Arhitectura unei mari iubiri

coperta-arhitectura-poemului2

Arhitectura unei mari iubiri

Încă de la primele versuri ale volumului „Arhitectura poemului” (ed. Ethnologica, Baia Mare, 2015), îţi poţi da seama că Ioan Romeo Roşiianu este un poet aparte. Farmecul lui provine din îmbinarea armonioasă a tonului declarativ (păunescian pe alocuri, în special în poemele adresate iubitei sau în cele în care descrie trăsăturile morale ale lumii înconjurătoare) cu sensibilitatea romanticului şi imaginaţia de o bogăţie perplexantă. Iar mrejele torentelor sale imagistice sunt împletite din firul subţire şi rezistent al unei vieţi dedicate cu nobleţe cuvântului şi oamenilor „care nu întotdeauna ştiu ce sunt şi de ce sunt.”
Dintr-o lume supusă repetitivului, dintr-o lume a fricii şi a nesiguranţei, poetul încearcă să evadeze cu ajutorul unui „poem pentru mai târziu”, sperând că „mâine se va naşte un nou vânt, un nou eu.”, chiar dacă „eu nu voi mai fi să aplaud nimicul!” Confesiunea adresată iubitei prin intermediul poeziei („da, azi m-am trezit iubito / şi nimănui nu i-am cerut voie!”) pare a fi pentru el singura modalitate de a-şi păstra identitatea în viaţa aflată la limita vieţii, în spaţiul acela de la liziera viselor, unde se îngemănează cuvintele nenăscute cu amintirile muribunde, unde „sufletul e la plimbare cu gândul”. Cu toate acestea, fatalitatea îl va urmări pe călătorul transcendental pretutindeni, chiar şi prin vămile dimensiunilor relative: „nimeni nu mai poate întoarce secundarele / fără să rănească Timpul / fie şi numai în ultimul ceasornic avut.”
Însingurarea în spaţiul intim cel mai aproape de absolut este un fenomen specific „geniului pustiu”. Vina este şi a oamenilor care sunt incapabili să înţeleagă motivaţia intrinsecă a poetului, dar şi a lui Dumnezeu care „nu dă năvală / printre cei ce se cred dumnezei!”. Tocmai de aceea, „poemul acesta / se va prelinge pe trupurile noastre îmbrăţişate / ca o lacrimă”, evocând tristeţea celui care vrea să-i iubească pe toţi, dar nu are în proximitate decât o singură fiinţă, iar uneori pe nimeni, fiind astfel inspirat să scrie „poemul absenţei tale”.
Întoarcerea în trecut („poemul privirilor întoarse-n trecut”), chiar dacă va coincide cu întoarcerea la marea singurătate, are, totuşi, farmecul nostalgic al unor clipe de pomină, de pe vremea când „umbra dimineţii nu se zărea încă / fumam chiştocul clipei şi-al zilei / nimeni nu supraveghea timpul trecut / înspre-o lume mai bună / noi râdeam spuneam bancuri cu Bulă şi gabori / era la modă râsul strident pe atunci / se purtau blugii murdari şi părul pe piept / se trăia şi murea pentr-o votcă în plus / la marginea mahalalei înflorea visul…” Sunt excelente aceste versuri ale fericirii de altădată, o fericire pe care poetul a pierdut-o fără să vrea, devenind astfel o scânteie între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva. În ciuda acestei pierderi, a rămas cu poezia şi cu „o poveste cu închinare”, în care „moartea parodiază veşnicia.” Şi fiindcă timpul nu-i decât un angajat al nimicniciei care ridică resturile de pe strada speranţelor deşarte şi le depozitează în spaţiul insalubru al morţii, a rămas cu un „poem despre o viaţă care se scurge(a) repede.” Astfel, vine o vreme când „vântul străin năpădeşte tăcerea” şi tot ce mai poate face este să se roage la „icoana din suflet” sau „lângă umărul tău, Doamne”, unde „ne-am nins nefericirile”.
Pe parcursul evoluţiei sale spirituale, poetul a încercat să caute „îngerul copilăriei”, dar nu a reuşit decât să fie „martor la moartea lumii din jur”. Apoi a trebuit să treacă testul unei iubiri care i-a pus pecetea pe suflet: „aş fi putut să te urăsc după multa iubire durută”. Conştient de răul pe care l-ar fi putut face, poetul a găsit resursele de a se ridica deasupra propriei suferinţe, renunţând la dulcea răzbunare: „n-am făcut nimic din toate acestea şi nici n-am să cresc în mine stări care te-ar putea răni”. Ştia oricum că „ziua de mâine îţi va aduce prin poştă durerea / trupul tău pe nimeni nu va mai tenta”. Şi mai ştie, totodată, că vina a fost şi-a lui, căci „dacă n-ai fi fost tu ar fi fost altcineva în viaţa mea / şi altcineva m-ar fi învăţat ce este iertarea.” Putem deduce, astfel, că lecţia iubirii a fost de durată şi plină de tâlc, iar fiinţele din jur au fost trepte către desăvârşire.
A mai trecut o vreme în care poetul şi-a făcut inventarul sentimentelor, într-o „viaţă la temperaturi scăzute”, stând „de vorbă cu vântul la cina de taină” şi scriind „poeme despre ultima umbră”, dar, până la urmă, „poezia cu aromă de vis neîmplinit”, l-a ajutat să răspundă la întrebarea: „unde erai?” Acest lucru demonstrează că niciodată nu e prea târziu să pleci „în căutarea îngerului pierdut”, chiar dacă, mai demult, de atâtea ori, „aş fi putut să văd în tine un înger / flămând de sfinţenie”.
„Pe cearceaful Poetului” pe care „o virgină la suflet şi-a lăsat / o amprentă de sânge şi lacrimi”, versul este fie „un descântec de tristeţe”, fie o „declaraţie de dragoste”. Muza s-a născut „pentru că trebuia să fie / cineva demn de iubit şi mireasă”. Pentru poet, dar şi pentru noi toţi, iubirea şi numai iubirea e capabilă să ne salveze sufletele însingurate şi triste. „Arhitectura poemului” nu este doar un volum superb de versuri, ci şi arhitectura unei mari iubiri.

Ionuţ Caragea, 22 octombrie, Oradea

(4)