BUDISMUL

GEORGE PETROVAI

foto_g_petrovai

Umanismul confucianist și misticismul daoist,
cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză

(Partea a VI-a)

8.Budismul

Budismul, ale cărui baze au fost puse de către Buddha în secolul al VI-lea î.Cr., a pătruns în China în secolul I al erei noastre. Influența lui religioasă și filosofică a avut un caracter progresiv, îndeosebi după căderea dinastiei Han.
Timp îndelungat budismul a fost confundat cu daoismul, datorită faptului că primii traducători ai sutrelor apelau la expresii daoiste pentru a putea exprima în chineză noțiunile budiste. Termenii respectivi erau împrumutați din San xuan, cele trei lucrări fundamentale ale metafizicii neodaoiste: Lao zi (Dao De jing), Zhuang zi și Yi jing.
De timpuriu, ceea ce înseamnă îndată după pătrunderea budismului, au existat contacte între budiști și amatorii de dezbateri filosofice. Apoi, după refugierea în anul 317 a împăraților Qin la sud de Fluviul Albastru, în China meridională s-au stabilit contacte strânse între daoiști și budiști, în care se dezbăteau chestiuni legate de ființă și neființă, budiștii preferând vidul (Kong) în locul neființei (Wu).
De reținut că la acea dată în China existau șapte școli budiste! Chiar dacă mai târziu aceste școli n-au avut o influență prea mare, simpla lor existență dovedește că, încă din secolul al IV-lea, noua doctrină avea un rol important în gândirea chineză.
Primul mare gânditor budist chinez a fost Seng Zhao (384-414), el contribuind la implantarea în China a școlii indiene Calea de Mijloc, orientare cunoscută mai ales sub numele de Școala celor Trei Tratate. Cultura daoistă asimilată de Seng Zhao până la convertirea sa la budism este pretutindeni prezentă în culegerea numită Tratatele lui Zhao (Zhao lun).
Opinia comună a daoismului și budismului vechi era aceea că fenomenele sunt în perpetuă mișcare, prin urmare nu au realitate. Seng Zhao face un pas mai în față și susține că înseși transformările sunt ireale.
Mișcarea și schimbarea sunt doar aparențe, iar timpul este ireal. Reală este numai imuabilitatea (bu qian), un concept care transcende noțiunile de repaus și mișcare, astfel că tot ce există (ființă, lucru, fenomen) este fixat în clipa căreia îi aparține, neaflându-se nici în mișcare, nici în repaus.
Deoarece orice lucru este și, totodată, nu este, în virtutea faptului că nu există nici ființă și nici neființă, trebuie respinsă antiteza existență-nonexistență.
O contribuție însemnată la dezvoltarea și consolidarea budismului chinez îi revine lui Dao Sheng (circa 360-434). Condiția de buddha (iluminat), ne asigură el, se obține prin iluminare instantanee, idee care va deveni esențială în budismul Chan (budismul Zen la japonezi).
Sigur că procesul de expansiune al budismului se va lovi de opoziția înverșunată a confucianiștilor și daoiștilor. Principalele obiecții ale adversarilor budismului au fost următoarele:
a)Doctrina expusă în sutre este neverificabilă și mult prea complicată;
b)Nefiind adaptată la obiceiurile chinezești, doctrina lui Buddha se dovedea inutilă pentru guvernare;
c)Pentru că sufletul omului este muritor, nu există reîncarnare.
Se subînțelege că cele mai multe discuții și polemici s-au purtat pe marginea nemuririi sufletului. Nu prea bine documentați, adversarii budismului susțineau că „suflurile” sau „energiile vitale” (Qi) se epuizează în decursul unei singure vieți și că la moarte ele dispar (sunt absorbite) în Invizibil.
Principalul adversar al budismului în această perioadă a fost Fan Zhen (450-515), autorul celebrului Eseu asupra stingerii sufletului, în care susține cu tărie că „trupul este sufletul” (înzestrate cu simțire, membrele și celelalte organe sunt părți ale sufletului) și că fiind ciclul viață-moarte un proces natural, problema atât de dragă budistului pur și simplu nu există. Eseul, ne înștiințează M. Kaltenmark, „se termină cu un atac în toată regula împotriva religiei străine, acuzată de tot felul de fărădelegi”.
Reunificarea politică din timpul dinastiilor Tang și Song duce nu numai la ascensiunea budismului, ci și la sporirea ostilității anumitor cercuri chineze împotriva sa. Asta până în anul 845, când – în urma unei drastice persecuții – ascensiunea budismului va fi oprită.
În secolul al VI-lea a apărut școala Lotusului (Tian tai). Școala este pur chinezească, întrucât textul de bază (Sūtra Lotusului) a fost interpretat într-o manieră originală de către Zhi Kai (Zhi Yi, 538-597), călugăr de pe muntele Tiantai (provincia Zhejiang).
Pornind de la un text sacru, Zhi Kai urmărea să împace metodele contemplative cu cele rațional-intelectuale, încercare care a dus la construirea unui veritabil sistem filosofic: Universul este un Spirit (xin) absolut, numit de filosof Zhen ru (Real astfel), în care existența tuturor lucrurilor și ființelor (dharma, termen împrumutat din sanscrită, unde are înțelesul de adevăr sau învățătură) depinde de acest Spirit, nediferențiat în esență și capabil să se manifeste sub aspecte și calități diverse, căci din el emană „impurele” fenomene și ființe ale lumii exterioare. Aflăm, de asemenea, că numai Zhen ru (Real astfel) este real și că elementele constitutive ale ființelor (dharma) sunt „vide și iluzorii”. Cu toate astea, ele posedă o existență aparentă și temporară.
Cum nimic nu este în mod fundamental exterior Spiritului, acesta conține două naturi (virtualități): una pură și una impură. Aidoma lui, toate ființele vii au două naturi, cu următoarea caracteristică: natura lor pură rămâne intactă, cu toate că ele, prin natura lor impură, produc acte impure. La iluminați lucrurile stau taman pe dos: deși natura lor impură rămâne intactă, ei au capacitatea să producă acte pure prin natura lor pură.
Vasăzică, ființele vii și iluminații sunt în esența lor identici. Deosebirea dintre cele două categorii este următoarea: dacă actele (karma) celor dintâi le influențează natura impură, astfel că sunt antrenați în ciclul reîncarnărilor, prin actele lor pure iluminații își pot influența natura pură, ca atare sunt pregătiți să pătrundă în nirvana (tărâmul fericirii pentru desăvârșiti).
Cu încurajatoarea completare că, deși trăiesc într-o lume impură, ființele vii – întrucât își păstrează natura pură – pot fi întotdeauna salvate, pe când iluminații trăitori într-o lume a purității, prin faptul că-și păstrează natura impură, sunt susceptibili în orice moment să recadă în ciclul reîncarnărilor.
În concluzie, ne învață Zhi Kai, „ca să fii salvat, trebuie să-ți cultivi neîncetat spiritul!” Acest achivalent al mântuirii creștine se realizează prin două procedee complementare:
a)Încetarea (zhi), acțiune care permite oprirea fluxului gândurilor greșite prin conștientizarea faptului că toate ființele sunt lipsite de consistență și că existența lor este aparentă;
b)Contemplarea (guan), metodă prin care se revelează adevărul că lucrurile se nasc în virtutea constituirii Spiritului și că, aidoma viselor, ele au doar o existență iluzorie.
O altă faimoasă școală este Hua yan, școală care prezintă multe asemănări cu Tian tai și al cărei principal fondator a fost Fa Zang (643-712). Pornind de la sutra Avatamasaka, la rândul lui Fa Zang elaborează un sistem filosofic coerent prin interdependența dintre lumea realității absolute (Li sau Principiul rațional) și lumea fenomenală a activităților (shi): prima se aseamănă cu apa, cealaltă cu valurile.
Comună tuturor școlilor mahayaniste (Mahayana – Marele Vehicul din budism), această concepție devine dominantă în școala Hua yan, ea reamintind de dihotomia daoistă Wu-You (Neantul – Lumea sensibilă) ce fusese preluată de cele șapte vechi școli budiste.
Dacă în școala Tian tai armonia dintre cele două lumi provenea din faptul că „totul se află în totul”, în școala Hua yan armonia este rezultatul interdependenței dintre ființe (dharma): cu toate că vide în ele însele (nu există decât, pe de o parte, prin relațiile stabilite între ele, pe de altă parte, prin relațiile dintre ele și Univers), totuși, își corespund unele altora și se implică unele pe altele. Și iată cum în concepția școlii Hua yan, Universul nu este decât un complex de relații între ființe!
În vremea dinastiei Tang (sfârșitul secolului al VII-lea), a fost editată cartea apocrifă Suramgama sūtra, o carte al cărei original indian se pare că n-a existat niciodată, dar care a avut o mare influență asupra cugetătorilor chinezi. Potrivit ei, fenomenele nu sunt decât actualizări ale absolutului nediferențiat și transcendent, un absolut prezent în fenomene atât ca sursă cât și ca substanță.
Facultățile senzoriale ale celui care poate accede la absolut (singura realitate neiluzorie) se purifică, dar folosirea lor devine global-indistinctă. Inspirația autorului sutrei este indiscutabilă: Zhuang Zi admitea la rândul lui că misticul, după ce-și unifică spiritul, cunoaște o percepție globală a lucrurilor. Nu numai atât. Deoarece spiritul fiecărui om posedă o calitate transcendentă, prin procesul introversional al contemplării spiritului se poate ajunge la salvare!
Dar cum nu se întrunesc condițiile unei „iluminări subite”, trezirea va avea loc după o necesară etapă pregătitoare, în cursul căreia spiritul va fi purificat în mod gradual. Chestiunea gradualismului și subitismului se va pune în curând și cu multă acuitate în cadrul școlii Chan.
Asta nu înseamnă nicidecum că teoria „iluminării subite” nu existase și înainte. Existase, căci – așa cum cum arătat mai sus – Dao Sheng o făcuse cunoscută la vremea lui. Potrivit ei, are parte de iluminare și o viziune totală asupra lucrurilor doar înțeleptul care-și identifică spiritul cu Nimicul (Wu). După atingerea iluminării, starea devine definitivă, întrucât Wu este indivizibil – „ori îl posezi în totalitate, ori deloc”! Dar la o atare stare de grație nu se ajunge prin cultivarea spiritului (orice activitate îl antrenează pe om în ciclul transmigrărilor), ci – dimpotrivă – prin completa golire a creierului de gânduri.
Cu precizarea că absența voluntară a gândirii nu înseamnă nicidecum a nu gândi nimic. Trebuie să te gândești la toate lucrurile, adică să posezi facultatea gândirii totului, dar să nu te lași dominat de nici unul dintre ele și „să nu dobândești niciun gen de cunoaștere pozitivă”!
Cu toate că după iluminare vederea înțeleptului nu se deosebește cu nimic de a unui om obișnuit, totuși, actele sale au un alt sens, astfel că el nu mai este același om: da, căci fără intenții și gânduri particulare, fără noțiunea binelui și a răului, el ajunge ca prin eliberarea de sub tirania timpului să nu mai creeze karma.
Doar câteva cuvinte despre legendarul Boddhidharma și urmășii săi. Conform tradiției, primul patriarh al școlii Chan (cum spuneam, mult mai bine cunoscută sub numele japonez de Zen) a fost Boddhidharma, personaj cu o existență îndoielnică, despre care se crede că a sosit în China în jurul anului 500. Se presupune că izvorul acestei doctrine a fost învățătura esoterică împărtășită de Buddha unuia dintre discipolii săi și că această învățătură s-a transmis apoi pe cale orală, adică așa cum se obișnuia în India antică.
După moartea lui Boddhidharma în anul 534, conducerea școlii s-a transmis până la Hong Ren (602-675), cel de-al cincilea patriarh. La moartea acestuia, Shen Xu (mort în anul 706) și Hui Neng (638-713), principalii lui discipoli, s-au despărțit: primul a întemeiat în nord (provincia Hubei) o mișcare „gradualistă”, celălalt în sud (provincia Guangdong) o mișcare „subitistă”. Școala „subitistă” s-a dovedit mai puternică: din secolul al IX-lea rămâne singura reprezentată de seamă a budismului, așa că Hui Neng devine cel de-al șaselea partriarh.
Considerând că nu există învățătură explicită și că adeptul trebuie să descopere el însuși adevărul în urma unui incident oarecare, Chan-ul din sud a respins cultul lui Buddha, lectura sutrelor și viața monahală. O altă caracteristică a acestei școli: uneori maeștrii Chan utilizau paradoxuri enigmatice și, pentru „trezirea” discipolilor, recurgeau la mijloace brutale…
N.B.În toată această lungă și înfloritoare perioadă pentru daoism și, îndeosebi, pentru budism, cel mai valoros reprezentatnt al confucianismului a fost Han Yu (768-824). Mare scriitor (a scris o proză simplă și directă), Han Yu rămâne în filosofia chineză prin cele trei contribuții majore la renașterea confucianismului: critica adusă cvietismului daoist și nihilismului budist, concepția sa cu cele trei grade ale naturii umane (superior, mijlociu, inferior), precum și propria teorie despre iubirea universală, loc în care se apropie de Mo Zi (filosoful pentru care nutrea o profundă admirație) și unde, totodată, se desparte de tradiționala opinie confucianistă.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
15 sept. 2016

(4)