ȘOBOLANII

MIHAI GANEA

ŞOBOLANII

Plouă de câteva zile. Fără întrerupere. Străzile oraşului sunt tot mai reci, tot mai umede. Castanii stau răstigniţi pe ceaţă de-a lungul trotuarelor. Parcă sunt nişte babe în pielea goală. Cerul murdar, lasă să se ghicească într-o parte existenţa soarelui. Ella şi-a lipit nasul de geam. Ca o ventuză. Iar geamul este pătat de muşte. Scaunul cu un picior mai scurt scârţâie. Scârţâie şi se clatină. Se clatină mereu. Îl lipesc de pervaz. De la fereastră, nu se vede mare lucru. Un colţ de stradă, castanii şi cerul. Atât! Cerul, castanii şi strada. Strada are un canal. Din când în când, câte un şobolan, se strecoară greoi prin deschizătura capacului. Adulmecă pietrele, apoi dispare sub case. Mereu dispare, sub case. Ella ridică ochi. A zărit unul. Aşa face întotdeauna când vede un şobolan. Ridică ochii. Spre cer. Dar cerul este jegos. Ca un şobolan. De undeva apare un stol de berze. Zboară spe sud. Spre sud sau aiurea. Niciodată nu am ştiut încotro zboară berzele. Ella mă trage de mână.
– Hei! Şobolanii de ce nu pleacă? Ca berzele? . . .
Iar eu mă gândesc ce minunat ar fi dacă şobolanii ar pleca ca berzele. Dar asta nu se poate. Şobolanii nu pleacă niciodată ca berzele. Îmi iau haina şi ies. Ies în stradă. Nu mă uit înapoi. Nu mă uit pentru că Ella stă îndărătul ferestrei. Stă îndărătul ferestrei şi strigă. Nu o aud, dar ştiu că strigă. Strigă ceva. Strigă probabil să mă întorc. Să mă întorc pentru că îi este urât singură. Îi este urât şi frică. Îi este frică de Bau-bau. De Bau-bau şi de şobolani. Mai ales de şobolani. Dar eu nu mă uit înapoi. Şi Ella strigă, dar nu o aude nimeni. Nu o aude şi plânge. Plânge de necaz că nu o aude nimeni. Iar eu nu mă uit înapoi şi dispar la capătul străzii. Ca un castan. In ceaţă. Şi asta, de o lună. De o lună sunt în oraşul acesta. În oraşul acesta ciudat. Aici am fost repartizat. Repartizat cu serviciul. Cu serviciul şi cu altceva. Mai ştiu că aici locuieşte Jeny. Prietena mea, Jeny. Dar asta, a fost demult. Demult şi în alt oraş. Eu eram student, ea era elevă. Trăiam dând meditaţii. Aşa am cunoscut-o, dând meditaţii. Apoi părinții au măritat-o. Avea şaptesprezece ani. Purta o uniformă bleau. Bleau-marin, cu basc şi cu guleraş alb. O uniformă teribil de interesantă. Cu bretele şi buzunare secretoase în care se ascundeau o sumedenie de chestii. Amintiri…
Dar anii au trecut. Au trecut şi eu caut. Caut ceva. Caut mereu ceva. Ceva pierdut. Jeny, adolescenţa, vremea noastră. Mai are vreo însemnătate? Iată-mă adus de soartă în acest oraş. În acest oraş unde, din întâmplare, din pură întâmplare, locuieşte şi Jeny. Mă plimb. Mă plimb de-a lungul canalului. Mi-am vârât adânc mâinile în buzunarele pantalonilor. Mă plimb, iar pantofii plescăie pe caldarâm. Plescăie şi stropesc. Până sus. Până sus stropesc. De când mă ştiu stropesc aşa. Până sus. Dar nu-mi pasă. Eu mă plimb. Mă plimb, doar, doar o voi întâlni pe Jeny. Iată parcul cu roze. Aici într-o vilă drăguţă locuieşte Jeny. Privesc ferestrele. Îmi place să privesc ferestrele. Dar ferestrele nu spun nimic. Nimic nu spun, aşa că pornesc mai departe. Mă îndrept spre Podul Chinezesc. Merg încet. Încet şi încă mai plouă. Cineva mă
ajunge din urmă. Mă ajunge din urmă, Jeny care îmi întinde mâna să i-o sărut.
– Bonjour, Piţigoiule!
Iar eu, după ce i-am sărutat-o stângaci.
– Bonjour, Jeny!
Apoi, ne-am privit câteva momente. Jeny a zâmbit, făcându-mi semn să o urmez. Începea o alee cu castani. Cu castani şi bănci. Bănci cenuşii. Ne-am aşezat pe una, lângă o tonetă părăsită. Jeny s-a uitat la ceasul de la mâna mea stângă.
– Ştii..! Timpul îmi este limitat. Alăptez. Peste o oră, trebuie să fiu acasă. Poate ţi s-a spus, am un copil.
– Da, mi s-a spus, zic eu, indiferent.
Iar Jeny a zâmbit din nou, dar într-un fel ciudat. Încurcată parcă.
– Băiat? am întrebat curios eu.
– Băiat! a răspuns mulţumită de întrebare,
Jeny.
– Seamănă? întreb iar, prefăcându-mă și mai curios.
– Seamănă! a încuviinţat Jeny.
– Cu cine? revin pisălog.
– Ei, cu cine? s-a enervat, Jeny. Cu tatăl.
Atunci am râs. A râs şi Jeny, arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi ca de şoricel. Am râs mult timp. Amândoi am râs. Cu poftă, am râs. Amândoi. Apoi, Jeny şi-a revenit. M-a întrebat ce fac de obicei. Eu i-am răspuns că am rămas acelaşi. Jeny a râs iar. Din nou am râs şi eu. Şi iar am râs amândoi până când râzând aşa, Jeny şi-a adus aminte de ceva. De ceva despre care nu putea vorbi deocamdată. Nu putea vorbi pentru ca o înecau hohotele de râs. Apoi, deodată s-a oprit din râs. S-a oprit din râs și ma întrebat serioasă.
– Mai ai frică de şobolani?
Întrebarea mi-a stricat, puţin, buna dispoziţie. Jeny a observat imediat acest lucru şi a insistat. A insistat pentru că întotdeauna i-a plăcut să insiste. Să insiste şi să fie curioasă. Iar eu, ca să câştig timp am întrebat-o la rândul meu.
– De şobolani?
Dar, Jeny bănuind totul.
– Da, da! De şobolani. Nu-ţi aminteşti? Spuneai că întotdeauna ai avut parte numai de şobolani. Iar eu, mi-am amintit că într-adevăr, mereu am avut parte numai de şobolani şi m-am prefăcut că uit acest lucru. Jeny a înţeles asta şi a insistat din nou.
– Cum, nu-ţi aminteşti? Locuiai într-o căsuţa la marginea oraşului. Ai uitat oraşul nostru?
-Nu, nu l-am uitat! Fireşte că, nu l-am uitat. Nu l-am uitat. Am spus privind-o de data aceasta în ochi. Dar e cam mult de atunci.
Iar Jeny a adăugat.
– Dacă nu mă înşel, mă iubeai.
Iar eu, zâmbind.
– Da! Mă iubeai.
Iar Jeny supărată puţin.
– Mă iubeai, te iubeam, ne iubeam. Ce importanţă mai are acuma?
– Are! am zis eu.
– Are! a zis convinsă dintr-odată Jeny.
– Mult, am adăugat
– Mult, a zis şi Jeny cu certitudine.
Iar eu, cu însufleţire.
– Alergai în pauza mare. Vântul îţi despletea codiţele. Ţi le despletea ca să-mi facă mie plăcere. Grozav ce îmi plăcea când vântul îţi despletea codiţele. Aşa, ca să-mi facă mie plăcere.
Dar Jeny m-a întrerupt. M-a întrerupt pentru că şi-a adus aminte de ceva.
– Ştii…! De la fereastra ta, nu se vedea mare lucru. Un colţ de stradă, câţiva castani şi un canal. Un canal cu şobolani. Şi ne era frică. Tare ni-e era frică de şobolani. De şobolani şi de alceva. Mai ales de alceva. Şi de mama. Iar eu, amintindu-mi de mama.
– A! Da, de mama. Grozav ce frică ne era. De aceea plecai repede. Repede şi plângând. Plângeai că îţi era ruşine. Îţi era tare ruşine. Mai ales de colegele tale. De colegele tale despre care credeai că sunt altfel. Dar când ai aflat că şi ele procedau la fel, nu ai mai plâns. Erai şi tu ca ele, alfel. Jeny a oftat.
– E mult de atunci.
Iar eu am încuviinţat
– Da! E mult de atunci.
Jeny m-a întrebat din nou.
– Acum, mai ai frică de şobolani?
Iar eu am răspuns sincer.
– Nu! Acum nu îmi mai este frică de şobolani.
Jeny m-a întrebat mai departe.
– Ai terminat facultatea?
– Da, desigur. Fireşte că am terminat-o.
Iar Jeny.
– Şi aici? Aici, ce faci?
– Studiez, am răspuns cu convingere. Studiez, studiez mai departe.
Jeny a tresărit puternic spre mine.
– Şobolanii?
Iar eu, am încuviinţat.
– Da, şobolanii. Fireşte, studiez şobolanii. Şi rostind acestea, am privit-o ca odinioară. Iar Jeny a deschis un ochi mai tare şi a ridicat o sprânceană încreţindu-şi fruntea ca la o întrebare. O întrebare şi o curiozitate. Am continuat repede.
– Lucrez la o teză.
– O, lucrare? se interesă, Jeny.
– Da! O lucrare. Un fel de lucrare, am zis.
– Despre şobolani, a completat Jeny.
– Da! Despre şobolani, am adăugat eu. Despre şobolani şi despre altceva.
– Şi despre altceva? se interesă Jeny.
– Şi despre altceva, am adăugat eu. Despre paternitate.
Iar Jeny, foarte curioasă.
– Paternitate?
Iar eu, mai departe.
– Paternitate.
Iar Jeny, grozav de interesată.
– Şi cum faci?
Eu, competent, autoritar.
– Atomii, atomii marcaţi.
Iar, Jeny,deznădăjduită.
– Ce anume?
Eu, diabolic.
– Bioplasma, bioplasma.
A trebuit să-i explic. Pricepea greu. Mai greu decât altădată. În cele din urmă părea că a înţeles. Aşa că am reluat.
– Deci ai priceput? În felul acesta o pereche de şobolani se pot despărţi după ce au stat
împreună o vreme. Dar, femela va purta atomii celuilalt.
Iar Jeny.
– Şi?
– Şi, asta e, zic eu. Îi văd. Îi văd, pentru că sunt marcaţi. Adică, radioactivi. Din nou, Jeny mă întrerupe.
– Apoi?
– Apoi? zic, eu.
– Apoi, zice Jeny, ce faci?
Îi explic în continuare.
– Pot să pun femela cu altul. Cu alt şobolan. Şi aştept. Aştept puii. Puii sunt mici. Mici și plăpânzi. Pui de şobolan. Şi seamănă. . . Jeny intervine.
– Seamănă?
– Da! încuviinţez. Seamănă. Seamănă cu ei. Cu ei şi cu părinţii.
– Şi cu părinţii? zice, Jeny.
– Şi cu părinţii, zic eu. Şi cu altcineva.
– Cum, şi cu altcineva? zice Jeny surprinsă.
Iar eu, documentat.
– Bineînţeles!
Jeny.
– Imposibil!
Dar eu.
– Atomii!
Iar, Jeny.
– Care, atomi?
– Marcaţi. Încerc să-i amintesc.
Şi Jeny nervoasă.
– Ce-i cu ei?
– Sunt acolo. Acolo în pui. În creier, în inimă, ficat…. Dau să-i explic. Dar ceva o nelinişteşte în continuare.
– Şi tatăl?
Zic.
– Şi tatăl? Ei, acolo, câteva caractere. Câteva caractere şi impulsul. Impulsul şi… Jeny mă întrerupe.
– E groaznic ceea ce spui.
Iar eu, abia stăpânindu-mi râsul.
– Da! E groaznic, dar adevărat.
– Adevărat? zice Jeny.
Dar eu nu mai zic nimic. Dau din cap a încuviinţare şi tac. Tac. Tace şi Jeny. Tace demult. Iar eu o privesc cum tace şi încep să zâmbesc. Zâmbesc, apoi încep să râd. Şi râd aşa fără motiv. Fără niciun motiv. Şi ridicându-mă de pe bancă râzând, îi sărut mâna, elegant ca unei doamne, lăsând-o acolo în ploaie. În ceaţă şi ploaie. Undeva plângea un copil. Grăbeam spre casă. Alergam pe străzile ude ale orașului. Ale acestui oraş. Ale acestui oraş cu port. Cu port la canalul murdar unde niciodată nu a venit un vapor adevărat.

Timişoara, octombrie 1969

(16)