Romeo Rosianu

Ioan Romeo Roşiianu, un „pictor al cuvintelor” dar şi un critic literar neiertător

De mult timp nu m-a impresionat o carte, precum cea sugestiv intitulata „Pictorii cuvintelor”, autor Ioan Romeo Roşiianu, o carte apărută în valoroasa colecţie OPERA OMNIA la editura TIPO MOLDOVA, carte de publicistică şi eseu contemporan.

Pentru cei care n-au reuşit să pună inca mâna pe acest recent volum al maramureşeanului nostru de acum – I.R. Roşiianu, am să mă folosesc de cuvintele lui din prefaţa cărţii pentru a înţelege mai bine contextul literar, despre ce este vorba în această „radiografie” a unui tânăr ajuns sub „aripa” lui Nicolae Breban sau Marin Sorescu, Romul Munteanu sau Henri Zalis si Laurentiu Ulici : „Să tot fi fost prin anul de graţie 1996 când pe terasa Muzeului Literaturii Române stăteam cu regretaţii Traian T.Coşovei şi Romul Munteanu cu preocupări lumeşti. (…) Ei bine, când a ajuns la masa noastră Laurenţiu Ulici, atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, un alt colos al criticii literare de pe la noi, un apropiat al Maramureşului drag, în miezul poveştii noastre eram eu şi aplecarea mea spre critica de întâmpinare a debutanţilor(…). Toţi susţineau că alături de Dan Silviu Boerescu aruncam zarurile în critica tânără, că în Uniunea Scriitorilor, nu la Poezie trebuie să intru, ci la Critică.
În momentul acela, hâtru cum era el, Laurenţiu Ulici i-a contrazis pe cei din faţă şi le-a spus că eu unul nu sunt un critic literar, ci un PICTOR AL CUVINTELOR, unul care face poezie din poezia altora, unul care, de multe ori scrie cu mai multă metaforă şi forţă cronica literară decât a făcut-o poetul comentat”. Asta îmi aminteşte şi de parodistul Lucian Perţa!

Mărturisesc că Ioan Romeo Roşiianu pare, la prima vedere, un singuratic, un om lipsit de sentimente, un Sfinx, dar după ce-l cunoşti mai bine îţi dai seama că de fapt tot ceea ce-ţi spune (mai ales când te critică ) o face spre binele tău, întru îndreptarea ta. Te călăuzeşte, ca un părinte, pe calea dreaptă. Cu o condiţie, să-i urmezi sfaturile.

Acest volum din care am să-l citez pe criticul Ioan Romeo Roşiianu conţine „cronici apărute-n intervalul 1993 – 1997 în revistele de ţinută ale timpului” şi ce este foarte important din punctul meu de vedere merită citit, deoarece „Pictorul cuvintelor” îşi propune „o altă carte, aproape cu aceeaşi autori, în care să pot vorbi de evoluţia sau involuţia lor artistică, după atâta vreme.”

Despre Gabriela Creţan – Agonizând printre plăceri mărunte, autorul spune: „…poeta Gabriela Creţan vorbeşte într-o limbă numai de (ea) ştiută, despre tot ce-o înconjoară, în discretul registru al sentimentalismului ce-i gâtuie poemele. (…). Asfel, departe de a fi o simplă amatoare a escapadelor suburbane, o colecţioneră de senzaţii tari, adunate-n pripă de pe marginile lumii-n care vieţuieşte, poeta lasă, până la urmă, frâu liber pornirilor umane, atrăgând atenţia asupra propriei efemerităţi”.

Nora Iuga – Stampe sumbre cotidiene. „”Atenţia poetei, cu predilecţie, este îndreptată înspre ceea ce-ar fi denumit fotografierea cotidianului. Ceea ce demonstrează faptul că, în pofida apartenenţei sale la o cu totul altă grupare literară, Nora Iuga a fost profund marcată de revoluţiile spirituale generate de mai tinerii optzecişti, adică de cei care-au trădat natura şi generoasele-i modele, în (de)favoarea bulevardelor zgomotoase şi a firmelor luminoase, teme aproape virgine în peisajul nostru poetic.(…) Ce să mai zic? Poate doar că suntem în faţa unei clare dovezi, în faţa unei concluzii clare: poetele nu pot scrie bine decât atâta timp cât au o intensă viaţă sexuală! E tristă această concluzie dar, din nefericire, e cât se poate de clară. Cele mai apropiate – alte – exemple ar putea fi „cazurile” Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Florenţa Albu sau Gabriela Melinescu. Şi, cu „ceva bătaie” la cântar, chiar şi Angela Marinescu.”

Dumitrei Negruşa Roşiianu îi acordă un spaţiu generos, dar e… Ioan Romeo Roşiianu în continuare! Despre volumul ei, „Blestemul cuvântului arde întotdeauna” bicuieşte: „Versuri de o asemenea puerilitate, precum cele ale Dumitrei Negruşa, nu mi-a mai fost dat demult a citi. Lecturarea lor m-a făcut să mă întorc în timp, în vremea adolescenţei şi a caietelor „oracol” de fiecare dintre noi umplute cu inepţiile tinereţii. (…). Cum primul volum mi-a displăcut profund, speram să descopăr în acesta însemnele unei evoluţii spirituale. Dar, ce să vezi?!, aceleaşi versuri pline de simplitate, puerilitate şi prozaism, prin care poeta se condamnă singură la uitare, îşi face veacul şi prin acest volum. Despre „Fructul ancestral” al aceleiaşi Dumitra Negruşa, la pagina 23, Roşiianu remarcă: „Cartea, ca şi cele anterioare ale aceleiaşi poete, este pompos împărţită în patru cicluri. De câteva poeme fiecare. Primul, care-i şi dă titlul volumului este şi cel mai reuşit. Este locul în care, orice s-ar zice, se văd semnele unei evoluţii poetice vizibile. Poeta s-a îndepărtat întrucâtva de tiparele între care s-a manifestat în primele cărţi. Renunţarea la ideea – fixă la ea – de versificare cu orice preţ, face poemele, de această dată în vers alb, să aibă ceva substanţă.”

Rhea Cristina – O privire în adâncul poemului vaporos. „(…) „Rhea Cristina ne obligă să credem că ea refuză a se privi în oglinzile de fiecare zi, îngăduind, totuşi, în profunzimile textelor ei, ca resursele memoriei să fie pusă la mezat, în schimbul unei improprii linişti interioare. De aici, poate, nervul cu care-şi etaleză în poeme metaforele, adesea înfrângându-şi pacea sufletească. Moneda de schimb, pentru un dram de resemnare. Care, aşa cum ţine să ne convingă, n-o face decât să fie ceva mai retractilă în faţa tumultului existenţial.”

Adrian Alui Gheorghe – Poetul călăuzit de lumina cuvântului. „Adrian Alui Gheorghe nu precupeţeşte nici-un efort pentru a-şi pune sufletul pe tavă, pentru a se dezbrăca în public. Asta face ca implicarea sa emotivă în scriitură să deturneze întru câtva atenţia cititorului de la filonul mesajul poetic. Astfel îi este poezia mai directă, mai uşor tălmăcibilă, mai încântătoare ochiului urechii şi sufletului. Ca o provocare la sinceritate, ca un descântec de iubire şi prietenie. (…) Da, am convingerea că acest poet este cu adevărat călăuzit de lumina Cuvântului, că totul, pentru el, este cu adevărat împărţit în cuvinte! Despre volumul „Cântece de îngropat pe cei vii”, Editura Panteon, 1993, Ioan Romeo Roşiianu concluzionează: „ … acurateţea scriiturii, delicateţea caligrafiei sau fineţea scoaterii-n relief a detaliului nu fac altceva decât să împlinească vitraliile imaginilor de care se lasă sedus poetul acesta nemţean pentru care „s-a întors în trup moartea risipitoare.”

Florea Burtan – Trupul de ceară al cuvântului. „În vreme ce omenirea pare din ce în ce mai atrasă de mirajul Banatului, poetul Florea Burtan nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să-şi mai editeze o carte, „Valea Plângerii”, Editura Teleormanul liber. Şi încă una în care îndrăzneşte să vorbească despre o lume a frumuseţii, a liniştii cu nimic conformă cu realitatea. (…) Încercând o concluzie, buna impresie pe care o lasă acest poet de la şes în acele Elogii de dragoste este serios şifonată de „Furtunile interioare, partea a doua a volumului, în care sufletul vibrând la tot şi la toate mai poate fi cu greu ghicit.”

Theodor George Calcan – Emoţia permanentului nou început. „Într-adevăr , poezia scrisă de el este una bine elaborată, o poezie în care nu refuză cuvântului său nici-o trenă metaforică, gândind că astfel poate să-i mai fardeze puţin „micile defecţiuni”.

Nicolae Coande – Obsesia nelimitată. „Pornind de la o puternică senzaţie de conştientizare a urâţeniei lumii, trecând totul prin recunoaşterea propriei neputinţe, poetul acesta care-a aşteptat vârsta critică pentru a debuta, în cuvintele puţine îşi mărturiseşte singura certitudine: Moartea. (…) Dar, fapt ce trebuie subliniat, această obsesie a morţii nu este singura care străbate poemele lui Nicole Coande. Realitatea, de pildă.”

Şi lui Daniel Corbu i se alocă un spaţiu generos, de la pagina 43 până la pagina 59, unde autorul face o recenzie la volumele lui Corbu: „Documentele haosului” (1993), „Plimbarea prin flăcări” (1988), „Intrarea în scenă (1984) şi „Spre fericitul nicăieri” (1995). „… poetul născut în anotimpul friguros al întrebărilor (Bună seara), este indiscutabil faptul că el este doar o „unealtă” prin care Divinitatea vrea să ne mai vorbească odată despre frumuseţile lumii, despre faptul că puterea de schimbare a „ordinii” cuvintelor stă în noi.”

Traian T. Coşovei – Poezia ca aparat de fotografiat realitatea. „Apărută-n colecţia „Poeţii Oraşului Bucureşti”, ultima carte editată de poetul Traian T. Coşovei, cel recent distins cu Premiul Academiei Române, dovedeşte că este un poet care merită întru totul să se bucure de glorie. Încă din timpul vieţii. E o carte în care omul se ascunde în dosul cuvintelor bine alese, în spatele unei perdele a visurilor neîmplinite. E o aparentă stare de atrofiere a voinţei şi pasiunilor, un orgolios artizanat al aşteptării şi pândei. (…) Printr-un astfel de joc, de-a cinismul şi sinceritatea, îşi face poetul forţa de expresivitate învingătoare. El nu practică postmodesrnismul, ci face dovada faptului că este capabil să se manifeste la fel de bine şi de profund în orice registru liric, un poet ce reuşeşte, indiferent de tema pe care o abordează, să ridice complicatele construcţii lirice până la rangul de respirabile, datorită unei subtile încărcături energetice care topeşte gheaţa şi răceala imaginilor. Astfel se face că universul său poetic luxuriant, plin de profunzimi şi conotaţii, dar şi de porţiuni de drum sclipitoare dă, la fiecare nouă citire, o nouă impresie, creează, de fiecare dată, o nouă imagine.”

Stan V. Cristea – Vorbirea cuvântului. „…în versurile poetului Stan V. Cristea sunt identificabile urmele unei puternice refulări, în pofida unor temenele prozodice sub care se cască hăul imens al unei atmosfere voit retro, cu iz de anticariat”.

Gellu Dorian – Obsesia Rilke. „Căutând să dea versurilor sale o notă de simplitate dezarmantă, poetul acesta moldav le încarcă, de fapt, cu spiritul profund al metaforei, conducând cititorul spre un tărâm în care „pe zăpadă se scrie poemul / ieşind în lume / ca piatra zbughind înspre plopi / din praştia copilului” (Scrierea poemului). Totuşi, nota supremă a lirismului acestui poet este una subliniată de resemnare, de complacere-n singurătatea binefăcătoare.”

Marian Drăghici – Tratat despre tristeţea tristeţii. „Parcă voind să lămurească pe Maria Sa Cititorul încă de la întâiul vers al cărţii că are în mâini o scriitură făcută şi susţinută cu mult nerv, un adevărat „tratat despre tristeţea tristeţii”, Marian Drăghici ţine să avertizeze. „Nu voi muri la Paris într-o zi cu ploaie / nu voi vedea Parisul am renunţat / la femeia care de bună seamă m-ar fi convins / cu un sărut din mila publică să mor la Paris într-o zi cu ploaie / înainte de a îmbătrâni aici / unde se ascunde lunetistul.” Totuşi, în ansamblul său cu „lunetişti” al Lui Marian Drăghici e unul plin de ecouri livreşti, ecouri vizibile, dar şi nu ostentative, ele trădând un fel de apartenenţă la ceea ce s-ar numi destin, întâmplare. Despre „Partida de biliard din pădurea rusească” , Editura Eminescu 1995, I.R. Roşiianu concluzionează: „Marian Drăghici ne convinge de faptul că acest volum este scris cu o uşurinţă de-a dreptul supărător de surprinzătoare, cu o poezie de-o sinceritate brută, neajustată şi necizelată cerebral.”

Şi lui Aurelian Titu Dumitrescu i se acordă mult spaţiu, mai concret 12 pagini. Mi se pare normal să fie aşa fiindcă la pagina 84, Roşiianu se confesează cititorilor: „Titu e un blajin. El vorbeşte şi scrie cu o simplitate care-i proiectează pe ecranul timpului un suflet de o aparte puritate. Frânturi din acest „film” se regăsesc în fiecare carte a sa, adică acolo unde poetul şi-a îngăduit dezbrăcatul în public. O scriitură îngrijită umple şi onorează pagina albă, tăieturile dese în vers îl lasă pre cetitoriu în suspans, incitându-l, agasându-l uşor, amalgamul de imagini nu numai că trădează un bun mânuitor al condeiului, o îndelungată experienţă scriiturală, dar şi se coagulează într-una mai mare, mai amplă în care sunt imortalizate, în aceeaşi măsură străfunduri de suflet şi pelicule cotidiene.”

Nicolae Esinescu sau poezia ca alternativă la tăcere. „… Nicolae Esinescu a adunat între coperţile acestui volum (n.n. Disciplina mondială, Ed. Art&X, Chişinău 1995), apărut sub sprijinul Fundaţiei SOROS ori numai poeme scrise „la prima mână”, din graba de a aduna numele pe încă o carte, ori că el nu este capabil să-şi cizeleze textele, dându-le, astfel o formă mai bună, infinit mai aproape de Poezie”.

Mihail Gălăţanu – Formă – da, conţinut …(poate) mai târziu. „ Mă surprinde perseverenţa, încăpăţânarea lui Mihail Gălăţanu, dorinţa lui de-a rămâne, cu orice preţ, pe această lungime de undă, după ce, cu doar câteva luni în urmă, când ne aflam la „Serile de poezie de la Deseşti”, cu ocazia ultimei ediţii a Festivalului de la Sighetu Marmaţiei, a reuşit să-şi atragă oprobiul sătenilor aflaţi în sala de festivităţi a Căminului Cultural de acolo, după ce a dat citire unei „creaţii” de-a lui. Atunci, şi el ştie bine asta, la fel cum ştiu toţi cei aflaţi atunci acolo, când citea câte un vers „deosebit” (de poetic, adică nepoetic), smulgea dezaprobările celor „mulţi şi proşti”, indiferent că era vorba de copii, adolescenţi, părinţi sau vârstnici.”

Între paginile 95 şi 99 ne este prezentat Aurel Gâdea prin recenzia lui IR Roşiianu la volumele „Supunerea pe arbori”, Editura Cuvântul 1995 şi „Mai jos cu o noapte”, Editura Litera 1993. Despre ultimul volum, Roşiianu zice: „…Anghel Gâdea îşi struneşte cuvintele poemelor din volumul „Mai jos cu o noapte” spre tărâmul întotdeauna mirific al satului românesc.”

Bogdan Ghiu – Topirea lumii de gheaţă a ideilor poetice. „El este un poet care îşi trăieşte intens sentimentul claustrării într-un decor de beton, asfalt şi oţel, un poet care caută „întoarcerea la izvoare”. Cu orice preţ. De aceea şi vorbeşte în multe din poemele sale despre lumina ce este mai albă la sat. De aici şi până la starea de transă pe care i-o impune această remarcă, stare în care-şi permite ades să cadă, nu mai este decât puţin spaţiu gol. Dar, până şi pe acela încearcă el să-l umple cu stări de reflecţie, stări prin care voieşte să pună bazele unei temeinice relaţii între conştiinţă şi existenţă, între prezent şi trecut.”

În cele trei „cronici” adresate lui Constantin Hrebor şi operelor sale, „Ninsori providenţiale”, Editura Licurici, 1994, „Târziu înclinat”, Editura Eminescu 1991, şi „Păstorul viziunilor”, Editura Euroland, 1996, Ioan Romeo Roşiianu afirmă: „Poetul Constantin Hrebor nu intenţionează o reliefare simplă a obsesiei morţii, spaimei de ea, precum şi ridicolul uniu imperturbabil mers înainte, ci pledează pentru nevoia de Frumos şi de bine în viaţa noastră pentru detaşarea de latura mai urâtă a existenţei noastre. Dar, parcă îndoindu-se de propriul său demers, se închide în sine, refugiindu-se în Poezie: „când faci poezie / eşti al nimănui, nimicul în preajmă e un / invincibil imperiu, / nimeni nu are cu ce să te ajute / eşti ca sub dărâmăturile de după cutremur / auzi gemete din toate părţile / auzi huruitul îngrozitor din pământul / de sub tine”.

Valentin Iacob – Poemul cu trecere prin inima poetului. „Ca orice tânăr poet (şi) Valentin Iacob se lasă tentat de marile probleme ale omenirii şi, implicit ale poeziei. Marcat de puterea cuvântului, poetul îşi reduce – pe alocuri – vocabularul pentru a avea la îndemână numai bisturiul disecării ideilor. Astfel, poezia pe care o scrie cu atâta nonşalanţă are, în multe cazuri, valenţe de prospeţime spectaculoase. La el cuvintele au un singur drum, o singură trecere: inima poetului; dragostea nu poate exista fără a fi exprimată, umbra e mai importantă decât fiinţa, anotimpurile au consistenţă. Se poate spune că poetul pătrunde în lume în mod artificial, original totuşi, cu unele stângăcii şi, după explozia imaginaţiei pare să caute o retragere în matcă, lăsându-ne gustul unui recul imprevizibil: mergi pe străzi şi dezmierzi/ Cu privirea împăcată lumina, asfaltul/ În autobuz asculţi muzică,/ Mănânci bine, fete frumoase îşi halucinează genele,/ Soarele lax se topeşte pe-un umăr de celofan…/ Brusc, nici motiv, nici scăpare, neamânat-/ Gândul Morţii de Obsidian!…(poemul Morţii de Obsidian).”

Gheorghe Izbăşescu – Poezia unui descântec de suflet. „Cu fiecare porţiune „defrişată” din volumul „Coborârea din tablouri”, astfel spus, cu fiecare pas făcut înainte, cititorul are posibilitatea întâlnirii cu noi revelaţii, stări deloc tranzitorii. Din „Roman comun” un poem – fluviu – aflăm că: versiunea zborului nu include harul, că „mâinile-i visează lumina de la fereastră hieroglifelor / când calci pe suprafaţa vederii”, ca „oglinda îţi aruncă deodată alt chip / smuls din captivitatea cotidiană a secolelor” (Febra acestei privelişti). Cu terenul astfel pregătit pentru întâlnirea cu o poezie mult prea plină de sensuri a noului „părinte” zburătorist, cititorul descoperă trena lungă, de borangic, pe care versurile o poartă pe umerii înţelesurilor cu care au fost înzestrate, investite de autor.”

Ştefan Vida Marinescu – Feriţi-vă de măgăruş! „Ştefan Vida Marinescu nu pierde nici o ocazie, nu ratează nici un moment în care şi-ar putea excita personalitatea bolnavă şi bolnăvicioasă. Dacă ar fi să mă opresc numai la lunga lui semnătură (Ştefan Vida Marinescu, editor, profesor, membru al AZR şi al ASPRO, Doctorand al facultăţii de Litere – Univ. Bucureşti…) şi lucrurile tot ar fi clare. Pentru noi, nu şi pentru el. El este îndeajuns convins de faptul că are „dreptate”, că este un unicat… inegalabil. Pentru mine, explicaţia este simplă: fiind singurul scriitor din orăşelul de la câmpie, Videle, omului nostru i s-a cam urcat la cap. Vorba ceea, nu?!: el e cel mai tare din parcare. Când parcarea este şi ea goală. Astfel spus, neavând „termeni de comparaţie” în acele locuri, dovedind şi „oareşce” spirit de iniţiativă (a pus pe picioare două revistuţe – cu bani de la SOROS – a utilat un „cabinet al adolescenţilor” – tot cu bani de acolo – a cărui aparatură o foloseşte pentru editura proprie, proaspăt înfiinţată), omul nostru, s-a pus, astfel zis pe clădirea postamentului propriei statui.dacă nu cumva o şi are prin debara!…”

Dorin Plocaru – Poezia ca strigăt de disperare. „Grija poetului, nedisimulată, pentru Mistic, pentru Divin, dă forţă mărită preocupării sale. Astfel, din păienjenişul ideilor se nasc poeme de-a dreptul memorabile, poeme în care poetul dă frâu liber imaginaţiei sale luxuriante. Cuvintele se învălmăşesc atunci, poetul căzând pradă neputinţei de a pune pe hârtie (chiar) tot ceea ce simte. De aici şi acel uşor motiv, acel uşor iz de cerebralitate care planează deasupra poemelor sale.”

Doar două pagini i se acordă lui Ioan Es. Pop din Vărai. Este vorba de volumul „Porcec”, Editura Cartea Românească, 1996. Aici vreau să intervin şi eu puţin. Pentru mine profesorul de la Ieud, copilul de ţăran din Vărai, Ţara Chioarului, poetul consacrat de azi este unul dintre preferaţii mei alături de Ion Mureşan. Iată ce scria Ioan Romeo Roşiianu în deceniul trecut despre acesta: „Ioan Es. Pop accentuează amănuntul relevant, reuşind să vorbească despre sine mai mult şi mai bine decât despre tot ce-l înconjoară. E şi normal, de altfel, pe sine se cunoaşte el cel mai bine: „Peste drum de crâşma unde stau şi beau/e biserica eu şi părintele ne pândim de mulţi ani/aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă/ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul” (Peste drum), sau: „Mă întorc acasă o singură dată pe an, în noiembrie/atunci când morţii mei se hotărăsc dintr-o dată să moară/adun un an întreg bani pentru asta/nu mă pot lăsa neîngropat” (mă întorc acasă). Sunt versuri sugrumate de-o sinceritate totală, poeme ale unei întoarceri în timp şi, totodată, ale unui popas, şi el consemnat, în subteranele propriei conştiinţe. Nemulţumit de sine însuşi, împovărat de mizeria şi nenorocirea care îl încojoară, poetul se pune pe sine la zidul infamiei, sperând într-o mântuire prin cuvânt. Greu probabilă. Nu este, însă, o încredere oarbă în principiul conform căruia: „o vină recunoscută e pe jumătate iertată”. Este înainte de toate, speranţa că, odată scăpat de „mizeriile” ce sălăşluiesc în el, îi va fi mai uşor să se-mpace cu sine însuşi. Pentru asta îşi face rost chiar şi de un Dumnezeu „personal”, căruia i se roagă „cum poate”: „deci când mă rog/nu urlu, nu mă jelui, nu cer îndurare, am învăţat să mă rog/ca la orice lucru fără rost, nu mă uit la cer,/e limpede: nu am venit de-acolo/mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori, şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,/el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teama,/mai puţină singurătate-n casa asta” (La treizeci şi şase). Descrierile de care uzitează aici Ioan Es. Pop vorbesc despre „învinsul” din el, de omul lipsit de speranţe, de cel pentru care totul s-a terminat. Astfel este „alimentat” tragismul existenţial cu încă o trăire. Nici poetul nu ştie cât de utilă, cât de necesară.”

Nicolae Popa – Cuvântul ce pândeşte frumuseţea poemului. „Deosebit de bine realizat îmi par a fi poemele dialogice, precum şi cele monologice din volumul de faţă. Intrând în conflict cu imaginarul, cel mai adesea poetul nu-şi uită propria persoană. Persoană pe care ţine s-o întrebe „de ce nu i-aş crede?”. (…) Sunt poeme care ne dezvăluie un poet de o elevată simţire, un poet ce ştie spre incitare, să „taie” versul, obligând lectorul să trebăluiască în căutarea „esenţei”. Modul de construcţie al poemelor confirmă cele spuse mai sus, scoţând în evidenţă potenţialul mare, creativ al acestui poet.

Dim. Rachici – Întoarcerea la origini. „… La alcătuirea acestei cărţi s-a (mai) folosit de proverbe autohtone şi ale altor popoare, de snoave străvechi şi anecdote contemporane (ultimele – susţinute, promte şi atât de sigure pe ele!) precum şi de înţelepciuni din tezaurul umanităţii, multe cunoscute probabil cititorului. Atunci de ce titlul: „Proverbele lui Solomon?” Numai ca să fie cartea mai incitantă? Îmi pare că aceasta e cea mai bună explicaţie.”

Nicolae Sava are parte de trei cronici semnate de Ioan Romeo Roşiianu. De data aceasta n-am să fac referire la ceea ce spune autorul şi criticul literar Roşiianu despre dânsul, ci la felul cum s-au cunoscut: „Pe Nicolae Sava l-am cunoscut la Piatra Neamţ, într-o zi ploioasă, cu niscaiva ani în urmă. Apoi, în timp, pe omul chircit sub o umbrelă ce abia reuşea să-l ferească de furia picăturilor, l-am regăsit în poemele sale. Acelaşi om tăcut, abia vorbitor, mai bine spus, închis în sine, ca într-un turn de fildeş. Mi-au plăcut versurile sale, scriitura îngrijită, cu teamă parcă cedată hârtiei, plină de tâlcuri profunde.” Vorbind despre Nicolae Sava, Roşiianu afirmă că este „…un poet al gravităţii interioare, cu un ridicat spirit provincial doar în atitudinea expectativă, prudent cu sine însuşi, cu ceilalţi, cel mai mult cu şoapta însăilată pe hârtie.”

Cassian Maria Spiridon – Viaţa reîncarnată în poem; Cartea restabilirii adevărului istoric sau Cartea Poetului 31; Poezia împăcării cu Dumnezeu; Întoarcerea la marile teme poetice. Trebuie să recunosc că am reuşit să pun mâna pe o carte a poetului Cassian Maria Spiridon, este vorba de: Dragoste şi moarte, Editura Helicon, 1996. M-a impresionat prin cele două teme obsedante ale poetului: moartea şi dragostea pură. Despre acest volum, citit şi recitit de către mine, Ioan Romeo Roşiianu spune: „… Este nota biografică ce dă substanţă multora din poemele incluse. Pentru mine cel puţin este pentru prima dată când întâlnesc în volumele acestuia un asemenea fior poetic. Şi, se putea altfel?, mama este cea care deschide seria unor poeme: tristeţea te macină/ţii timpul cu degetele/înţepenite/chemi gândul negru/totuşi turla bisericii/plopii străjuind la intrare/brazii/(furaţi pentru pomul de crăciun al copilăriei)/drumul – acum asfaltat- ţăranii/egal în albia vieţii. (…) O notă de nostalgie domină vieţuirea poetului. Dese incursiuni în trecut, călare pe nărăvaşii cai ai amintirii, îi prilejuiesc (re) întâlniri cu „umbrele trecutului.”

Valeriu Stancu este unul dintre poeţii „care-şi pun la grea încercare cetitorii”. Aşa spune criticul şi eseistul Ioan Romeo Roşiianu la pagina 162 despre poetul ieşean care a primit în 1997 premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Roşiianu continuă: „Poetul aruncă mănuşa unei societăţi lipsită de scrupule, vândută banului. Şi tot el o ridică. Poate tocmai de aceea şi izul de ironie sau maliţiozitate depăşeşte pe alocuri limitele normale. Din această îmbinare de viziuni poetice se naşte o poezie cu o metaforă din abundenţă, în care se întretaie luminoase valenţe de spectaculoase prospeţimi: „pendul şi făclie/cuib al luminii/oglinda/are nevoie de întuneric/pentru a-mi rostui/arhitectura labirintului/fluturi de ivoriu/carnagiu/pendul şi făclie.(Oglinda are nevoie de întuneric)”.

Nicolae Ţone – „Închinare lui Eminescu” recenzie la cărţile „Eminescu al nostru”, Editura Vinea 1994 şi „O scriitură saturată de metaforă” după volumul de poeme „Cred în tine ca în Dumnezeu”, 1992, aceeaşi editură. „ În poezia lui Nicolae Ţone, fiecare cuvânt poartă dulcea povară a unei destăinuiri, a unei confesiuni pe care sufletul său catadicseşte s-o facă publică. În poezia lui, cuvintele ocupă locul în care lumina spiritualităţii cade cel mai bine pe ele. Scoţându-le în relief adevăratele înţelesuri. Altfel spus, prin demersul său liric, din pricini neînţelese mie îndelung amânat, Nicolae Ţone dă, încă de la primii paşi pe adevăratul tărâm al literelor, dovada realului său talent. Anunţându-se ca un poet cu nebănuite resurse, ca un poet căruia doar uşorul iz elegiac ce-i străbate mai toate poemele îi poate fi reproşat. La o adică!”

Pan M. Vizirescu – O declaraţie de iubire făcută în public. „Pan M. Zamfirescu este, indiscutabil, un adevărat veteran al literaturii române. A debutat la vârsta de 19 ani sub aripa lui Iorga, a colaborat, de-a lungul timpului, cu mai toate publicaţiile literare ale vremii, fiind între altele unul dintre colaboratorii prestigioasei reviste „Gândirea”, fapt care i-a atras o consacrare binemeritată. Cartea „Prinos de lumină şi har” este o carte în care poetul vorbeşte despre-o cu adevărat posibilă bună comunicare a Omului cu Divinitatea, şi despre faptul că Acesta îi răsplăteşte pe cei care-şi pun încrederea în Ea, făcându-le vieţuirea mai frumoasă. Sau, dacă n-o face imediat, cum vor mai toţi oamenii, o face mai târziu, dar sigur. Ca să-i „încerce” pe cei care-şi dedică existenţa Ei.”

Şi poate că Dumnezeu aşa a vrut să se întâmple că-n cartea „Pictorii cuvintelor”, Ioan Romeo Roşiianu termină acest prim volum de critică cu George Vulturescu, un prieten absolut al Maramureşului cultural. Spune acesta la pagina 177 că: „Încrezător în forţa sa poetică, în deplina cunoştinţă de cauză, George Vulturescu a rămas în faţa vicisitudinilor vieţii şi a lumii cu scutul sincerităţii în mâini, cu zâmbetul său limpezit de-o deosebită frumuseţe interioară. Şi a învins. Conştient de faptul că nu pot câştiga decât cei ce riscă, poetul a mizat totul pe o singură carte, cea a verbului „îmbălsămat de trudă”, visând la o „purificare prin vers”. E lupta lui cu o lume chircită la picioarele Banalului.”

Dragii mei, acesta este Roşiianu, un om care-mi părea de 1,98 la ce emisiuni realiza cu probleme reale pentru cetăţeni şi cu autorităţi cu gândire veche, plus că avea la televiziunea Maramureşului (de atunci şi de acum) emisiuni care ţin de adevăr, încât nu pot să spun decât ce a zis Ioana Avădanei: „Roşiianu poate să fie orice! El este Roşiianu!” Adevăr spus de un mare ziarist român despre un mare poet, critic literar, om de televiziune!

GELU DRAGOŞ
DRAGOS GELU

(140)

%d bloggers like this: