” Poveste cu porumbei ”, autor Anca Goja ( Baia Mare )

Poveste cu porumbei

 

Deschise geamul, aşeză pe pervaz miezul de la două felii de pâine  şi privi jos, în curtea blocului cu 4 etaje. Câţiva copii se jucau cu găletuşele şi lopăţelele în groapa de nisip. Erau copiii vecinilor. Aveau chipurile serioase şi preocupate în timp ce se străduiau să ridice un castel din nisipul udat cu apa din găletuşa umplută de una dintre bunici, la robinet. Cu un sentiment de nostalgie, închise geamul. Se aşeză în fotoliu, cu picioarele strânse sub el şi privi pe fereastră. În câteva minute, pervazul se umplu de porumbei. Erau obişnuiţi să ia masa acolo. Veni întâi unul, apoi încă unul. Şi alţi doi. În sfârşit, al cincilea. El îi privi mulţumit să-i vadă mâncând cu poftă firimiturile de pâine.

 

Îşi sprijini spatele de spătarul fotoliului şi închise ochii. Doar o clipă să se odihnească, doar o clipă. Ridică iar ochii spre fereastră… şi în loc de porumbei, îi văzu pe pervaz pe cei cinci copii din vecini. Se jucau cu lopăţelele şi găletuşele şi aveau ciocuri de pasăre. Se gândi să le mai dea nişte pîine şi se ridică din fotoliu. Deschise geamul, dar invers faţă de cum proceda de obicei, iar sticla îi lovi în plin pe copiii cu cioc. Toţi cinci se rostogoliră în hău cu un ţipăt prelung. Îngrozit, el privi în jos. Abia acum observă că locuia la ultimul etaj al unui zgârie-nori. Văzu copiii continuând să cadă şi apropiindu-se vertiginos de o arteră intens circulată. Brusc, i se făcu rău. Merse împleticindu-se la baie şi vomită. Îi era greaţă de tot, îi era greaţă de el însuşi. Îşi privi mâinile: erau pline de sânge. Dădu drumul la apă să curgă în vană, se clăti pe mâini şi puse dopul.

 

Sună telefonul. Buimăcit, îşi căută mobilul în buzunar şi răspunse.

-Da…

-Păi ce faci, măi? Pe unde eşti?

-Acasă, dorm.

-Dormi, la ora asta? Păi nu trebuia să ne vedem la o bere?

Cu frică în suflet, privi rapid pe fereastră. Se întunecase. Pe pervaz nu se vedea nimic deosebit.

-Ba da, vin acum. Aşteaptă-mă 15 minute.

Îşi luă o pereche de sandale în picioare şi ieşi din casă, nu înainte de a-şi privi scurt mâinile. Erau curate, totul era în regulă.

 

Seara cu prietenul fu ratată din start. El era posac, cu gândurile în altă parte şi nu avea chef de conversaţie. Îşi bău repede berea, îngăimă o scuză şi plecă. Acasă, îşi făcu un sandwich, deschise o altă bere şi se uită până târziu la filme proaste. Avea nevoie să îşi ţină mintea ocupată. Dacă îşi amintea visul, simţea brusc cum i se face greaţă.

 

Nu îşi dădu seama când adormi. Se trezi dintr-o dată în casa plină cu apă. Se dădu jos din pat. Apa îi ajungea până la glezne. Dar era parcă legat de mâini şi de picioare. Muşchii nu îl mai ascultau. Se aşeză din nou pe pat şi aşteptă. Stătu aşa, cu capul în palme. Apa îi crescu până la genunchi. Apoi, până la piept. Un şuvoi de apă începu să curgă pe geamul deschis. Se ridică, înotă până la uşă, o deschise cu greu şi ieşi afară.

Era în faţa blocului cu patru etaje. Totul era acoperit de apă. Apa acoperea străzile, trotuarele, florile din curţile blocurilor, mingile uitate afară ale copiilor. O luă înainte, pe stradă. Acum, apa acoperea maşinile, bicicletele, tufişurile. Începu să înoate, până când văzu că apa murdară acoperi blocurile, apoi dealurile din jurul oraşuluişi, în cele din urmă, coşul uzinei. Înota acum de unul singur. Nimic nu se vedea în zare. Doar o apă mare şi cafenie, care înghiţise totul.

 

Începu să se panicheze, când în zare văzu un punct alb. Acesta se mări repede. Putu să îşi dea seama că e un fel de vapor. Pe punte zări o mulţime de animale: cai, zebre, cămile, girafe, găini, iepuraşi, măgari, lei şi câte şi mai câte. Erau câte două din fiecare şi trăiau în bună înţelegere. Dintr-o dată, văzu o pasăre luându-şi zborul de pe punte. Se uită mai bine: deşi era departe, îşi dădu seama că pasărea era un porumbel alb. O urmări o vreme din priviri. Apoi, albastrul cerului începu să se topească. Chiar aşa: ca o coală de hârtie, de pe care picura ceară albastru deschis, direct în apa cafenie. Şi unde cădeau stropii, acolo se ridicau munţi albaştri. Până când în locul cerului rămase un nimic alb, iar la orizont începură să se zărească şiruri de munţi azurii.

 

Începu să înoate cu mai multă energie, sperând să îşi găsească scăparea odată ajuns la liman. Însă cu cât se grăbea mai tare, cu atât munţii se îndepărtau mai mult. La un moment dat, renunţă. Nu mai avea niciun rost. Pentru ce atâta efort? Fiecare păcat trebuie plătit. Nu mai avea rost să se agite. Îşi lăsă braţele moi, apoi picioarele şi începu să se scufunde încet. Nimic, doar linişte deplină şi întuneric. Nimic, doar pace şi beznă. Nu poate fi mai rău decât atât. Ce-a fost mai greu a trecut.

 

Simţi o durere ascuţită în ceafă. Simți cum cineva îl apucă de haină și îl scoate din apă. Înainte de a deschide ochii, trase o gură mare de aer. Zbura deasupra întinderii de apă, îndreptându-se spre orizontul albastru. Deşi nu-l văzu, ştiu că porumbelul alb îl purta, agăţat în cioc.

 

Pasărea îl lăsă să cadă pe un tăpşan unde vântul se juca printre firişoarele de iarbă albastră. Din pricina şocului, se trezi. Simţi o durere puternică în ceafă. La dracu, probabil şi-a strâmbat gâtul în somn. Se uită, cu inima strânsă, pe geam. Pe pervaz, un porumbel alb ciugulea resturi de pâine.

 

autor Anca Goja ( Baia Mare )

 

(531)

One thought on “” Poveste cu porumbei ”, autor Anca Goja ( Baia Mare )”

Comments are closed.

%d bloggers like this: