CONSTIINTA DE SINE . . .

Conştiinţa de sine parte a condiţiei scriitorului

Pornind de la întrebarea „eşti scriitor”? voi încerca să fac o analiză a modului în care fiecare dintre noi reuşim să ne integrăm în societate şi în segmentul rezervat punctual din literatură.
Parte a condiţiei umane conştiinţa de sine reprezintă dimensiunea abstractă a performanţei intelectuale dobândite. Una din facultăţile fantastice ale creierului este conştientizarea propriei existenţe în raport cu lumea înconjurătore şi developarea clişeelor vieţii în funcţie de exerciţiu, experienţă şi instrucţie, dublate de educaţie prin perseverenţă. Deviza mea a fost dintotdeauna „muncă până la suferinţă”. Autoflagelarea prin suferinţa muncii poate genera profit personal şi înţelepciune. Prin extrapolare, fiecare dintre noi poate deveni beneficiar.
Odată conştientizat statutul şi locul fiecărui scriitor în societate şi în literatură, nu ne rămâne altceva de făcut decât să urmăm calea perfecţiunii prin muncă şi lectură.
Cunoaşte-te pe tine însuţi !
Virtutea este cunoaştere, spune Socrate. Tot el brevetează ideea că virtutea morală este primul pas în demersul căutării definiţiei universale, în metafizică. Cunoaşterea de sine reprezintă o etapă superioară în parcursul de perfecţie şi înţelepciune, concept valabil şi azi în filozofia mileniului trei. Ştiu că nu ştiu nimic. Nimeni nu dorește răul. Nimeni nu greșește sau nu face rău voit, sau cu bună știință. Virtutea este suficientă pentru a fi fericit. Sunt paradoxuri socratice tradiţionale şi de fundament dogmatic iniţial. Abordarea lor ţine de inspiraţie şi vocaţie artistică.
A te cunoaste pe tine insuţi, este cea dintâi cerinţă pe care ne-o porunceste raţiunea; este temelia cunoaşterii şi a înţelepciunii. Cine nu-şi cunoaşte cusururile, nu şi le poate îndrepta, cine nu-şi cunoaşte nevoile, nu are nici o grijă de a le împlini, cine nu ştie ce înseamna binele şi răul, nici lipsurile de orice fel, nu se poate gândi la îngrijirea si lecuirea lor. Problema cunoaşterii de sine nu este un lucru uşor de rezolvat de către oricine, cei mai mulţi dintre semenii noştri fie se supraapreciază, fie se subapreciază. Cel mai important este să ne autocunoaştem aşa cum suntem în realitate, pe baza unor reale capacităţi sau defecte, pentru a putea adopta un comportament adecvat nu numai în demersul de creaţie literară, ci şi în societate. Reuşind să ne autocunoaştem şi să ne autocontrolăm, autoperfecţionându-ne continuu, putem reuşi uşor să facem distincţia dintre adevar şi minciună, dintre aparent şi real, dintre posibil şi imposibil.Voi scriitorii cum reusiţi toate acestea sau dacă nu, de ce? În speranţa că acest subiect va reusi să vă trezească interesul, vă urez numai bine şi spor la autocunoaştere!
În altă ordine de idei, oare câţi dintre noi suntem în stare să ajungem la adevăr? Este vorba despre adevărul care trebuie aflat despre cei de lângă noi, cât şi despre noi înşine. Marele Shakespeare avea o vorbă foarte înţeleaptă, care suna astfel:,,Ca să cunoşti bine un om, înseamnă să te cunoşti pe tine însuţi”. Sigur pornea de la Socrate. Prin urmare, cunoscându-te şi înţelegându-te pe tine, vei putea cunoaşte şi înţelege pe semenul tău, adoptând faţă de tine şi faţă de el un comportament corespunzător. Pentru a te cunoaşte îţi sunt necesare elemente de comparaţie! Iţi trebuiesc referenţiale! A cunoaşte şi a te cunoaste, sunt procese intelectuale. Judecăţile sunt silogistice. Iţi trebuiesc premizele şi elementele de legătură. Acestea trebuie să fie corecte, pentru a avea concluzii corecte. Pe scurt, îţi trebuie cultură! Este oare posibil să ajungi să te cunoşti pe tine însuţi? Cum ai putea să înveti să faci acest lucru?. Goethe afirma pe bună dreptate că printr-o simplă auto-observaţie nu vei reuşi niciodată acest lucru. Dacă vrei să reuşeşti trebuie să-ţi analizezi comportamentul, comparând faptele tale cu ale celorlalţi şi trăgând concluzia necesară ,,ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” (spune pe bună dreptate un vechi proverb românesc), vei reuşi cu siguranţă.
Ca exemplu cu trimitere concretă şi imediată aş putea vorbi puţin aici despre simţ, bun simţ şi delirul de grandoare naiv generat de chiar critica literară cotidiană. Critica literară nu exclude existenţa ticălosului. Cum bine este ştiut, nu orice purtător de condei este şi critic literar. De aici ajungem la concluzia: „mulţi chemaţi puţini aleşi” şi în funcţie de asta şi la reprezentarea ierarhiei valorilor. Criza criticii este o realitate. Literatura mileniului trei a luat-o înaintea criticii demult. Cel puţin la noi aceasta este o realitate. Vorbim de critică şi de critici raportându-ne la modele desuete, deacum şi falimentare. Vechile şabloane nu se mai potrivesc. Nici încadrarea produsului literar nu mai respectă obişnuitele reguli. Putem vorbi de critica speculativă adaptată la opera scriitorului după criterii abitrare de interese.
Apare aici paradoxul despre care am mai vorbit, cel cu democraţia selectivă pe eşantioane, adică pe grade şi funcţii. Extrapolând chestiunea în domeniul militar, vedem că un caporal nu poate fi egal cu un colonel sau general. Avem deci o democraţie a gradelor şi a funcţiilor. Libertatea şi competenţa criticului devine discutabilă atunci când este vorba de grade şi funcţii. În felul acesta, uneori poate apărea şi ticăloşia. Ticăloşia de încadrare. Aşa o numesc eu. Ticăloşia presupune existenţa ticăloşilor. Aceştia sunt, după Dostoievski, de trei feluri: Ticălosul naiv, care crede că ticăloşia lui este culmea nobleţei. Ticălosul propriu-zis, care îşi conştientizează ticăloşia şi o practică. Ticălosul din născare, care este ticălos că aşa l-a făcut mă-sa. Pe toţi îi caracterizează delirul de grandoare. Să ne referim, măcar în trecăt, la nişte exemplare de ticăloşie perversă şi criminală. Unii critici preferă să tămâieze autori, nu numai modeşti dar chiar analfabeţi, şi de rang inferior promovându-le maculatura în reviste de specialitate, cândva de prestigiu, azi nemai interesând pe nimeni. Şi asta pentru nişte amărâţi de euroi strecuraţi acolo insidios printre filele cărţilor dăruite cu ocazia lansărilor cu pompă şi sarmale stropite din belşug cu ţuică şi vin.
Pe mine m-au înteresat doi scriitori de vârf. Jan Paul Sartre şi Gorki. Tinereţea mea a fost dominată de lectură şi muncă. Îndeletnicirile studioase mi-au călit tinereţea şi munca până la suferinţă. Două lecturi, două mituri transformate în pagini memorabile de literatură. Mitul lui Sisif, prezentat de Jan Paul Sartre, şi mitul lui Danko, prezentat de Gorki. Două exemple de reprezentare şi integrare în lume şi în univers. Sisif, obligat de zei să urce zilnic o stâncă spre vârful unui munte şi Danko, pe care nu-l obligă nimeni să-şi smulgă inima din piept, pentru ca aprinsă, aceasta să lumineze poporul pe calea cea bună, spre o lume mai dreaptă şi mai frumoasă. Amândoi sunt magnifici. Sisif reprezintă singurătatea maestrului care urcă cu eforturi supranaturale stânca ce înglobează în ea toate valurile şi furtunile lumii înfruntându-i pe zei, singur, obosit şi blestemat. Oare îl înţelege cineva, oare îl ajută cineva, măcar cu gândul, este cineva de partea sa? Oare „cineva” îi preţuiesc efortul? Recunoaşte vreunul rostul şi locul acestuia în lume şi univers? Îl salută oarecine atunci când coboară de pe munte în prăpastia unde i-au rostogolit zeii stânca, pregătind-o pentru o nouă zi de chin în urcuş?.
Copilăria. Rarisisme coagulări în memorie. Uimire naivă şi credinţă dincolo de limitele de afară. Lumea trecea ca printr-un filtru în inima mea de copil. Clişee dragi se derulau prin mici lacrimi, gâtuindu-mă. Uşor pieptul îmi sălta ca o minge, fremătând nervos în ritmul eliberării inimii.
Pentru generaţia mea minunile veneau din poveşti şi povestiri scrise pe hîrtie. Citite de cei mai în vîrstă sau silabisite de noi. Impresii declanşate de text. Cîteva se vor fixa şi vor reveni periodic la suprafaţa conştiinţei. Secvenţa căreia i-am descoperit peste mulţi ani semnificaţia critică, se prelungea dintr-o carte de Maxim Gorki. O culegere, în traducere – epoca masivelor traduceri din rusă. Mitul lui Danko, ce să mai zic.
Oricum mi-aduc aminte şi acum. Un tînăr hotărît să-şi scoată la liman poporul rătăcit în beznă şi-a smuls inima din piept şi a ţinut-o, aprinsă, deasupra tuturor, pentru a le lumina calea. La sfârşitul drumului, după ce şi-a îndeplinit rostul, eroul moare. Cei care s-au folosit de sacrificiul său îi calcă inima în picioare, probabil ca să nu ia foc pădurea . . . Am reţinut povestea şi numele personajului. Danko. Şi pe cel al auto¬rului – Gorki. Mi-am reamintit de cele relatate acolo tîrziu, şi-apoi istoria mi-a revenit din ce în ce mai des în minte. La început fără legături conceptuale – sacrificiu, iluminare, ingratitudine. Reţinusem pur şi simplu imagini dure, şocante, inima scoasă din piept, ţinută de sacrificat deasupra populaţiei confuze, inima dureroasă, luminoasă, arătînd calea. Cred că textului i se adăuga şi o ilustraţie impresionantă. Îmi aduc aminte că printe celelalte personaje, Danko a intrat adânc în sufletul meu. Danko, Danko…era uluitor cobora din inima mea, îmi hrănea lacrimile şi neputinţele de atunci. Ţin minte că am căutat mult de tot această poveste. Ştiu că şi acum după atâţia ani sacrificiul lui Danko mă fascinează.
Şi iată cum Maestrul îşi sfâşie pieptul şi îşi scoate inima pe care o ţine ca pe o torţă în mâini îndemnând, oamenii să-l urmeze, aducându-i în sfârşit la lumină din tenebrele pădurilor întunecoase. Dar ajunşi la lumină, oamenii uită de el. Iar Danko, marele lor maestru zace undeva fără suflare. Inima jeratic abia mai pâlpâie alături. Ca să nu ia foc pădurea, cineva, un om, îi trage un şut cu piciorul. Dar eu cred că din prostie ticăloasă. Mitul mai spune că din scânteile acelea proiectate în văzduh, s-au format stelele pe cer. Eu constat în final că prin ele, Danko s-a integrat în univers. O fi asta drama sau şansa scriitorului, a maestrului? Poate e momentul ca noi, în sinea noastră să facem o precizare cu privire la calitatea de scriitor. Maestru al luminii, nu impostorul care bolnav în delirul de grandoare, pângăreşte simboluri măreţe şi uluitoare. Mă duce gândul la cazul exemplarităţii istorice româneşti: NICOLAE BĂLCESCU. Iată opinia sa despre libertate: „Sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întregă se va scula şi va sfâşia acest văl şi duşmani tăi se vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi niciun om rob, nici naţie roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei. Aceste cuvinte ce odată am dat deviză naţiei mele vor domni lumea. Vai, nu voi avea nevoie de a vedea această zi, dar şi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn închinat ţie, ţara mea mult dragă”
Este o certitudine că opinia citată are proba verităţii în tot ceea ce a făcut Bălcescu în planul emancipării fiinţei româneşti.
Dar nu se poate să nu pun în balanţă destinul nemerniciei criticii de azi cu eroismul fabulos al lui Bălcescu. Şi nu se poate să nu reflectăm că mulţi scriitori contemporani au zguduit literatura, au fost urmaţi de suite de oameni inteligenţi, în demersul lor crepuscular. Iar Bălcescu, ştim cu toţii că a murit sărac, părăsit de prieteni, deznădăjduit. Deznădăjduit şi singur. Îi ştim doar vârsta când s-a integrat în univers, avea 33 de ani.

Mihai Ganea

(9)

%d bloggers like this: