IOAN DRAGOŞ

Moara lui Gelu

vineri, 18 noiembrie 2016
POESIS – IOAN DRAGOŞ

ID

Picătura de ploaie

”cu naivitatea melcului ce iese din casă
fii fără grijă ți se spune
fii fără grijă
încă o dată se umple fagurele
nimeni n-a stins încă oglinda
în ea e duminică
deși dormi pe un pat între toamnă și iarnă
recunoști că ai înțeles
dar cu gândul acesta
nu te-ai împăcat
prin preajmă se tutuiesc
jupuitele piei de rezervă
colocvii întreținem cum spune hans
cu pisicile cu pietricelele
cu focul cu orezul
cu busuiocul și cimbrul
răbdare se cere
vremea curge șuierând pe sub arcul podului
întoarse sunt semnele drumului
vino până nu suntem încă orbi
prințul strânge ostași
jos în curtea castelului
împarte oștirii iarba și frunzele toamnei
îmi spun că au nevoie de mine
drept răspuns citesc
la pagina douăsutetreizeci și doi
de aceea
îmi port de grijă
îmi cercetez cu atenție drumul
și mă tem de fiecare picătură de ploaie
să nu mă doboare”

Liniile de cretă

”un păianjen se plimbă pe cele două cărți
de pe măsuța de la hotelul răzvan
brun ca un coniac/brun
ca frunzișul
risipite-s cheile
mereu siliți să pribegim mai departe
toți fluturii mei
sunt în grădina ta
vezi jăratecul misiunii și-al țintei
în jurul unghiurilor îndepărtate
de unde vin ceasurile proaspete
ca o apă subțire
peste sâmburele de jos
caută-mă tu
găsește-mă tu
prin jocul lor de lumini și umbre
ordonate pe tabla de șah
tăierea nodului numit gordian
recunoaște că ai înțeles
liniile de cretă pe care ploaia le stinge
sticla goală își împlinește jertfa
prea înaltă intenția
prea măruntă puterea
cine să mai vorbească
printre vise înregistrate și poduri amare
înțelepciunea își înalță coliba
nu e ușor să privești în ochi
moneda de schimb
auzi cuvinte pe care nu le pătrunzi
le-aduni și le-așezi lângă păianjenul brun
ca frunzișul/brun ca un coniac
de pe măsuța din camera de la hotelul răzvan”

Metafizica unui pahar

”fie vorba între noi
de mult nu mai fac valuri
nu mai bat apa-n piuă
văd cum se așteaptă unii pe alții
și mărunțesc toate interpretările
n-am mâncat și n-am băut
mă duc să-mi trăiesc puțin viața
uit că stau de strajă
îți poți pierde mințile de la atâtea reguli
îmi spui că lumea-mi zice fluturaș
deși-s lipit de glie cum se știe
trudesc de greu în slujba ta
vorbind în nisip ore întregi
pierdem obișnuința de-a fi noi înșine
așa înțelegem metafizica unui pahar
care se sparge exact în clipa
când s-a umplut
la hotarul dintre prea mult și nimic
mereu îți curge sub călcâie
o cărare atât de îngustă
memorie de apă curgătoare
și graba cu care vrei să înțelegi
toate de-odată
mereu am rătăcit
pe căile profunde
privim malurile sau paharele
facem socoteala anilor
ca soldații
din războiul de o sută de ani
cum spune anton
și uite așa
am adormit cu tinerețea în brațe ”

Nesfârșite hârtii între prestigiul golurilor și luciul armurii

”mereu afli lucruri de neaflat
prin materia vâscoasă a zilei
vom trece strada
și vom vedea ce se întâmplă
privesc cu un ochi atent toate acestea
cercurile unei aspre geometrii
prestigiul golurilor și luciul armurii
să pari liniștit
să numeri în gând
mereu afli lucruri de neaflat
jurnalul curge mai departe
sub păstăile ce-și deschid tecile
frumoase femeile
ce trec în sus și în jos pe scară/pe stradă
când adevărul își sparge gogoașa
și devine fluture
neatins și lipsit de zgârieturi
ceilalți se ocupă de treburile lor
nesfârșite hârtii
destul săpat destul scobit
în ceea ce pe viitor ni se cuvine
marți învățăm răbdarea
în oglinzi de hoteluri
vechiul timp foșnind după tine
așa te ferești din calea unui potop
de întrebări fără sens
din anii mai tineri
am vrut să trec neobservat
printre prestigiul golurilor
și luciul armurii
am numărat în gând
jurnalul curge mai departe
spre ziua așteptată

când le vin perdelelor stăpânii”

(1)