MIHAI GANEA DESPRE IAGAN AMEIH

MIHAI GANEA
Despre Iagan Ameih şi cartea Şarpele Alb.

M-am gândit mult la următoarea performanţă: În ce măsură poate cineva să-şi impună un autocontrol al înţelegerii celuilalt pe criterii exterioare propriei intuiţii. Am experimentat modul de realizare a fenomenului comprehensiv, selectiv aplicat pe unele personaje din cartea mea şi am ajuns la concluzia firească că trebuie să renunţ. Eroarea generează, la rândul ei, eroare. Adăugarea unui potenţiometru de acord al frecvenţei înţelegerii la înţelegere, ar puta fi soluţia ideală.
După ce am aflat de existenţa D.U.I. ( Dosar de Urmărire Informativă ) şi i-am lecturat conţinutul veninos, stupefacţia mea reactivă şi justificată a determinat şi atitudinea de bun gust legată de pseudonimul, real anagramatic, Iagan Ameih. Este o iluzie credinţa că urma sau urmele autorului pot ascunde o scriitură veristă sub o încercare de substituire auctorială desuetă. Dosarul mă va urmări şi după moarte adică, încă o mie de ani, cel puţin. Deci, Mihai Ganea despre Iagan Ameih în faţa unei cărţi ciudate.
Prietenul meu, distins profesor de literatură la un colegiu din judeţul G. domnul Radu Vladimir a cărui punct de vedere îl anexez cu un sentiment de recunoştinţă neviclenită, a pus concluzii, declinându-şi competenţa pedagogică cu tact şi inspiraţie. S-a oprit la prima parte a cărţii. Pentru a doua şi a treia parte, mi-a lăsat mie plăcerea, dar şi sarcina dificilă, de a comenta, încadra, forma şi conţinutul acestora în tiparul tocit de epocă şi timp al literaturii „unioniste”. Este ca şi cum aş înterpreta o partitură la un pian vechi şi dezacordat. Nepotrivire fatală.
Primul impuls datează din copilărie când mi s-a arătat o movilăţă de mormânt pierdută printre altele undeva în cimitirul de la poalele Dealului Florilor din Baia Mare, peste care ulterior s-a construit stadionul de footbal al oraşului. Mormintele au dispărut sub gazon. Puţini au fost cei care au recuperat rămăşiţele şi le-au transferat mai la deal, dincolo de strada care delimitează lateral cartierul vecin, Valea Roşie. Mult timp am venit în clipele mele de răgaz şcolăresc şi m-am recules lângă moviliţa sub care zăcea botezată în grabă o fetiţă de numai câteva ziele. Atât a trăit sora mea mai mare. Câteva zile. Tata mi-a spus că o chema Maria. Cât despre mama, aceasta a suferit mult după pierderea copilului şi încă câteva sarcini până la naşterea mea. Mult timp după aceea amintirea din cimitir m-a urmărit cu nelinişte şi mister traversând adolescenţa odată cu mine spre o tinereţe zbuciumată şi aspră. Apoi a apărut prima iubire. Ciudată şi ea. O revistă, interzisă pe atunci „ISTRIA” parcă-i zicea, preznta într-o pagină fotografia unei femei. M-am îndrăgostit de femeia aceia. Moartă şi ea, cu un secol în urmă . Aveam să dau de ea în primul an de studenţie la Cluj. Undeva pe o străduţă, în apropiere de „Croco”, locul de întâlnire cu prietenii şi colegii de la facultate, era o biserică. Biserica avea afişată pe o plăcuţă data cununiei religioase a unei fete, de numai 14 ani, cu un profesor universitar de la Iaşi. Acestea au fost iubirile mele din adolescenţă. Maria şi Veronica. Restul nu contează. Toţi băieţii îşi iubesc sora mai mare. Este o regulă pretutindeni. Asta pentru că sora mai mare este un fel de a doua mamă. Când nu o avem ne-o imaginăm. Imaginaţia este cea mai grozavă facultate a creerului. Fantastica lui facultate. Maria a generat în mine multe impulsuri printre care şi cel original al inspiraţiei şarpelui alb, mai mult sau mai puţin veninos, după vreme şi caz. Cealaltă, femeia din poză, venea de departe din altă lume ca o reîncarnare atipică în mentalul meu adolescentin răvăţit de trăirile cărţilor citite cu grămada şi frustrările erotice de acompaniament inerente şi grave. Amândouă mi-au dominat acel segment de suflet, bine ascuns şi niciodată mărturisit, nucleu de origine a viitoarelor mele poeme, romane sau povestiri. Mulţi ani a clocotit în mine ca lava unui vulcan acoprerit, printre atâtea şi atâtea cărţi rămase nescrise, cartea şarpelui alb şi continuările sale subînţelese. La început s-a numit Netuţa.
Am scris-o năvalnic. Acţiunea era localizată într-un cătun din munţii Maramureşului istoric. Aici, la numai şaptesprezece ani, am fost numit învăţător şi director al şcolii elementare din Fundul Izei. Aici, mi-am călit puterea tinereţii printre maldărul de cărţi, aduse de la biblioteci şi librări, pregătindu-mă pentru marea lovitură a vieţii mele, admiterea la facultatea de medicină din Cluj. Cartea am prezentat-o unor edituri. Ulterior am aflat, din dosarul meu de urmărire informativă al securităţii comuniste, că eram interzis să public în România, fie în reviste de literatură sau altele, fie la edituri consacrate sau de notorietate oarecare. Manuscrisul s-a pierdut deci. Unicul exemplar aflat la mine acasă, a dispărut şi el după „89” cu ocazia percheziţilor secrtete care mi s-au făcut în continuare la domiciliu. Dar cartea încă trăia. Devenise nemuritoare în timp şi spaţiu, Şarpele Alb. Era, reîncarnarea Netuţei. La alte dimensiuni şi în alte tonalităţi. Markerul de sensibilitate a lucrării îl constituie, în totalitate, verismul ei. În România postdecembristă, instituţia agentului literar este absentă. Cu excepţia a două sau trei edituri, şi acelea prelungiri unionist-comuniste, scriitorii publică pe bani proprii cărţi cu nemiluita. Am încercat să prezint cartea unor lectori şi editori avizaţi dar mi s-au solicitat unele recomandări unioniste cum ar fi USR ( Uniunea Sovietelor Restante ). Deci, pentru publicarea cărţilor mele a fost nevoie ca să-mi deschid propria editură şi să-mi găsesc un pseudonim. Vremurile sau schimbat dar oamenii au rămas aceiaşi. Comunismul este o religie. Altfel spus, oricum s-ar schimba vremurile, un ortodox rămâne până la moarte ortodox iar un comunist , comunist până la moarte. Din generaţia mea, se pot număra pe degete scriitorii care nu au fost membrii ai partidului comunist înainte de „revoluţie” iar după, au rămas tot ce au fost înainte, adică comunişti. Ceva mai tocţi dar mult mai sălbatici. Se spune că dacă lucrurile merg bine nu trebuie să le schimbi.
Spre deosebire de Europa sau restul lumii, la noi totul este bine statornicit, bătut în cuie, cum s-ar zice. Editurile nu au lectori „calificaţi”. Lectura uni manuscris se face după ureche. Asta numai dacă se face. Aici, nu contează textul ci persoana. Autorul este sau nu recomandat ? De cine ? De foşti sau actuali critici cu notorietate confecţionată, recunoscuţi de factorii decidenţi ai literaturii de partid sau de stat. Sunt aceiaşi. Aceiaşi culturnici proletcultişti care şi-au schimbat doar blana nu şi năravul. Autorii recomandaţi provin mai mult din afară. Ponderea cărţilor aflate pe rafturi în librării este de unu la douăzeci în favoarea străinilor. Majoritatea traduceri şi reeditări. Texte comerciale. Sex şi aventură. Maculatură de bălării. Cititorii îşi caută autorii complice. Între timp, filmul şi televiziunea au ucis cartea de ficţiune. Literatura veristă ar putea interesa dar nu o recomandă nimeni. După mine, numai o astfel de scriere ar putea genera satisfacţie estetică cititorului modern.
Cartea a doua mi-a dat multă bătaie de cap. Am trăit-o în totalitate. L-am cunoscut pe Aurel şi câţiva din beneficiarii lui de plăceri ieftine. Despre orgiile din apartamentul său situat la etajul unui bloc de pe o străduţă din Piatra Neamţ am discutat de câteva ori cu o doamnă de la poliţia judeţeană serviciul „doi şi un sfert” şi cu şeful acesteia. Nu s-au lăsat convinşi nici după discuţia mea cu o distinsă doamnă procuror care fiind în prag de pensionare nu-şi mai dorea probleme suplimentare pe lângă cele pe care le avea cu majoritatea colegilor din parchet. Am înţeles că pornografia infantilă devenise o modă în arealul nemţean iar mie nu-mi mai rămânea alceva de făcut decât să scriu cartea pentru generaţiile viitoare. Conexiunea reptiliană a omului este mai veche decât se crede în mod obişnuit. În multe texte religioase sau altele „oameni-reptile” sunt descrişi ca umanoizi mutanţi destincţi. Se vorbeşte chiar de o rasă umanoidă de şopârle. În plus, existenţa unor similitudini fiziologice între noi şi reptile este o realitate. Creerul reptilian. Inima, ochii, structurile spongioase, reprezintă suficiente argumente în favoarea tezei că reptilieni extratereştri s-ar afla la originea speciei umane de pe Tera. După unii, pe pământ am fi două specii de oameni. Prima, ceea care s-a dezvoltat prin manipulare genetică de către extratereştrii reptilieni şi a doua, reptilienii care ne guvernează. Adică, cei cu „sânge albastru”, regii, nobilii şi cei care au legături cu extratereştrii reptilieni Elita Iluminati. Retragerea strategică a Nirei, căci despre ea este vorba, în munţii Suhardului populaţi de reptile nu pare a fi întâmplătoare. Pentru mine, un lucru este clar. Dincolo de naraţiunea propriu zisă şi elementele sale erotico-senzuale pervertite în context patologic Froidian, se găseşte marea dramă a generaţiei care ne urmează cuminte cu problemele ei tumultoase şi nesfârşite.

După încercări nereuşite de a convinge pe cineva din lumea literară că o asemenea carte ar putea avea vreun succes, undeva cândva, dar mai ales sfătuit de ceea mai dragă şi apropiată fiinţă, „magistra” mea, să renunţ cu desăvârşire la idee, am decis să merg mai departe cu demersul meu editorial. Am tradus-o şi am publicat-o în limba engleză. Mi-a fost greu să renunţ la frumoasa şi bogata limbă română în favoarea unei engleze practice şi rigide, trimiţând-o la Londra unui prieten. Alesesem prost momentul. În acelaş timp, presa naţională şi internaţională vuia de faptul că România trimitea în Anglia o pacientă de numai 11 ani pentru o întrerupere de sarcină. Dorea Statul Român să arate Europei şi lumii că la noi totul este în ordine. Ordine morală şi socială? Probabil. Dar nimic nu se spunea despre culpa metafizică a neamului nostru vis a vis, atât faţă de speţă, cât şi faţă de comunismul generator. La noi, totul este în ordine. Aşa s-a născut partea a trei a cărţii. Mondo cane. O lume de câine, o viaţă canină şi tristă. Bătrânul înşelat în aşteptările sale, nu de o persoană oarecare ci de „un sistem”. Această tragedie nu trebuie să mă preocupe numai pe mine.

12 octombrie 2016

(6)