LOCOMOTIVA DE SERVICIU

MIHAI GANEA

Locomotiva de serviciu
Copilăria mea a fost dominată de modelul şi pesonalitatea tatălui meu. Fiind primul vlăstar apărut în plină maturitate familială, ambii părinţi având vârsta de treizeci de ani, atenţia lor a fost concentrată asupra mea cu mult zel şi responsabilitate. Aşa se face că la patru ani şi jumătate, scriam şi citeam binişor, iar la aritmetică, mă descurcam ca unul de clasa a doua, recitând tabla înmulţirii pe dinafară fără poticneli.
Tatăl meu mă purta pretutindeni. Îi plăcea să mă ia cu el la plimbare prin oraş mândrindu-se cu odrasla lui la toţi vecinii şi cunoscuţii din Zlatna. În fotografia vremii, făcută de un anonim amator fotograf, mă lăfăiesc cuminte în braţele lui tata, sub privirile grijulii ale mamei, aflată la fereastra casei unde locuiam fără chirie, casa statului. După mutarea noastră la Roşia Montană, în toate fotografiile de familie, apar împreună cu părinţii mei, mai mult în braţele lui tata şi întotdeauna având un băţ în mână. Băţul făcea parte obligatoriu din recuzita mea, amănunt de care orice fotograf trebuia să ţină seama atunci când îşi schiţa primele elemente de compoziţie a cadrului. Fără băţ, nu mă lăsam pozat. Fără băţ, nu acceptam să mă plimb cu părinţii mei. Dacă uitam cumva să-l iau cu mine atunci când mergeam undeva, tata trebuia să facă rost neapărat de unul. Pentru aceasta, avea la el un briceag. Un briceag cu multe lame şi tirbuşon, un briceag elveţian. Ne opream din mers. Tata mergea la marginea drumului şi tăia o nuia lungă din lemn de alun sau corn. O curăţa de frunze şi crenguţe suplimentare, după care mi-o dădea să o ţin. Mulţumirea mea era atunci deplină. Mă simţeam fericit şi în siguranţă. Despre plimbările mele cu tata îmi amintesc întotdeauna cu plăcere. Toate au fost frumoase şi pline de farmecul unei copilării fericite. Una însă, mi s-a întipărit în minte în mod deosebit. O plimbare mai lungă, o plimbare în care a intrat alături de jocul meu cu băţul şi locomotiva tatei, locomotiva de serviciu.
Fiind administrator la Gura Minei aproape de Roşia Montană, tata avea, printre altele şi locomotiva lui. Cu ea îşi făcea controalele în mină sau la suprafaţă. Verifica depozitele, sculăria, atelierele şi transportul pe calea ferată. Cu această locomotivă asigura şi legătura cu şteampurile şi flotaţia de la Zlatna. Aceasta era locomotiva tatei, locomotiva lui de serviciu. De altfel, era o locomotivă obişnuită, ca oricare altă locomotivă de mină. Avea o cigă. O cigă care rula pe cablu cu ajutorul unui scripete montat la capăt. Cablul electric era suspendat deasupra terasamentului susţinut de stâlpi la înălţimea cuvenită de protecţie. Cuplarea şi decuplarea se facea de la Aprăbuş. Legătura se asigura prin telefon cu fir. Pe vremea aceea minereul aurifer provenit de la mină şi şteampuri, era transportat la Zlatna, flotaţia din Zlatna. Transportul se făcea pe o cale ferată îngustă. Pe aici circulau vagonetele trase de locomotivele electrice de mină. Minereul era extras de către mineri din măruntaiele Munţilor Apuseni, prin galerii întortocheate, vechi de sute de ani, minereu pregătit în vederea preparării la flotaţie. O parte era prelucrată la şteampuri. Aici cei care aveau aşa ceva, zdrobeau roca auriferă cu ajutorul butucilor grei de lemn cu un cap armat metalic, acţionaţi de un ax confecţionat dintr-un buştean având mai multe came înfipte de-a lungul său şi o roată de moară obişnuită acţionată de forţa apei în cădere liberă de pe un jgheab. Inginerie populară. Ingineria străveche a moţilor. Din bazinul cu minereu astfel prelucrat se scurgea la vale printr-un alt jgheab noroiul concasat de şteamp. Fundul jghiabului era tapetat cu preşuri speciale din cânepă sau alt material textil. Aceste preşuri se spălau cu grijă scoţând din ochiurile lor pepitele de aur. Restul se trimetea mai departe la flotaţie. Moţii aveau aur pe care îl vindeau la bancă. Atunci când un moţ îşi mărita o fată, aceasta primea ca zestre câteva kilograme de aur. Roşia Montană, cu tot ce ţinea de ea, era un loc binecuvântat de Dumnezeu. Iar tata, tata era administratorul de aici, de la Gura Minei, funcţionarul statului.
Locomotiva tatei, locomotiva de serviciu, era una specială. În cabina înghesuită, încăpeam şi eu pe banchetă, atături de tata şi ţinând în mână sfoara de la cigă, sfoara şi băţul. Trăgând de sfoară, coborai ciga, întrerupând alimentaţia cu electricitate a motorului locomotivei, asta în caz de urgenţă. Dar oprirea sau pornirea acesteia se făcea acţionând volanul. Volanul era totul, piesa centrală, cum s-ar zice. Volanul era detaşabil. Tata îl ţinea acasă. Fără volanul acela nu puteai mişca locomotiva. În fond, volanul acela era un întrerupător. Un fel de întrerupător, întrerupător şi reostat. Asta era volanul acela. Întrerupător şi reostat. Se monta în capul unui ax care ieşea din pupitrul de comandă al locomotivei şi învârtindu-l uşor spre dreapta, porneai motorul. Viteza se regla după cifrele încrustate pe cadranul metalic al pupitrului de comandă. Mai era şi frâna. Frâna acţiona saboţii de presiune pe roţi. Grozav lucru mi se părea pe vremea aceea locomotiva, locomotiva tatei, locomotiva de serviciu, locomotiva de la Gura Minei din Roşia Montană.

Cioară era muncitor la Gura Minei. Bărbat tânăr, ţăran de prin partea locului, angajat pentru treburile domestice de la secţia de sculărie. Lucra ca toţi ceilalţi mânat de nevoi şi sărăcie. Aşa ajungeau moţii la mină, mânaţi de nevoi şi sărăcie. Cei mai cu dare de mână cumpărau minereul pe care, apoi îl prelucrau cu şteampurile. Acestea se înşiruiau de-a lungul râurilor ca nişte mori ciudate, mori unde se măcina minereul aurifer şi se decanta în bazine în vederea transportului la flotaţia de la Zlatna. Cioară avea o slăbiciune aparte pentru femei. Îi plăceau muierile altora. Unde nu avea spor, se mulţumea cu bârfa. Mereu îl auzeai zicând, ba că aia e aşa, ba că aia e pe dincolo, ba că el i-ar face, ba că el i-ar drege şi uite aşa i se ducea vestea de om neserios şi viclean. Pe deasupra, Cioară ăsta era şi leneş şi turnător. Vorbea mult de bolşevici, comunişti, şi Rusia sovietică. Acolo, zica el, totul este colectivizat, fabrica, uzina, pământul şi vitele, totul, totul, chiar şi muierile. Oamenii nu îl luau în seamă. Nu îl luau în seamă în afară de Baciu Furdui. Acesta îl considera pe Cioară periculos. Periculos şi rău. Baciu Furdui era omul de nădejde al tatălui meu. Aici la Gura Minei şeful de echipă a minerilor era Baciu Furdui. Ochii şi urechile tatălui mea. Mie îmi plăcea mult Baciu Furdui. Îmi spunea poveşti frumoase, vorbea blând iar voceea lui avea un timbru plăcut auzului meu mereu treaz. Atunci când Cioară a luat-o razna, cu ideile şi aprecierile sale despre muierile oamenilor, inclusiv ale şefilor şantierului, Baciu Furdui i-a raportat lui tata acest lucru cerându-i să-l dea afară pe nenorocit de la Gura Minei. Tata ţinea la oameni. Nu se atingea niciodată de salariul sau munca unui muncitor. Pentru asta era iubit şi apreciat la Gura Minei. A promis Baciului Furdui că va ţine cont de cele discutate şi îi va aplica lui Cioară corecţia cuvenită.
După puţină vreme, într-o zi de duminecă, tata m-a luat cu dânsul la plimbare. Ca de obicei la o plimbare, plimbare de duminică. Iar eu, tot ca de obicei, mi-am luat băţul. Băţul croit de tata dintr-o ramură din lemn de alun, băţ pe care îl ţineam în mână ca pe o sabie, sabie de cavaler. Era o zi frumoasă de toamnă timpurie. O zi de duminică liniştită şi sfântă. Nici nu îmi imaginam eu, copil de numai cinci ani, că liniştea acelei duminici prevestea o furtună.
Tata m-a dus la mină. Din biroul său a telefonat undeva Cred că la Aprăbuş, locul de unde se distribuia curentul electric pentru mină. Pentru mină şi locomotive. A cerut punerea cablului de alimentare sub sarcină. A scos locomotiva de servicviu din depoul de locomotive după care i-a montat volanul. Volanul adus de acasă într-o servietă din piele. Ne-am urcat în cabina strâmtă şi joasă a locomotivei şi am pornit la vale. La vale spre Zlatna. Înaintam de-a lungul terasamentului cu umbra alături în bătaia soarelui de amiază. Roţile de fier ţăcăneau ritmic alergându-se parcă una pe alta. Ţineam funia de la cigă cu amândouă mâinile. Uitasem de băţ. Uitasem de băţul de alun lustruit şi curaţat de coajă de tata cu briceagul lui elveţian, briceagul cu multe lame şi tirbuşon. Locomotiva cobora în viteză.
Ne-am oprit undeva pe la mijlocul distanţei dintre Gura Minei şi Aprăbuş. Ne-am oprit în câmp. Tat a tras ciga de pe cablu. A ancorat-o şi mi-a făcut semn să-l urmez. Era linişte în jur. Linişte şi soare. L-am urmat pe tata. Abia atunci am observat că avea în mână băţul, băţul meu. Băţul meu frumos lustruit, băţul meu din lemn de alun cioplit cu briceagul. Cu briceagul elveţian cu multe lame şi tirbuşon. Grozav mai era tata. Grozav mai era tata cu băţul acela în mână. Mergea în faţa mea, mergea în bătaia soarelui, mergeam şi eu în ura lui, megeam amândoi prin iarba unui câmp verde, mergeam spre un loc de unde vântul aducea până la noi zgomot de muzică şi om. Era, aşa cum am constatat după câteva minute de mers pe jos, era o horă. O horă la margine de sat.
Hora ca orice horă în ţara moţilor se desfăşura în toiul ei cu tot dichisul. Fete şi flăcăi dănţuiau la muzica ţiganilor angajaţi în acest scop, sub privirile iscoditoare ale babelor clevetitoaare şi ale mamelor pline de griji. Mame de fete, mame de băieţi. Fiecare cu grija şi filozofia ei. Că aşa era la horă. Hora era la moţi locul de întâlnire şi de cunoaştere. De cunoaştere şi recunoştere a perechii. Momentul crucial al vieţii unui moţ. De aici încolo urma casa. Casa şi viaţa. Fetele şi băieţi. Mamele şi babele. Aşa era la moţi. Fiecare cu ideea sa, fiecare cu filozofia sa. Mamele de fete se gândeau cum să le mărite. Cum să le mărite mai repede. Cum să le mărite mai repede şi mai bine. După aceea nu mai sunt probleme. Fetele se vor descurca precum mamele lor. Fetele. Dar băieţii ? Mamele de băieţi ştiau că aceştia vor trebui să trăiască împreună cu fete, cu fete ca ele. Ca mamele de băieţi. Aşa cum au trăit sau trăiesc ele. Mame de băieţi. Asta da problemă.
Tata s-a apropiat de un grup de băieţi. L-a chemat pe unul din grupul acela şi l-a adus mai aproape. Mai aproape de locul unde aşteptam eu singur şi neliniştit. Apoi, tata i-a aplicat băiatului o lovitură cu băţul peste spate. Omul a căzut a pământ. Aici, tata a continuat să-l lovească. A continuat să-l lovească pe unde apuca. Bucăţică cu bucăţică. De la cap şi până la picioare. Tata i-a aplicat băiatului o porţie de bătaie cu băţul meu, aşa cun scrie la carte. Muzica a tăcut. Hora s-a spart. Lumea a încremenit pentru un moment. Linişte apoi. Am părăsit locul în linişte. Ne-am îndreptat spre locomotivă. Tata mi-a returnat băţul. A pus ciga pe cablu şi a pornit motorul. Stăteam pe banchetă în cabina locomotivei alături de tata. Ţineam băţul cu putere în mână. Când am ajuns la Gura Minei, se însera. Am coborât. Ajuns acasă, am azvârlit băţul peste gard într-o grădină. Din ziua aceea, niciodată nu mi-a mai trebuit un băţ. Mamei nu i-am povestit niciodată despre plimbarea mea cu tata în ziua aceea despre plimbarea cu locomotiva de serviciu a tatălui meu la Roşia Montană.
Peste un an ne-am mutat la Baia Mare. La Roşia Montană veniseră la putere comuniştii. Şeful lor ne-a somat să părăsim urgent locuinţa. Cu o seară înaintea plecării noastre a avut grijă să dinamiteze clădirea. Cioară a devenit un comunist de nădejde.

Epilog. Dacă acum cititorul doreşte să afle ce s-a mai întâmplat după bătaia de la horă, o să-i spun că nu ştiu nimic. După treizeci de ani, am aflat de la tata, cu totul şi cu totul întâmplător, că băiatul acela, Cioară, l-ar fi dat în judecată la Alba Iulia. Într-o zi tata a fost citat de către judecătorul de instrucţie căruia i-a relatat cazul pe îndelete. În ziua judecăţii, când Cioară a înaintat spre bara sălii de judecată, judecătorul de instrucţie i-ar fi spus aprodului.
-Domnule ! Dă-l afară din sală pe nenorocitul ăsta. Iar lui Cioară.
-Îndrăzneşti tu să-l dai în judecată pe domnul administrator ?
Şi a închis şedinţa supărat.

(37)