”Poate doar mi se pare” , autor Anca Goja ( Baia Mare)

Poate doar mi se pare

 

Deschise ușa albă de la camera de baie și păși înăuntru cu destulă siguranță. Mâna nu îi tremură nici atunci când roti robinetul, iar apa începu să curgă cu putere în cadă, nici când fixă dopul negru, cu lanț metalic, în sifon. „Ce zi proastă”, se gândi ea, în timp ce se privea lung în oglinda care deja începea să se aburească. Își observă, ca prin ceață, ochii de un albastru spălăcit, buzele nemachiate, părul care începuse să se ungă și stătea în dezordine. Cu degetul arătător, începu să-şi deseneze pe oglindă autoportretul: conturul feței, apoi ochii, gura și trei fire zbârlite de păr, chiar în vârful capului. Era ridicolă. Brusc, își aminti ceva și o porni spre bucătărie. „Și doar a început bine”, își continuă ea gândul de mai înainte. „M-am trezit bine dispusă, cu o poftă de vorbă cum rar mi se întâmplă să am. Mda, tocmai asta a fost problema. Dacă aș fi avut mai mult de lucru la serviciu, totul ar fi decurs ca de obicei. Aș fi fost așa cum mă știe toată lumea: singuratică, absorbită de muncă, mereu cu ochii în computer și în hârtiile mele. Dar cum azi a fost o zi lejeră, am avut chef de vorbă. Și toți mi-au întors spatele”. Deschise sertarul de la masa din bucătărie și scoase de acolo un cuțit. „Ca să vezi cum se aranjează toate… De abia ieri mi l-a adus vecinul. I l-am dat să-l ascută și uite cât de temeinic și-a făcut treaba! Taie ca nou”. Își plimbă buricele degetelor pe lama cuțitului, ca să-i verifice tăișul, și o picătură de sânge cât gămălia unui ac i se ivi pe inelar. Dar nu își pierdu calmul. Se îndreptă din nou spre baie, care între timp se umpluse de aburii fierbinți și mirosea ademenitor datorită spumantului cu aromă de vanilie și cocos. Șterse oglinda cu mâneca pijamalei și încet, tacticos, începu să se dezbrace, privindu-se. Își scoase, mai întâi, bluza de trening bleumarin, puțin decolorată, apoi maieul alb, de bumbac, și colanții negri, învechiți și plini de scame. „Și nu doar cei de la serviciu… Cu Oana m-am întâlnit în oraș. Ne-am zâmbit, dar nu ca altădată, am povestit, dar parcă n-ar fi vrut să-și deschidă sufletul în fața mea, cum o făcea mai demult. Iar apoi și-a zărit prietena la semafor și a alergat spre ea, lăsându-mă în mijlocul trotuarului, cu un zâmbet strâmb întipărit pe figură. Mai spre seară, când am intrat pe Internet, Vasi era încă la serviciu și mi-a spus că nu prea are timp de povești. Nici cu Ema nu am putut vorbi, de când are copil e mult mai puțin sociabilă. Cred că, de fapt, pe toți i-am plictisit cu lipsa mea de spirit, cu poveștile mele absolut neinteresante… Măcar au fost politicoși. Putea să fie mult mai rău. Nu am umor. De acea sunt singură. Nici măcar soră-mea nu a mai trecut pe la mine azi, așa cum mi-a promis. Măcar cu  ea aș fi putut sta la taclale, în preajma unei cești de ceai. Cu mine nimeni nu vrea să vorbească. Sau poate doar mi se pare…”  Era acum goală și își cerceta trupul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară. Nu știa dacă îi place sau nu, i se părea doar ciudat că e al ei. Ridică piciorul drept și păși în vană, strâmbându-se și încercând să se obișnuiască cu fierbințeala apei. Încet, se așeză în cadă, apoi se lăsă pe spate, bucurându-se de arome. „Oricum, asta a fost doar încă una dintr-un șir de zile proaste. Un șir care a început… da, știu exact când: în martie, anul trecut. Atunci când m-am hotărât să-i scriu. Ne știam din vedere, iar în ziua aceea, când i-am văzut zâmbetul, m-am hotărât să îl abordez. Nu mi-a fost greu să fac rost de adresa lui de e-mail. I-am spus de la bun început că m-am îndrăgostit de el… cred că a fost puțin surprins. Poate de aceea, cu cât deveneam mai insistentă, cu atât el era mai tăcut. Mi-a spus că are o prietenă, că e îndrăgostit de ea și că nu poate începe o relație cu mine acum. Dar eu mi-am dat seama imediat că, de fapt, îi plăceam. Nu mi-a spus-o direct niciodată, dar de câte ori ne întâlneam (destul de rar și fugitiv) îmi zîmbea cu ochii lui ca ciocolata”. Spuma îi ajungea până la piept. Se scufundă și mai mult, până când apa îi trecu peste creștet, și stătu o vreme așa, ținându-se de nas. Apoi se ridică și începu să se joace cu spuma de pe suprafața apei. „I-am spus că îl înțeleg, deși numai eu știu cât am suferit. Nu am încetat să îi scriu, dar nici nu am mai insistat pe sentimentele mele. Încet, încet, a început să-mi răspundă la e-mailuri și, pe parcursul unui an de zile, am devenit prieteni. Ăsta era cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. Nu aș fi fost în stare să rup relația cu el, am știut de la bun început că el e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață. Niciun om pe care l-am cunoscut nu e mai frumos decât el: trupul, sufletul, mintea lui, toate sunt frumoase. El era motivul pentru care în fiecare dimineață aveam puterea de a începe o nouă zi. Alaltăieri l-am văzut pe stradă, de mână cu o femeie frumoasă. O altă femeie frumoasă. S-a despărțit de prietena lui și nici prin cap nu i-a trecut că eu îl așteptam de atâta vreme. Am așteptat degeaba. Deși știu că i-am plăcut… sau poate doar mi s-a părut”. Se înmuiase de tot de când stătea în apa fierbinte. Închise ochii și în minte îi reveni o senzație pe care o avusese foarte pregnant cu o seară înainte. Se băgase în pat, seara târziu, în camera  cu draperiile trase și, pentru că îi era frig, se acoperise cu plapuma până peste cap. I se păruse că niciodată în viața ei nu cunoscuse atâta întuneric. Bezna era totală. Primul gând care îi venise în minte era că așa trebuie să fie în sicriu. Își îndreptase trupul, lungindu-se pe spate. Apoi își așezase mîinile pe piept și, cu ochii închiși, încercase să își imagineze. Aproape reușise să guste moartea, când vecina de deasupra începuse să țipe, cu vocea ei pițigăiată, la copilul care nu vroia să meargă la culcare. Acum nu era la fel de întuneric, lumina becului din baie trecea prin pleoapele roz, dar ea știa că în curând o să fie beznă. Scoase mâna dreaptă din apă și o întinse spre policioara de pe perete, de unde luă cuțitul de curând ascuțit. Degetele nu îi tremurau. Încet, cu atenție, își crestă pielea, întâi la o mână, apoi la cealaltă. În lungul venelor, nu de-a curmezișul, așa cum trebuie. Cuțitul îi căzu în apă. Își scufundă ambele mâini în apa deja rozalie și închise din nou ochii. Simți mai întâi pișcături în zonele rănilor, apoi totul se transformă într-o toropeală plăcută. Auzi un zgomot estompat, undeva în depărtare. Ceva ce semăna cu o cheie care se învârtea în broască. „O fi soră-mea… Oare unde o fi stat atât? Numai ea poate fi la ora asta. Vine să mă salveze. Sau poate doar mi se pare…”

 

autor Anca Goja ( Baia Mare)

(178)

%d bloggers like this: