DORINA CODREANU

14690924_1219590134772101_8182737227616998220_n

Veșnicie

Să știi țărane,veșnicia,
Născută-a fost în sat la tine,
Atunci când cântă ciocârlia
Ea se transformă-n gust de pâine.

Și se reflectă-n lună nouă
Miroase-a grâu și busuioc,
Ascunsă e în strop de rouă
În vreascul aruncat pe foc.

O poți găsi în orice floare,
În zâmbet tandru și umil,
Ascunsă e în nori,în soare,
În ochi albaștri de copil

Și-atunci când îți lucrezi pământul,
Arunci semințe pe câmpie
Nici nu-ți imaginezi că vântul
Împrăștie o Veșnicie!

Jalnic cântă piptalacul
Jalnic cântă piptalacul
Frunzele de dor răsună,
Plânge casa părintească
Doare rana sa de humă.

Risipit de tot e gardul
Crește iarba tot mai deasă,
Aruncată în uitare
Ruginită stă o coasă.

Geamurile sunt stricate
Cioburi reci de amintiri,
Acum stau împrăștiate
A părinților priviri.

Jalnic cântă piptalacul
Îndosit de frunză deasă,
Plânge drumul și cararea
Și oftează casa noastră.

Ne-am împrăștiat prin lume
Și părinții sus în cer,
Iar prin sate mii de case
Se dărâmă, apoi pier…

Vizită
Mâna ta deja bătrână
Tremurând a neputință
Îți așează greu broboada
Și te-mbracă în catrință.

Pui in traista ta micuță
Biscuiți făcuți de tine,
Un buchet de romaniță
Ce l-ai strâns de pe coline.

Încă nu e dimineață
Tu vrei drumul să-l răstorni
Dorm și stelele în ceață,
Însă maică tu nu dormi.

Ești bătrână,n-ai putere
Dorul greu te amețește,
Vrei să-ți strângi în brațe fiica
Și nimic nu te oprește.

Lung e drumul,lungă noaptea
Dar ajungi într-un târziu
Obosită și flămândă,
Cred maicuță și te știu.

Tremură a tale palme
Ai venit! Cum ai putut?
Îmi permiți măicuță dragă
Tălpile să îți sărut?

Mă privești cu ochii umezi
Verzi ca iarba din câmpii:
O sa vin eu pe la tine,
Dacă tu n-ai timp să vii…

Moldova mea!

Îți mai aduci aminte, Moldova mea frumoasă
De anii ce trecut-au și nu se mai întorc,
De satele bogate,de pâinea de pe masă,
De vinul negru,dulce din struguri ce ți-i storc.

Aveai Moldova dragă și oamenii mai buni,
Puțini le erau banii, dar asta nu conta,
Purtau pecetea pusă, lăsată de străbuni,
Ce-mprăștia iubire și dor de țara sa.

Și satele întinse pe margini de câmpie,
Lucrau toți împreună pământul în colhoz,
Și se trezeau cu zorii și glas de ciocârlie,
Cu tălpile bătute de țărnă și moloz.

Cu sapa sus pe umăr și un călcîi de pâine,
Lucrau pământul tare cu inima cîntînd,
Și nu aveau probleme cu ziua cea de mâine
Atîta timp cît sapa lucra acel pamânt!

Aveai atunci Moldovă, pădurile frumoase,
În triluri răpitoare mereu erai scăldată,
Livezile bogate cu fructele mustoase
Nu au lăsat vre-o gură flămândă și-nsetată.

Cu caprele pe dealuri, copiii des erau
Și se jucau de-a țurca, mijatca împreună,
Ciobanii de la stână din fluier le cântau
Și doina lor cu jale și dragoste răsună.

Când satele mărețe vuiau în sărbătoare
Și se prindeau în horă, băieți și fete mari
Și-aproape orice casă făcea o șezătoare,
Așa era pe vremuri la oameni gospodari.

Și iarna era rece, plângea cu lacrimi albe,
Copiii în ciubote și cușme de cârlani,
Umblau cu steaua, capra, cântau ,,Florile Dalbe’’
Primeau doar nuci în torbă nu ca acuma bani.

Și erau toți acasă, alături de părinți,
Copiii lângă mamă și mama lângă ei,
Chiar de aveau puține, erau toți fericiți
Nu rămâneau vreodată uitați și singurei.

Acuma tu ești alta, te faci tot mai modernă
Și ți-au tăiat copacii și te-au clădit în piatră,
Tu mândră ești și tare, nu stai să plângi în pernă,
Așa să fii Moldovă, tu rabdă tot și iartă!

Ți-au mai rămas ascunse câmpii cu iarba fină,
Au mai rămas izvoare, au mai rămas păduri,
Țărani pierduți în sate, tractoare în rugină,
Copiii de-altădată acuma sunt maturi.

Și-au să te țină minte, frumoasă, verde, calmă,
Au să te scrie-n versuri așa cum fac și eu,
Sărut pământul rece, ascuns în a ta palmă
Și jur că pân-la moarte te voi iubi mereu!

E toamnă

E toamnă devreme și frunzele cîntă,
Iar vîntul puternic dansează vioi,
Formînd împreună o horă preasfîntă
În care sălbatec ne prindem și noi.

Și frigul apasă pe pielea uscată,
Pătrunde în carne, ajunge la oase,
Te face să tremuri în ploaia-nghețată
Ce bate melodic pe drumuri și case.

Copacii din parcuri sunt plini de culoare,
De parcă un pictor cu ei s-a jucat,
Ei ramul și-l pleacă cuprinși de ardoare,
Umili se închină la cel ce-a pictat.

Și apa din rîuri ne cîntă balade
Iar pasarea pleacă, de friguri se teme,
În urma ei tristă,rotindu-se cade
O frunză ucisă de toamna devreme.

Țăranii pe dealuri urcați pe tractoare,
Încerc să adune o roadă bogată,
Copiii spre școală cuminți pe cărare
Țin pasul ușor și ghiozdanul de-o toartă.

Se-aude prin sate bătae de tobă
Și chiot ce-anunță de miri și mirese,
Bătrînii la poartă mai schimbă o vorbă
Iar vinul se face din poame alese.

Trecut-a o vreme, pe cer se adună,
O mare de nori albastru închis,
Un fulger sarcastic anunță furtună
Și brusc se începe precum a prezis.

Vuind ca nebunul fugind printre case,
Atacă cu groază un cîrd de găini,
E vîntul sălbatic și ce mai rămase
Din frunze uscate și plante cu spini.

Și ploaia puternic pornește în ropot,
Formînd pîrîiașe ce vesel aleargă
Și parcă te strigă și rîde în hohot,
Știind că niciunul nu vrea s-o-nțeleagă.

Copacii sunt triști cu frunzele moarte,
Și frigul cu gheață ar vrea ca să vie
Se vede că iarna nu este departe,
Așteaptă să plece o toamnă tîrzie.

(3)