liceul de Arte Plastice din Timişoara; Şcoala Generală nr.8 şi Liceul nr.1 din Reşiţa;
întreprinderi: ICSITUMMR Timişoara; Întreprinderea Electrotimiş Timişoara; Întreprinderea Policolor Bucureşti; ITCI – Fabrica de Memorii Electronice Timişoara; IAEM – secţia Aparate de măsură, Metrologie-laboratoare; Întreprinderea de lacuri şi vopsele „Azur” Timişoara; ICSITMUA filiala Timişoara; Institutul de cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Tehnică de Calcul şi Informatică Timişoara; „Victoria-Guban” Timişoara; „Spumotim” Timişoara; IC „Victoria” Arad;
ziare, reviste, publicaţii: Drapelul din Lugoj; Jelen din Arad; Obiectiv din Arad; „Tinerii revoluţiei” din Suceava; Robinson din Bucureşti; „Contrapunct” din Bucureşti; „Foaie pentru sănătate şi cultură” Arad; „Independent” din Deva; „Grai” din Craiova; „Vlăsia” din Buftea; „Timpul Adevărului” din Târgu Jiu; „Gazeta de Nord-Vest” din Satu Mare; „Szatmari Friss Ujsag” din Satu Mare; „Dezinformarea” din Craiova; „Noduri şi semne” Galaţi; „Hyperion” din Botoşani;
instituţii de stat: Dispensarul antituberculos Timişoara; Institutul de Proiectări Energetice Bucureşti; Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Bucureşti; Direcţia generală pentru agricultură Arad; Laboratorul de microscopie electronică de la Institutul „Victor Babeş” din Bucureşti;
cadre militare: „Comitetul de iniţiativă pentru democratizarea armatei” din garnizoana Timişoara;
un grup de scriitori bucureşteni: Constantin Abăluţă, Toma Roman, Adriana Bittel, Iosif Naghiu, Nora Iuga, George Almosnino, Ştefan Agopian, Călin Angelescu, Filip Sergiu, Vasile Petre Fati, Ioan Groşan, Dan Arsenie, C. Turturică, Florin Iaru, Vasile Vlad, Mariana Marin, Petre Cociu, Carmen Paţac, Denisa Comănescu, Mircea Dobrovicescu, Bogda Ghiu, Călin Vlasie, Helmuth Britz, Grete Tarler, Nicolae Prepeliceanu, Gheorghe Buzoianu, CF Banciu, Andrei Pintilie, Bedros Horasangian, Gheorghe Iova, Eugen Suciu, G. Matei Albastru, Florica Marin, G. Tomozei, Florin Mugur, Klaus Kessler, Claus Stephani, Constanţa Buzea, Ion Ţugui, Gabriela Negreanu, Ana Blandiana, Cristian Simionescu, Ion Murgeanu, Miron Georgescu, Gheorghe Istrate, Nicolae Ioana, Nicolae Oancea, Pan Izverna, Mihai Elen, Iolanda Malamen, George Anca, Ioana Crăciunescu, Gellu Naum, Doina Uricariu, Gheorghe Gricurcu, Ferencs Zsuzsanna.
din străinătate: Sfatul Frontului Popular din Moldova, Chişinău; Association of Romanians in Australia; Catherine Trautmann, primar al oraşului Strasbourg;
Textul Proclamaţiei

Proclamaţia de la Timişoara
Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii. De-o parte populaţia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului. Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor si hotarârii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Şi am învins.
În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei, transformându-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România. Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara. În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărând să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: “Suntem gata sa murim!” O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptam cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină.

1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşista ci şi categoric anticomunista. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţie euro­pene.

2. La Revoluţia de la Timişoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timişoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii şi chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revoluţiei. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominaţie prin învrăjbirea claselor şi categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolşevicii în 1917, pe acelaşi temei, nomenclatura comunista română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai uşor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii şi chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii şi toate categoriile sociale la un dialog civilizat şi constructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul Revoluţiei. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist şi nici una nu doreşte astăzi răul celorlalte.

3. La Revoluţia de la Timişoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaştem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeaşi dârzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deşi incompletă, este o dovadă în acest sens.

4. Pentru victoria Revoluţiei din Timişoara s-au jertfit, alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sârbi şi membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în oraşul nostru paşnic, în buna înţelegere. Timişoara este un oraş românesc şi european, în care na­ţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Suntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european. Cu excepţia celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timişoarei. În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetăţenii noştri, sunt colegii noştri de muncă, sunt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei româneşti şi Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total şi definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roşu. În ţările est europene în care partidele comuniste şi-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, şi prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

6. După patru decenii de educaţie şi propagandă exclusiv comunistă, există în conştiinţa tuturor românilor prejudecăţi aparţinând acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox şi împărţită în 28 ianuarie, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din Bucureşti, se aflau şi slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vânzătoare de ţară este un astfel de slogan şi constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiştii comunişti de acum 45 de ani, dintre care unii au şi astăzi funcţii importante în conducerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României şi aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: “Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” şi nu membrii partidelor “istorice”. Aceştia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei şi unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.

7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urma cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

9. Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există şi în Timişoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele şi sunt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), şi, totuşi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor şi nu şi-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timişorenilor ştiu ceea ce toţi economiştii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoştinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.Numai creşterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţa va permite, în paralel, creşterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pilda, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale şi salubrităţii.

10. Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu “exploatarea” şi pericolul catastrofei de a apare oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plânge de discriminare.

11. Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialişti­lor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din câştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.

12. După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia României. Unii s-au întors, alţii şi-au anunţat intenţia de o face. Din păcate, instigaţi de forţe obscure, s-au găsit şi oameni care să hulească pe exilaţii reîntorşi, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luând calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice şi chiar după ani grei de închisoare. Ar fi ruşinos din partea noastră să-i hulim şi noi cu vorbele activiştilor comunişti de odinioară. Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialişti preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mândri de ei şi să transformam răul în bine, făcând din trista şi dureroasa diaspora românească o forţă înnoitoare pentru România. Timişoara îi aşteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români. Sunt compatrioţii noştri şi, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gândirii lor şi chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura româna va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărâmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti. Evenimentele comentate ca revoluţionare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureşteni, ca şi în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Braşov, Târgu Mureş, Cluj, Arad, Reşiţa şi din toate celelalte oraşe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare şi ne revolta însa politica centrală de minimalizare a Revoluţiei noastre, evident şi prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timişoarei în zilele Revoluţiei şi ştim că numărul lor este mai mare decât cel anunţat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până când nu vor fi aduşi în fata instanţei, în calitate de complici la genocid. Aceasta Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timisoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Aceasta Proclamaţie se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre16 şi 22 decembrie 1989, nu consideram Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.
Timişoara 11 martie 1990

Mihalcea, Florian (coord.), Proclamaţia de la Timişoara, Timişoara 1994

(86)

%d bloggers like this: