GHEORGHE PARJA

Lacrima Sfinxului
Sfinxul bântuit de păcatul înstrăinării
Cu poemele din Lacrima sfinxului (Editura PROEMA, 2014, Colecţia Vox Septentrionis) Gheorghe Pârja oficiază, în stilul său distinct, deja consacrat şi recunoscut, o ceremonie a cuvântului, o ceremonie dedicată inspirat, înveşnicirii enigmatice, solemne şi măreţe. Cadenţa nisipului ce erodează zidirea sfidând vremuirea deşartă, întruchipează pentru poet o lacrimă perpetuă, discretă şi nevăzută ochilor neiniţiaţi. Lumea profană rămâne înmărmurită în faţa creaturii uriaşe încremenite, poetul vede dincolo de perceţia comună, o vale a plângerii din nisipurile curgătoare, o vale a plângerii iscodită dintr-o clepsidră amăgitoare, o lacrimă părelnică pe chipul inert şi inexpresiv al sfinxului. Lacrima ce pare a mişca din loc durata imuabilă a sfinxului. Reţinem expresia poetică a unei dileme : De plânge piatra ta de zeu(Lacrima Sfinxului). Iertată să-mi fie îngăduinţa abaterii de la întregul structurii poemului şi a libertăţii de a mă opri la zei şi lacrimile lor. Din câte ştiu, lumea celestă a zeilor, a fost cuprinsă de lacrimi ale zeilor şi zeiţelor când au avut o revelaţie sfâşietoare; creaturile pe care le considerau fii şi fiice privilegiate, erau efemeri, îmbătrâneau şi mureau. Timpul ucide creaţia zeiască, oriunde ar fi şi oricum s-a numi aceasta, fie şi sfinxul aproape fără chip, al deşertului. Perpetuarea încremenirii în nemurirea oarbă şi stearpă contaminează căutătorii adevărului prin cuvânt de o tăcere istovită: Îmbătrânesc în întrebări/ Răspunsul mare întârzie/(Lacrima sfinxului). E bine ştiut deja că poetul Gheorghe Pârja profesează o artă poetică inspiraţională, are har recunoscut de confraţii săi poeţi şi de criticii literari. Dar tot atât de adevărat este că Gheorghe Pârja s-a format spiritual la adăpostul cărţilor citite cu nesaţ, cu pasiune . Devoţiunea faţă de cultura livrescă este evocată în cadenţe tulburătoare: Procesul lui Kafka pe oala cu lapte/ Am adunat cărţi. Le -am pus pe un raft/ În şura în care tata ţinea iezii timpurii /(Cărţile). Suprema sa devoţiune a rămas faţă de Cartea, Cartea de învăţătură pentru un creştin. Simbioza între cultura laică şi preceptele fundamentale ale creştinului luminat şi interiorizat, aduc în rostirea poetică a lui Ghorghe Pârja acea aură de magie, de mister inefabil. Criticii literari, prieteni poetului, l-au aşezat în topul poeticii maramureşene, regionalizându-i arta poetică. Topos-ul maramureşean există în toată plenitudinea, în versurile sale, lucrul este de necontestat. Dar poetul are viziune dincolo matricea lui naturală, el aduce în spaţiul liric de sorginte maramureşeană elemente ale mitologiei universale (Paradis, zei, Olimp, argonauţi, areopag, Ulise), cu spontaneitatea şi naturaleţea unui iscoditor al topos-urilor universale. Interesant că aplicarea acestei terminologii în urzeala ritualică vădit creştină a poemelor, are funcţia chestionarelor zădărnicite şi finite de Sfinxul cu tăcerea lui autoritară şi nemiloasă. Poetul are conştiinţa unui mileniu desacralizat, unde i se cere POETULUI o altfel de menire decât aceea de descriptor liric tânguitor al unei lumi crepusculare: Apoi tu, truditor de geniu, /Nu te opri la un mileniu,/ Ce a fost cândva blestem, /Ci te desprinde de sistem,/ Şi scrie cartea ta mereu/ Cu degetul lui Dumnezeu.( Un alt chip) O artă poetică a unui trecut şi prezent deja perimat, intrat, cu voia Sfinxului necruţător, într-un viitor al mântuirii prin voinţa auctorială a poetului demiurg. Registrul mesianic de sorginte eminesciană e tranşant. Satul maramureşean cu asprele sale cutume , cu tăcerile sale învolburate de patimi , să fie Sfinxul incantat de Gheorghe Pârja? Sfinxul bântuit sisific de lacrima plecării? Păcatul înstrăinarii de „creanga de alun” ?
Virginia Paraschiv
Baia Mare

(8)