STALINOCRAŢIA

GEORGE PETROVAI

foto_g_petrovai

Stalinocrația – consecința logică
a cultului personalității

După cum există oameni și oameni (buni și răi, corecți și necinstiți, înzestrați și șarlatani, miloși și cruzi etc.), tot așa istoria consemnează personalități incontestabile (acele ființe de mare caracter, care de-a pururi vor rămâne repere în istoria omenirii prin admirabila lor străduință până la jertfă în folosul semenilor) și personalități controversate (fără excepție toți dictatorii, adică acei oameni, care – fie înzestrați cu multă ambiție și șiretenie, fie cu o inteligență peste medie, dar totdeauna având de partea lor tainicul consimțământ venit din partea evenimentelor în derulare – nu doar că sunt condamnați să nu-și poată satisface cu niciun chip setea de putere în continuă creștere, dar, în goană nebună spre acest ideal obscur-înșelător, ei își punctează epoca cu fapte ce-i împart în benefici și malefici).
La urma urmei nimic altceva decât desfășurarea în timp istoric a celebrei maxime ciceroniene: „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”!…
Iată de ce spun că Stalin sau „Omul de oțel” (în rusă, stal=oțel), acest personaj foarte puțin instruit, mediocru ca inteligență și cu totul detestabil la capitolul caracter, considerat epifenomen de către istoricul sovietic Roy Medvedev, stârnește interesul cercetătorilor mai degrabă prin miracolul ascensiunii la puterea absolută și a deținerii acesteia vreme de peste trei decenii (din 1922, dată la care – cu toată împotrivirea suferindului Lenin – ajunge secretar general, și până în martie 1953), decât prin reușitele sale economico-sociale în folosul tuturor acelor popoare intrate în sfera puterii lui discreționare, pe care nu s-a jenat să le calce sistematic în picioare cu absurdul unei politici mai antiumană decât tot ce cunoscuse istoria până atunci și pe care ținea din când în când să o servească celorlalți sub forma unor cinice maxime de felul următor: „Moartea unui om este o tragedie, pe când moartea unui milion de oameni este o statistică”.
Călăuzindu-se neîncetat după această fioroasă logică a întreținerii fricii și nesiguranței zilei de mâine printre rude, colaboratori și supuși, ne spune Lilly Marcou în cartea Stalin – viața privată (Editura Antet, 1998), „Nevinovăția oamenilor pe care-i trimitea la moarte sau la temniță nu-l afecta cu nimic”. Dovadă, ne înștiințează Roy Medvedev în lucrarea Despre Stalin și stalinism (Editura Humanitas, 1991), că „În anii 1936-1938, Stalin a bătut toate recordurile politice cunoscute în istorie. După cum reiese din izvoare demne de încredere, în 1936 s-au pronunțat 1116 condamnări la moarte, iar în 1937 – 353.680. Pentru anul 1938 nu am date, dar cu o mare certitudine se poate vorbi de 200-300 de mii de oameni. Numai pe motive politice, în acești trei ani au fost arestați peste cinci milioane de oameni. (…)Numai în închisoarea centrală a N.K.V.D., de pe strada Liubianka, se înregistrau circa 200 de execuții în 24 de ore”.
Dar n-a fost doar Marea epurare din 1936-1938, în care – ne spune același Medvedev – și-a găsit sfârșitul chiar tatăl său, alături de numeroase cadre de la vârful partidului (Kirov, Buharin, Enukidze, Ordjonikidze etc.), după ce anterior fuseseră reduși la tăcere Troțki, Zinoviev și Kamenev (la începutul luptei pentru puterea supremă, ceea ce echivala de fapt cu neutralizarea lui Troțki, se constituise celebra troică Stalin-Kamenev-Zinoviev), precum și alături de floarea mareșalilor și generalilor (Mihail Frunze mort în condiții suspecte, Tuhacevski, Iakir, Uborevici, Egorov, Orlov, Blüher etc.), de floarea intelectualității (umanistă, tehnico-științifică) și de cea a satelor.
S-a mers atât de departe cu nebunia epurării, încât – acuzați de terorism – au fost arestați de N.K.V.D. și trimiși în justiție până și copiii (în orașul Leninsk-Kuznețk au fost arestați 60 de copii între 10 și 12 ani), iar în alte locuri, suntem informați de același Medvedev, n-au lipsit nici scenele comico-tragice. Astfel, o bătrână colhoznică este acuzată de „troțkism” și arestată. Neînțelegând fatalul cuvânt, bătrâna tot încerca să le explice securiștilor că ea nu-i „tractoristă”, deoarece în satul lor bătrânii nu erau făcuți tractoriști…
Cum spuneam, n-a fost doar calamitatea stalinistă de la sfârșitul deceniului patru. Ea a fost precedată de represaliile declanșate împotriva sătenilor la începutul aceluiași deceniu (îndeosebi împotriva gospodarilor declarați culaci sau chiaburi) prin colectivizare forțată, silnicia colectării produselor agricole și masivele strămutări în Siberia, toată această cruciadă fiind urmată în Ucraina de Sud, Volga de Mijloc, Caucazul de Nord și Kazahstan de cumplita foamete din anii 1932-1933. Nu numai că în timpul acestui genocid, premeditat de Stalin și acoliții săi, au pierit de foame (laolaltă bărbați, femei, bătrâni și copii) peste cinci milioane de oameni (numeroși cercetători, opinează Medvedev, vorbesc de opt milioane „și probabil că aceștia sunt mai aproape de adevăr”), dar – în scopul salvării aparențelor – acest asasinat în masă deține și un veritabil record al monstruozității: au fost interzise toate informațiile despre foamete; Maxim Gorki și alți scriitori ai regimului băsmuiau cu nerușinare despre hrana îmbelșugată pe care o primesc toți copiii popoarelor sovietice; cordoanele de soldați și milițieni nu le permiteau înfometaților să părăsească zonele calamitate, iar puținii dintre ei care, totuși, ajungeau la oraș, nu aveau cartele de alimente, așa că nu puteau cumpăra pâine din magazine; nici la primul Congres la colhoznicilor fruntași din februarie 1933 și nici în ședințele Biroului Politic nu se spunea nimic de foamete; Stalin insista cu continuarea exportului de cereale în Europa, deși – afirmă cu temei Medvedev – „jumătate din cerealele trimise afară în anii 1932-1933, ar fi fost de ajuns pentru a feri de foamete toate regiunile sudice”.
Marea epurare a fost completată (sic!) după cel de-al doilea război mondial cu valul de arestări pornit la sfârșitul anului 1947 și continuat, cu nesemnificative variații de intensitate, taman până la moartea dictatorului în martie 1953.
De-abia în faza finală a terorii, când marele satrap se răfuiește cu evreii, Lilly Marcou admite că „Stalin de după război era încă și mai irațional decât cel din anii 30”, după ce tot ea menționase în prima parte a cărții că „revoluțiile nu se fac la centru”, acea cale de mijloc care va fi „unul din elementele fundamentale ale succesului său final”, și că „Stalin nu știa să guverneze decât prin forță, complet convins că doar tensiunea și teama puteau să fie eficace”.
Primele victime ale acestor represiuni postbelice au fost chiar membrii familiei lui Stalin: în anul 1947, Evghenia (Ghenia) Zemlianitsina, soția cumnatului său Pavel Alliluiev, împreună cu fiica ei Kyra, iar în ianuarie 1948, cumnata Ana, sora mai mare a Nadiei Alliluieva-Stalina, căsătorită cu n.k.v.d.-istul Redens Stanislav (acesta fusese arestat în noiembrie 1938 și împușcat în februarie 1940). Se pare că „Stalin făcuse din arestarea rudelor apropiate ale colaboratorilor săi o metodă de verificare a gradului de fidelitate față de el și politica lui” (L. Marcou).
Potrivit acestui macabru principiu, Stalin n-a ezitat să aresteze atât soția lui Kalinin (în cartea Kremlinul anilor ’20, Boris Bajanov îl face pe Mihail Ivanovici „laș și om de nimic”), cât și pe evreica lui Molotov, cunoscută sub numele conspirativ „Perla”, impunându-i obedientului său colaborator să divorțeze cu câteva luni înainte de a-i trimite soția în lagăr sub acuzația că pregătea un atentat împotriva „marelui” conducător. Iar cei doi staliniști de frunte (Bajanov ni-l prezintă pe Molotov ca pe un birocrat extrem de sârguincios, capabil să lucreze fără întrerupere din zori și până noaptea târziu), s-au supus de îndată, lucru care-i va ajuta să traverseze această primejdioasă perioadă și să moară în paturile lor – Kalinin în anul 1946 la 70 de ani, Molotov în anul 1986 la 96 de ani!
Dar și mai uluitor este faptul că cei doi Molotovi, în pofida încercărilor la care au fost supuși de către suspiciosul și neiertătorul lor stăpân (ea arestată și înlăgărată, el – la fel ca Voroșilov și Mikoian – căzut în dizgrația țarului roșu din anul 1949), au rămas aceeeași fanatici staliniști: la eliberarea din închisoare, prima întrebare adresată de ea lui Molotov a fost în legătură cu Stalin (cum o duce); el, același cîine credincios în 1981, anul ultimului dialog cu Lilly Marcou: „În ciuda greșelilor pe care le-a făcut Stalin, eu îl consider un mare om, un om fără egal…”
Aceeași stranie stare de spirit (încredere oarbă sau psihoză colectivă?) bântuie și printre puținii membri rămași în viață după epurările din familia Svanidze (familia Ekaterinei Djugașvili, prima soție a lui Stalin și mama lui Iakov, moartă de tifos în anul 1908) și în familia Alliluiev (cu Nadia, cea care se sinucide în 1932, Stalin a avut doi copii – Vasili și Svetlana): Svetlana va susține că Beria a fost instigatorul epurărilor din familia lor, acesta nesuportând ca alți georgieni, care – de altfel – nu-l înghițeau, să beneficieze de încrederea conducătorului, ba chiar va încerca să-și dezvinovățească teribilul tată prin crâncena încăpățânare de care acesta dădea dovadă față de toți cei care-l dezaprobau: „Tatăl meu nu suporta să fie contrazis în părerea pe care o avea despre un om. Dacă el renunța la cineva pe care-l cunoștea de mult timp, dacă acesta era deja clasat în inima sa la categoria «dușman», era imposibil să ai cu el o discuție despre nefericita persoană. Nu puteai să-l faci să-și schimbe părerea, să accepte faptul că persoana nu era un dușman, iar dacă insistai, se înfuria grozav”.
Iată de ce, ne spune L. Marcou, „Înainte de a muri, uzată, cu mintea rătăcită, Ana încă îl mai apăra pe cumnatul ei, suportând cu greu criticile lui Hrușciov”, iar în familia Evgheniei nimeni nu admitea ideea că Stalin ar fi fost vinovat de arestarea ei, cu toții fiind convinși că ordinul venise din altă parte.
Însăși Lilly Marcou (născută la Iași în iulie 1936) nu-i atribuie lui Stalin întreaga vină pentru această politică eminamente criminală, în capitolul Nebunia criminală ea scriind negru pe alb: „La Leningrad marele responsabil al epurării era Jdanov, în timp ce la Moscova era Hrușciov”!
De parcă putea cineva din sistem să întreprindă ceva fără știrea și acordul „tovarășului Stalin”, cel care „nu uita niciodată și mai ales nu ierta pe nimeni” (B. Bajanov). Tot Boris Bajanov, în calitate de secretar al lui Iosif Visarionovici până în 1928, an în care a renunțat pentru totdeauna la „raiul socialist”, și dincolo de anumite note de subiectivism cu tendințe autolaudative (la nici 30 de ani, susține că a exercitat o influență covârșitoare asupra lui Kaganovici și Molotov, ba chiar și asupra lui Stalin), în cartea sa Kremlinul anilor ̕ 20 (Editura Cogito, 1991) ne furnizează informații de senzație din Comitetul Central (C.C.) și Biroul Politic, dar mai ales din adevăratul nucleu al puterii sovietice postleniniste – Secretariatul lui Stalin:
I.Începând din anul 1929, membrii Biroului Politic și ai Secretariatului C.C. s-au transformat în „simpli executanți ai dispozițiilor lui Stalin”, iar fiecare secretar al acestuia deținea în cadrul aparatului „o putere mai mare decât chiar președintele Consiliului de Miniștri sau oricare alt membru al Biroului Politic”.
II.Până la apariția lui Poskrebîșev, cel care vreme de 18 ani va fi „o adevărată ordonanță a lui Stalin” și în fața căruia „se vor ploconi – cuprinși de panică – miniștri și toate mărimile Biroului Politic”, Stalin avea la dispoziție patru secretari. Secretar șef era Amaiak Nazaretian, un armean calm, instruit, inteligent și atât de apropiat lui Stalin din perioada caucaziană, încât făcea parte din foarte restrânsul grup (el, Voroșilov, Ordjonikidze) al celor care-l tutuiau și i se adresau dictatorului cu Koba, vechiul nume conspirativ al acestuia din perioada când partidul bolșevic acționa în ilegalitate. Firește, în incalificabila lui manieră, devenită cu timpul obișnuință, Stalin se va descotorosi de acest vechi și credincios tovarăș (îl va include în aparatul Comisiei de Control a sovietelor), pentru ca în anul 1937 să ordone împușcarea lui. Subordonații lui Nazaretian erau Ivan Tovstuh, secretar pentru probleme semisecrete (numit director adjunct al Institutului Lenin, el va distruge toate acele materiale leniniste care-l dezavantajau pe Stalin, în schimb aduna și sorta cu grijă toate documentele defavorabile pentru membrii marcanți ai partidului), Boris Bajanov – secretar cu problemele Biroului Politic, Mehlis – secretar particular al lui Stalin și Kanner – secretar al lui Stalin pentru probleme speciale.Vasăzică un armean, un rus și doi evrei (tandemul Mehlis-Kanner), dar atât de stalinizați, încât Mehlis nu numai că nu-i va purta pică stăpânului său pentru calificativul „jidan împuțit”, întrebuințat cu ură la adresa unora dintre coreligionarii săi prea sâcâitori („Eu nu sunt evreu”, îi va spune el lui Bajanov după o asemenea scenă, „eu sunt comunist…”), dar chiar va începe să scrie zi de zi în ziarul Pravda despre „marele și genialul Stalin”, campanie cu atât mai stranie și penibilă – precizează Bajanov – cu cât „nimeni în partid nu-l considera pe Stalin un geniu, cu atât mai puțin cei care-l cunoșteau bine”, iar Grișa Kanner, fidel principiului stalinist că trebuie suprimați toți aceia care știu prea multe, nu se dădea în lături de la nicio treabă murdară, nici măcar atunci când însărcinările „speciale” făceau din el un criminal sadea. Bunăoară, așa a procedat cu acel tehnician ceh, membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia, care – după instalarea unei centrale automate pe biroul lui Stalin, centrală cu ajutorul căreia putea fi ascultată orice convorbire dintre „greii” partidului – a fost declarat spion, arestat și executat.
Socotind că Grișa Kanner știe prea multe, totodată consecvent cinicei definiții dată de el recunoștinței („Recunoștința este un fel de boală câinească”) și principiului că nu există oameni indispensabili, Stalin se descotorosește în anul 1937 de incomodul lui colaborator. Cam tot la fel va proceda peste puțin timp cu sinistrul Ejov. După ce acesta a căzut sub influența lui „totală, absolută, aproape hipnotică” (R. Medvedev), Stalin îl va aduce la sectorul „Cadre” din Secretariatului său, unde – după moartea lui Tovstuh (1935) – va continua să întocmească liste cu indezirabili și compromiși, liste pe baza cărora Ejov, numit în fruntea N.K.V.D.-ului, va fixa cote de arestați pentru fiecare localitate și ținut, concomitent cu îndepărtarea prin suprimare a elementelor nesigure din această oribilă instituție – Iagoda, fostul ei șef zelos, și acoliții săi.
Ejov nu mai era în toate mințile după megaepurarea din 1936-1938 (degetul lui Dumnezeu sau mâna lungă a lui Stalin?), așa că era firesc pentru toată lumea ca el să fie socotit vinovat pentru mulțimea fărădelegilor săvârșite fără știrea (sic!) conducătorului idolatrizat!
În locul lui, Stalin îl va instala la cârma malaxorului social pe georgianul Lavrenti Beria, adică pe insul fără urmă de caracter (redutabil candidat la titlul de cel mai urât dintre pământeni), care a intrat în grațiile autocratorului prin totala lipsă de jenă cu care i-a falsificat trecutul revoluționar.
Nota 1: La setea de putere („o patimă de maniac, de satrap asiatic din vremuri demult apuse”), pe care o subliniază Bajanov, trebuie să mai adăugăm marea grijă cu care Stalin își construia imaginea pentru viitorime. De unde rezultă și adevărata cauză a îndepărtării și suprimării lui Enikudze: Indignarea acestuia la apariția imensului fals (făcătura lui Beria intitulată Din istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia), în care lui Stalin i se atribuiau merite inexistente, ba chiar meritele altora, inclusiv cele ce-i reveneau de drept lui Enikudze!
Evident, nu numai că „orice tiran, care cultivă cultul propriei personalități, are nevoie de un țap ispășitor” (R. Medvedev), dar Stalin, trăind permanent cu teama de comploturi și de cei din anturajul său, totodată, nutrind un nemărginit dispreț față de colaboratori (apropiații Molotov, Kaganovici și Voroșilov s-au remarcat prin fidelitate, zel și slugărnicie), în general față de ființa umană, fapt din care decurgea convingerea sa și, desigur, a acoliților în infailibilitatea deciziilor luate de unul singur, Stalin, prin urmare, avea mare nevoie pentru întreținerea mitului perfecțiunii, ca propriile erori, cauzatoare de imense dificultăți politico-economice (asasinatele în masă, războiul cu credința și libertatea, industrializarea nerealistă, colectivizarea forțată etc.), să le pună în cârca „dușmanilor poporului”.
III.După mai mulți ani de strânsă colaborare, Boris Bajanov și-a format următoarea părere despre „marele” conducător: „Rezumând, voi spune: Stalin a fost un om amoral, cu predispoziție pentru crime”! Argumentele lui în sprijinul acestei concluzii tranșante sunt extrem de variate: adevăratul chip al lui Iosif Visarionovici, pe care l-a cunoscut bine („ba chiar foarte bine”), n-avea nimic de-a face cu legendele și miturile despre fermitatea, tăria de caracter și voința a unui om foarte prudent și nehotărât („adeseori el nu știa ce să facă și cum să acționeze”), dar care se ferea ca de foc să-și arate slăbiciunile; urmărind să-și ascundă incultura, la ședințele Biroului Politic vorbea într-o manieră simplistă, astfel că – nereușind să-i descifreze vicleniile – membrii acestui for erau înclinați să atribuie spuselor sale „o înțelepciune ascunsă, o inteligență misterioasă”; disprețuind flecuștețele de felul cinstei și corectitudinii alegerilor, într-o ședință cu Kamenev și Zinoviev, el nu se sfiește să le spună acestora pe șleau că nu-i important „cine și cum va vota în partid”, ci doar cine numără voturile, lucru pe care l-a pus în practică la alegerile pentru C.C. al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice din 9 februarie 1934 (împotriva lui Serghei Kirov votaseră doar trei delegați, iar împotriva lui Stalin – 270, astfel că a fost nevoie de intervenția lui Kaganovici: sunt eliminate aproape toate buletinele de pe care fusese șters numele lui Stalin și a doua zi se anunță că acesta este, cu trei voturi împotrivă, la egalitate cu Kirov!); manifestă o indiferență „aproape totală” față de artă, literatură și muzică (aici Bajanov vine în contradicție cu Marcou și imaginea pe care ea ne-o transmite despre dictatorul anilor 1928-1929: „Citea din ce în ce mai multe cărți de economie, de metalurgie, de agricultură…”), în schimb, destul de rar, asculta muzică de operă, „cel mai adesea arii din Aida”; întrucât femeile erau excluse din aria preocupărilor lui Stalin, nu e de mirare că Nadia se simte atât de neglijată, încât are curajul să-i destăinuie lui Bajanov pe culoarele Kremlinului că are parte de un soț „extrem de dificil” (unde-i marea dragoste pe care, ne asigură Marcou, Stalin a nutrit-o constant față de tânăra lui soție?); în sfârșit, dar nu în ultimul rând, atitudinea lui Stalin față de Iakov (Iașka), fiul din prima căsătorie: Bajanov este convins că tătucul Stalin își ura fiul, fapt ilustrat îndeosebi de cinica afirmație „Nu am niciun fiu!”, prin care respinge oferta nemților de a-l elibera pe locotenentul major Iakov în schimbul feldmareșalului von Paulus (Svetlanei îi va spune mai apoi că el nu face târguri cu naziștii), pe când Lilly Marcou ne prezintă poza ajustată a unui Stalin excelent familist („o familie fericită, înconjurată de prieteni”) și tată „afectat de capturarea fiului său”, motiv pentru care ar fi fost organizate „mai multe acțiuni speciale, la care au participat și voluntari spanioli”.
Oare cum s-a simțit captivul Iakov atunci când l-a auzit la radio pe atotputernicul lui tată declarând că prizonierii militari sunt cu toții considerați trădători de patrie?!…
Poate că punctul de vedere al lui Bajanov despre Stalin nu coincide cu realitatea (poți avea pretenția că-l cunoști pe cel de lângă tine, deși într-o viață întreagă nu izbutești să te cunoști pe tine însuți?!), însă, prin faptul că se situează foarte aproape de acela al lui Grigori Morozov și Roy Medvedev, consider că are dreptul la mai multă încredere din partea noastră decât punctele de vedere care se bazează fie pe documente incerte, fie pe presupuneri.
În cei patru ani cât a fost soțul Svetlanei și a locuit la Kremlin, Morozov a avut timpul și ocaziile necesare să-l cunoască pe teribilul lui socru ca pe un om „ieșit din comun, însă sever, crud, uneori până la sadism, lipsit de orice sentiment de milă ori compasiune”.
La rândul lui, Roy Medvedev nu numai că-l consideră pe dictator un grobian „avid de putere, suspicios și crud”, care suporta cu greu oameni inteligenți și independenți de calibrul lui Kirov (avea nevoie doar de executanți, nicidecum de prieteni și sfetnici), dar – întru totul de acord cu spusa lui Hitler: „Cultul personalității este cea mai bună formă de guvernare” -, deșănțata campanie de elogiere „a fost organizată și inspirată în bună măsură de el însuși și de anturajul lui”. Da, căci prin divinizarea lui Stalin, „tot ce emana de la el era acceptat aprioric”, partidul nemaiavând posibilitatea să-i controleze actele, așa încât cultul personalității nu numai că-i camufla erorile și ilegalitățile săvârșite, dar justifica dinainte crimele care urmau.
De unde clarviziunea și justețea a două dintre concluziile medvedeviene, de mare însemnătate istorico-gnoseologică:
a)Între teroare și cultul lui Stalin a existat o relație, directă și inversă, de tipul cauză-efect;
b)Stalin n-a planificat și n-a comis crimele de unul singur – era birocratul-șef, situat în vârful unei înspăimântătoare piramide, alcătuită din sute de mii de birocrați din ce în ce mai mărunți!
Căutând omul și sentimentele acestuia în spatele mitului, Lilly Marcou avansează ideea că „dintr-un adevărat cult al secretului, al zonelor întunecate, al misterului savant dozat” s-a născut enigma Stalin. Călăuzindu-se după principiul fermității îmbinată cu singularitatea, acest „amestec de suspiciune și încăpățânare”, deseori compătimit pentru singurătatea sa și elogiat pentru modul discret în care știa să-l măgulească pe interlocutor (aproape toți politicienii, scriitorii și jurnaliștii occidentali se declarau de-a binelea fermecați de o atare „mașină perfect reglată”), în cele din urmă, ceea ce înseamnă la bătrânețe, devine el însuși victima unui sistem pe care îl pusese pe picioare și care ajunsese să-l izoleze din ce în ce mai mult „de orice contact uman”: Nu mai suporta masele de oameni venind în întâmpinarea lui!
Firește, cadavrul lui Stalin nesinchisindu-se de această fobie, paroxismul înmormântării lui, suntem înștiințați de L. Marcou, a încoronat interminabila serie a paroxismelor care i-au marcat domnia: din toate colțurile imperiului, trenurile erau luate cu asalt de toți acei care țineau morțiș să aducă un ultim omagiu „părintelui națiunii, simbol al Revoluției și al Rusiei”, astfel că, prin infernala fraternizare dintre modernism și păgânismul antic, el ia cu sine peste patru sute de vieți pierdute în îmbulzeală!
N-a fost ultimul tribut perceput de cumplitul făuritor al stalinocrației. Atât în fosta Uniune Sovietică cât și în sateliții ei, îndeosebi în România boșevizată și dată de el pe mâna torționarilor mari și mici, vor mai trece câțiva ani până când lentul proces al destalinizării va îngădui afirmarea unor forme mai subtile de degradare umană, dar în conținut la fel de nocive…
Spuneam mai sus că aproape toți occidentalii cu ștaif erau fermecați de acela care pentru W. Churchill reprezenta „un mare conducător revoluționar, strateg și om de stat profund” (Memorii, vol IV) și pe care Roosevelt dorea să-l vadă cât mai des. Numai generalul Charles de Gaulle nu s-a lăsat înșelat de aparențe și, în volumul III al Memoriilor de război (Ed. Plon, 1959), el îi face lui Stalin următorul portret: „Comunist îmbrăcat în haine de mareșal, dictator ascuns sub o simplitate șireată, cuceritor cu un aer de om cumsecade, își dădea toată osteneala să înșele. Însă tot pe atât de violentă îi era pasiunea, care se întrezărea adesea, nu fără un farmec perfid”.
Conștient întrucâtva de răsplata meritată pentru atrocitățile comise, după ce adevărul va ieși la lumină, Stalin îi spunea lui Molotov în timpul celui de-al doilea război mondial: „Știu că după ce voi muri, vor arunca gunoaie pe mormântul meu. Însă cu siguranță vântul Istoriei le va împrăștia”.
Asta nu l-a împiedecat ca în anul 1947, coordonând activitatea unui colectiv de istorici și ideologi, să-și plăsmuiască propria imagine pe care dorea să o lase posterității, o carte a revoluției și războaielor (civil și mondial), în întregime centrată pe „tovarășul Stalin” (n-a iertat-o pe cumnată-sa Ana pentru că taman atunci a publicat o carte cu amintiri, în care el – continuatorul lui Lenin – apare ca un om, nu ca o abstracțiune!), după cum nu-i împiedică pe unii dintre istorici, muți de uimire în fața izbânzilor sale, să-i trateze cu foarte multă îngăduință enormele derapaje (în istoria universală este comparat de aceștia cu Tamerlan, Cromwell sau Robespierre și în istoria rușilor cu Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare), iar pe alți istorici să-l absolve de o bună parte din vină, fie susținând sus și tare versiunea cu paranoia lui Stalin, factor ce se situează în afara politicii și economiei, fie pe aceea a unui Stalin înșelat.
Toate aceste eschive stalinisto-edulcorate sunt desființate de Mihail Gorbaciov cu celebra lui precizare aidoma unei sentințe: „Se susține uneori că Stalin nu a cunoscut ilegalitățile comise. Documentele de care dispunem demonstrează că nu e așa. Vina lui Stalin și a anturajului său față de partid și popor pentru represiunile de masă și ilegalități este enormă și de neiertat. Aceasta este o lecție pentru toate generațiile”.
Lucrurile devin clare ca lumina zilei dacă la toate astea adăugăm rezultatele anchetei privind moartea lui Kirov, anchetă demarată în anul 1956, din însărcinarea C.C. al P.C.U.S., de către o comisie special constituită în acest sens. După ce a citit respectivul document, N.S.Hrușciov l-a închis în seiful său, spunând: „Atâta timp cât în lume există imperialism, nu putem publica un asemenea document”!
Cu adevărat vrednică de laudă este sobrietatea vieții dusă de atotputernicul Stalin (mamei sale îi trimite doar 150 de ruble, cu scuza „nu pot mai mult”, nu poseda niciun lucru de valoare, dormea pe o canapea, se învelea cu o pătură militară), precum și permanenta avertizare/conștientizare a copiilor lui că vilele, apartamentele și mașinile nu sunt proprietatea lor.
La final, câteva cuvinte despre două chestiuni de mare interes:
1)A fost Stalin antisemit? Dacă nu dăm uitării faptul că avea evrei în propria familie (Iulia Melzer, a doua soție a lui Iakov, și Grigori Morozov, primul soț al Svetlanei), că doi dintre secretarii săi erau evrei (Mehlis va muri în patul lui în același an cu Iosif Visarionovici) și că Lazar Kaganovici va fi exclus din C.C. de-abia în anul 1957, atunci se poate spune că Stalin nu era un antisemit convins. Răfuiala cu evreii în afacerea „Halatele albe” avea un fond antisionist, nu unul antisemit.
2)A jucat Stalin un rol de seamă în revoluția din februarie și cea din octombrie 1917? Nu, susține Bajanov, Stalin a preferat să stea în umbră și să aștepte! La rândul lui, Roy Medvedev consideră nu doar că rolul lui Stalin a fost cu bună știință exagerat de propangandă, dar și că prin venirea lui la putere, „nivelul general al conducerii țării a scăzut”.
Nota 2: Aflu de pe internet că Hitler candidase la Premiul Nobel pentru Pace în anul 1939, iar I.V.Stalin în 1945 și 1948. Ce ți-e și cu premiile astea!…Mai știi? Poate că alta era soarta lumii după nobelierea celor doi.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
22-26 oct. 2016

(1)