”Arhitectura gracilă şi vulnerabilă”, o cronică de Virginia Paraschiv

20151112_211615

De la bun început facem precizarea că rândurile prilejuite de lectura  volumului  lui Ioan Romeo Roşiianu,  Arhitectura Poemului (Editura Ethnologica, 2015, ilustraţie de carte, Ioan Marchiş) izvorăsc din dorinţa unui demers conceput sub auspiciile sincerităţii nedisimulate,  veleitatea criticului literar autoritar şi obiectiv, lipseşte cu desăvârşire. Voi aşeza impresiile de lectură cât se poate de subiectiv, las altora să măsoare cu şublerul dogmatic   cât  de bun e textul poetic, câtă metaforă  reuşită sau mai puţin reuşită , cât de mult sau cât de puţin suflu poetic şi originalitate are autorul nostru. E plină lumea noastră literară specialiştii în ierarhizarea autorilor.  Din perspectiva mea subiectivă şi neconvenţională, încerc să empatizez cu autorul, să desluşesc  urzeala imprevizibilei  arte poetice. Tonalitatea spontan  colocvială ascunde în fapt tristeţea actului de non-comunicare : Sunt tânăr, mai zic şi acum/ Sunt tânăr şi nu m-ascultă nimeni,, În jurul meu liniştea are gust de blestem/ Nimeni nu ştie că sunt, pe nimeni nu interesează/ De nimeni…  Dar lumii nu-i pasă de trecerea mea, Stelele nu spun nimic/şi-şi văd de licărul lor străveziu, Creşte-ntre noi o tăcere cât nota de plată/la crâşma la care-mi  beau zilnic nemurirea la pândă/ cât factura telefonului la care-am vorbit singur. O singurătate monotonă, un gol lăuntric vine să completeze lipsa de relaţionare cu sinele, cu lumea, cu spaţiile celeste, cândva sursă de aură poetică romantic transcedentală. Nici  întoarcerea în trecut nu are putinţa încropirii de amintiri consolatoare , ci dimpotrivă, e dezgustătoare sau terifiantă : Urăsc prea mult zmeul ce mi-a rănit copilăria/ca să mă mai întorc vreodată în trecut… În buletinul de identitate se îngălbenea poza/ era inutilă zbaterea mult prea grea aşteptarea târzie /n-avea nicun rost inventarierea vieţii trecute. Nici urmă aşadar de ispită elegiacă, de univers paradisiac , de paseism utopic , sau de fel şi fel de variante  de evocări idilice cu aromă de visare nostalgică. Ca să fie şi mai tranşant în acroşarea secvenţei de real la care se raportează, poetul inserează din când în când   truisme,  cu efect  de sentinţe perimate, recurge fără inhibiţie la elemente argotice, expresie a jemanfişismului de sorginte juvenilă. Atât a mai rămas, o lume şi un Cuvânt al deriziunii, dimensiunea şi amplitudinea existenţială, reduse la accidentalul biografic, un accidental biografic risipit în timpul şi spaţiul fără identitate a mediului urban. Bântuie ca leit motiv asfaltul crăpat, un avertisment al morţii percepute şi  înregistrate în virtutea inerţiei de sistem , ca fapt divers înregistrat în scripte, cu un oarecare număr de înregistrare. Răceala morţii complementară insensibilităţii din jungla urbană care-şi urlă voluptăţi scabroase şi vinovate:Dau suflet păcătos îmbrăcat în haine de gală/contra apartament şi maşină la scară/ pentrul contul cel mare în bancă/ până şi canoanele sunt mici atunci când apune soarele/ avem dezlegare la carne la desfrâu şi la vin. În spaţiul dezordinii şi al senzaţiilor disparate se mimează o trecere anemică prin timp, se ia act de senzaţiile disparate cu titlu de eveniment . Tema morţii e redusă la o stare de nevroză a unei amorţite aşteptări. Umbra Peşterii Platonice e răstălmăcită şi deturnată de la înţelesul ei filosofic. Poetul e sâcâit de umbra sa, o umbră târâtoare , obsesiv prezentă, o umbră cât se poate de reală, primitivă , un dublu idiot şi fără sens al eului pierdut şi pribegind într-o lume ostilă şi fără rădăcini. O lume în care omul însingurat face recurs cu disperare la miturile biblice pe care le adaptează  crizei sale de sens şi de identitate.  Trădarea care germinează la Cina Cea de taină îl urmăreşte necontenit în gândurile sale mohorâte şi în simţirile de neputinţă, invocate adesea  în tonuri adesea strident, vocalize eşuate ale ratării, pentru că până şi ratarea, intrată în uz cotidian,  n-are obiectul bine precizat. O singură idee se conturează ca o adiere tristă , inefabilă, ideea trădării Cuvântului. Cuvântul trădător se pare că e suma vinovăţiilor pentru inadaptare şi însingurare. Zădărnicia Cuvântului, Cuvântul  înstrăinat de poet.  O singură prezenţă  caldă şi mântuitoare pentru lacrimile  poetului pribeag printre cuvinte : Dumnezeu, un Dumnezeu antropomorfic,  ca visul  de copil inocent ; Dumnezeu mă ţinea  pe genunchi/Îngerii-mi făceau cu mâna/Raiul dorit avea porţile deschise-ntre vremi.  Într-o lume golită de sacralitate, au mai rămas biserici golite de smerenie, biserici unde femeile îşi încredinţează abisului visele lor vinovate laolaltă cu amărăciuni domestice banale, poetul le  observă atent pe acestea în  Bisericile pline cu femeile altora . Am citat, nu fără noimă, în unicitate de referinţă, titlul unui poem din volum, un titlu ironic, impecabil aplicat enumeraţiei de ipostaze ale feminităţii depreciate. Celelatle titluri date poemelor, prin preţiozitatea aproape vecină cu emfaza, departe de a anunţa sau a dezvălui intenţia auctorială, ascund  patetismul iscoditor al deriziunii normative în modul de viaţă urban. Ilustraţiile lui Ioan Marchiş, însoţitoare de text,  secondează ironic şi enigmatic cuvintele poetului.  Anticalofil poetul, anticalofil artistul plastic, unde, în ce tărâm trăim, sună nerostită Interogaţia . Noi înşine, facem corp comun cu nimicul derizoriu, miturile au amorţit în stereotipuri, smerenia  ne încearcă numai cand dăm de greu, când suntem speriaţi şi dezorientaţi. Frigul din suflet şi din oase prevesteşte placid moartea, o moarte oarecare.

În astfel de circumstanţe ale realului confuz şi obturant,  Poemul se face ţăndări la picioarele noastre .   Societatea pietrificată în năravuri, imprevizibilă şi lunecoasă, ciudată în răceala şi ostilitatea ei, surpă « arhitectura poemului », iar aspirantul lirei orfice, cu  buletinul de identitate îngălbenit , cu  ceara  sepulcrală « din ochi », moare puţin câte puţin , neştiut şi nevăzut de semeni, aidoma damnaţi la neizbândă şi uitare.

Arhitectura poemului, făurită de poetul Ioan Roşiianu, din cuvinte mincinoase şi obosite, se vădeşte aşadar gracilă şi vulnerabilă.

Virginia Paraschiv

Baia Mare

(18)