EDMOND

EDMOND

Răul absolut cu văl serafic

Edmond, un text dramatic semnat de teribilistul autor american David Mamet, se bucură la Baia Mare de o lectură și de o punere în scenă de către Andrei Dinu. Așadar Andrei Dinu ne lipsește fizic( nu știm cât) de pe scenă. A optat, cu a sa creație- spectacol, pentru un rol cumva mai subtil, susurat de undeva din umbră, rolul de șoptitor și de mânuitor din umbră al personajelor. Adăugăm și steiful autoritar regizoral, riscul asumat nu se pune, trecem peste asta. Spectatorii vin la teatru la Baia Mare, valuri valuri, s-a instaurat deja bunul obicei. Afișul prohibitiv i-a ținut însă acasă pe cei mai slabi de înger, etic și fiziologic. Și bine au făcut. Pentru că e bine a face pomelnicul de rigoare al celor cărora Edmond le poate aduce prejudicii. Snobii, cuconetul didactic și riguros , domnii cu pantofi de lac , persoanele ghiftuite de lozinci și de principii sănătoase , venerabilii dotați cu smerenie profesionistă, și câte și mai câte categorii ale oamenilor de bine, nu își regăsesc prețioasa lor identitate pironită în vajnice și imemoriale prejudecăți despre cultură. Și mai sunt și austerii…… Absența celor din enumerația de mai sus nu s-a făcut deloc simțită. Nu știu cum se face, dar sala de spectacol a fost plină ochi. Spectatorii au intrat direct în miezul acțiunii , nici nu au clipit, actorii s-au perindat cam peste tot, mișcarea scenică și coregrafia (Raul Hotcaș) au pus la grea încercare atenția distributivă. Dacă adăugăm și partitura muzicală însoțitoare, într-un ritm nebun, funambulesc (Petru Damșa), ne facem o umbră de idee a ceea ce a însemnat dinamica necruțătoare a bombardării simțurilor . Actorii, distribuiți multiplu, în roluri de acompaniament pentru protagonist, și-au dat măsura vivacității, supleței și pitorescului în felurite forme de manifestare, triști arlechini pe scena schimbătoare . Arlechini isterici, spectatorii râd când crispat , când într-o inconștientă uitare de sine. Se perindă fauna mărginașă a junglei urbane , în stop cadru , preluat din arta cinematografiei: animatoare club, prostituate, trișori, foșgăitori de pe la casa de amanet, pușcăriași, manager bordel, clienți ai stabilamenturilor pierderii de sine, laolaltă cu geambașii de carne vie, pietoni dilematici, tipi terifianți, tâmpiții de ocazie,altfel spus, un summum de creaturi pasagere , sirene otrăvite ale depravării fără leac. Denisa Blag, Dragoș Călin, Ioana Cheregi, Mircea Gligor, Andrei Stan, apar și ies din scenă într-un ritm amețitor, întregind din cioburi ale violenței și deșertăciunii , mizeria casantă și devoratoare ale vieții de noapte prin gangurile suburbane. Postura emfatică și retorica gonflabilă a predicatorului-Ioan Costin, e bomboana pe colivă a unei lumi sordide. Metafizica e moft și impostură. Eduard Bîndiu, în rolul protagonistului, Edmond, are de îndeplinit o misiune maraton în sarabanda nebună și năucitoare. Pornește la drum cu intenția de a cunoaște și de a se iniția, el plonjează în aventură complet nepregătit și fără anticorpi, nu opune nicio rezistență, se contaminează irevocabil. Zâmbetul final de “idiot prea fericit’’, „ vedeți, am făcut-o și pe asta” , un semnal avertizor. Eduard Bândiu arată spectatorului valențele sale actoricești de o complexitate cu adevărat surprinzătoare, chipul și fizionomia sa diafană, chiar angelică, sunt o mască cu finețe stilizată, pentru un rol de compoziție, demoniac. Personaj mai degrabă gradual receptor, evoluează în direcția individului de acțiune. Soluția regizorală a lui Andrei Dinu, aceea de a realiza din personajul Edmond un centru de atracție a răului suprem, se vădește inspirată . Punerea în scenă este atent elaborată. Verva creativă a tinereții, instaurează o energie fără limite, imună la tabu-uri și la soluții conformiste. Zgomotul dement și dezarticulat al nopții , chemarea voluptăților clandestine, vinovate, simulacrele de viață, promiscuitatea violentă, sunt întruchipate regizoral cu notele acute și poate, greu digerabile, ale limbajului extrem, licențios. În plin postmodernism, luăm act de formule scenice cu ademenire de sirenă.
Edmond, un spectacol dramatic din care spectatorul iese cu un simțământ de culpă. Ei ca ei, dar noi, cu râsul nostru, prin ce film al existenței bântuim?
Ne întoarcem pe la casele noastre cu Edmond, emblemă a răului cu văl serafic.

Virginia Paraschiv

(57)