Povestea domnului Narris strâns legată de cea a oraşului Narris

 

 

Tot ce citiți aici este aproximativ adevărat. Nu se poate pretinde ca după 100 de ani cineva să-și aducă aminte cu exactitate cum s-au întâmplat lucrurile . Dar să o luăm ca o povestire, ca o ficțiune și nu ca o reconstituire a faptelor, cu toate că asta facem.

Narris, familia Narris, Jan – eroul povestirii noastre – și tatăl său, au venit în Canada pe la 1850. Au plecat în patru, dar au ajuns numai doi. Mama și sora lui Jan Narris au murit pe drum, pe ocean. Cu siguranță vreo boală le-a curmat viața celor două făpturi. Se pleca cu vaporul din Europa, eu cred că de pe undeva din Olanda, Anglia sau Germania, căci locurile astea aveau rute stabile cu Lumea nouă, cu America, se pleca și se mergea câte o lună sau și mai mult. Cine pleca știa de unde pleacă, dar nu avea nici cea mai mică idee unde o să ajungă. Știau doar de prin scrisorile celor ajunși aici sau de prin ziare sau din auzite. Era așa, ca o magie, ca o atracție pentru cei mai întreprinzători din fire. Vindeau tot, dacă aveau ce, și cu bocceluța în spate, copii, nevastă, soț…  la drum.

Tatăl lui Jan Norris, care nu știm cum se numea , nu vorbea.Ştim doar că de când i-a murit nevasta și fata , a refuzat să vorbească. Mut. Mut. Și știm asta din sursă sigură, deoarece în bisericuța unde mergeau ei,  participau la cor. E scris în condicuță, cu o caligrafie un pic stângace, că Jan Norris și tatăl său, cântau în cor,  la slujba de duminică dimineață. Nu era biserica satului, din simplul motiv că nu era un sat, fiecare locuia pe bucata sa de pământ, la mile de distanță unul de altul. Dar asta-i o chestie pe care o vom lămuri mai acuși în povestirea noastră. Da, tatăl lui Jan Narris, a refuzat, cu certitudine din cauza supărării, să mai vorbească. Cânta duminica la cor, cu siguranță vorbea cu fiul său, dar în rest nimic, nu vorbea cu nimeni. Când, ajuns la rând, după zile de așteptat la coadă la cumpărat pământ, el refuzând să vorbească și Jan fiind prea mic pentru așa ceva, a luat o bucată de pământ rea, aproape imposibil de lucrat. Așadar, cum era cu pământul, cu siguranță va întrebați? În Canada, atunci, ca și acum, este o mulțime de pământ. Închipuiți-vă o Românie de trei ori mai mare și numai cu populația Bucureștiului împânzită peste tot , și asta-i numai o regiune din Canada, una din cele zece, regiunea unde trăia Narris. O enormitate, ce să mai vorbim! Deci, amărâții ca Narris, veneau aici cu câțiva bani în buzunar ca să cumpere o bucată de pământ și s-o cultive, cumpărau aici pentru că prețul era mult sub cel din Europa. Dar cine nu avea bani putea lua o bucată de pământ gratis, dar rea pentru cultivat, adică pădure, tufișuri, vreo mlaștină. Pământul ăsta, rău, dar gratis, era dat celor fără bani timp de doi ani, timp în care trebuia lucrat cel puțin un sfert din el, adică să devină arabil și în plus să se construiască și o casă. De obicei bucățile astea erau luate fie de famiile numeroase, ca să aibă cine să-l lucreze, fie de calici sau de speculanți – luau, plăteau să-l desțelenească și după, îl vindeau. Speculanții au fost din totdeauna, nu au fost inventați în zilele noastre. Pământul era lung de o milă și lat de două, ăsta era un lot. Între loturi era obligatoriu o stradă, în așa fel încât zona asta de Canada, în preerie, e, așa, ca o tablă de șah imensă, la fiecare milă de la est la vest, o stradă și la fiecare două de la sud la nord alta, perpendiculară. De asta vă spuneam mai înainte că nu erau sate, fiecare era cu lotul lui, fiecare era  cu casa lui. Așa era în preerie, lotul și casa, și nici acum nu prea s-a schimbat, mai au câteva orașe, dar cine-i fermier tot pe lotul lui stă.

Deci când Narris senior a ajuns la rând la loturi de pământ, reprezentantul tânărului stat Canadian l-a intrebat dacă are bani, dar el mut, mut a rămas. Responsabilul a crezut că nu are și i-a dat un lot la mama dracului și plin de tufișuri. L-au pus să semneze, a semnat și au chemat pe următorul la rând. Când a vrut să plătească, ăia l-au privit încurcați și i-au zis “Shaise!”. Or fi crezut că-i tont, dar era numai mut, și nici asta măcar. De aici știm că Narris nu vorbea, în dreptul său, în rubricuţa lui, era scris mut sau idiot, sau mut și idiot.

Ca o particularitate, aici toți vorbesc o engleză mai mult sau mai puțin canadiană, dar de înjurat înjură în limba maternă sau a bunicilor. De aici îți dai seama de originile lor, lucru de care ei sunt foarte mândri. Hi, hi! Nu știu ce o fi fost în capul lui Narris senior dar cred că era foarte bucuros că i-au dat pământ gratis, că nu i-au vrut banii. Bucuria a durat două zile, până au ajuns la locul faptei. Doi ani au muncit de s-au spetit să scoată ceva din pământul acela. Doi ani nu au avut nici sărbători și nici duminică, nimic, numai muncă. Cu banii pe care-i avea a cumpărat doi cai, o căruță, plug și alte acareturi trebuincioase. Copaci tăiați din rădăcină, rădăcini scoase din pământ ca să intre plugul, mlaștini umplute, aduse la nivel , tufișuri desțelenite și câte și mai câte. După doi ani, când a venit reprezentantul guvernului în control, un sfert și mai bine era cultivat. Grâu și porumb. Au semnat actul și Narris, familia, a devenit proprietară. După alți zece ani pământul era tot perfect, totul aliniat, totul ca la carte. Doisprezece ani le-au trebuit să facă din pământul acela plin de tufișuri și mocirle un loc ca de basm. Doisprezece ani. Bătrânul nu mai trăi mult și muri. Jan făcu, după obiceiul locului, un cimitir nu la mare distanță de casă, și-l îngropă. Fiecare familie de fermieri avea cimitirul ei, la primul mort se construia cimitirul. Nu prea mare, așa de vreo 50 de metri pătrați, cu gard împrejmuit, gard vopsit în alb. Era primul mort îngropat pe pămîntul acela, lotul începea să aibă așa, că un fel de istorie, căci la istorie e plin de morți, istoria e făcută din întâmplări cu persoane moarte. Și acum, după o sută și mai bine de ani, fiecare lot are colțul său   cu un cimitir, numărul maxim de morți pe lot e 15-20, Canada fiind un stat tânăr. Narris, bătrânul, înainte de a muri. l-a rugat pe Jan că, dacă vreodată o să aibă bani, să se întoarcă în țara lor, iar pe el să-l arunce în ocean, să se odihnească pe veci împreună cu soția lui. Aici povestea se împotmolește un pic pentru că nu știm cu exactitate din ce țara erau Narris ai noștri. Eu zic că-s unguri pentru că Jan avea un cal care se chema Ighen, adică “da”, “de acord”, în ungurește, dar s-ar putea foarte bine să-l fi chemat Aghen, care ar fi din nou, iarăși,  în engleză. În fine, nu are importanță cum se chema calul, cred că erau unguri. Jan vinde tot și pleacă în lume să-și găsească norocul. Așa era în Canada la acea vreme și puțin s-a schimbat până astăzi. Cînd îți vine, pleci. Loc unde să pleci, este, de muncă, este, așa că la drum. A mers o zi și o noapte și s-a gândit că ar trebui să se odihnească un pic și se pune la marginea unei pădurici. Legă calul la umbră și adormi. Se trezi speriat crezând că l-au invadat niște gândaci, dar nu, erau niște pietricele mici și negre, roșcat închis de care locul era plin. Luă vreo câteva în buzunar și plecă. Nu a mai mers mult, până ce a ajuns la o intersecție de drumuri cu zece case, o stație de cale ferată, un hotel cu 5 camere cu un saloon mare, adică bar, cum ar fi pe la noi și o clădire în care funcționa o agenție a băncii canadiene, poștă, poliția și pompele funebre.

Toate la un loc și cu un singur angajat, care era la cerere, șerif, bancher, postaș și cioclu. Loc posomorât, cu praf mult, fără nici o atracție deosebită, fără trecut și fără viitor, ca mai toate locurile din preerie. Zic fără viitor, dar viitorul acestui mic loc, acestui embrion de sat sau de mic oraș, depindea de domnul Narris și de decizia pe care o va lua el. Dar să lăsăm istorisirea să decurgă lin, fără a anticipa nimic din ce o să vina. Jan Narris s-a oprit la hotel și a închiriat una din cele cinci camere pe o lună, lucru nemaiîntâmplat pentru acel loc, și care nu a trecut neobservat. Așa, într-o clipă, domnul Narris a devenit ținta privirilor indiscrete și a vorbelor celor ce locuiau la intersecție. Nu erau mulți, dar toți vorbeau despre el. Dar să ne întoarcem un pic la hotel, căci și el face parte din povestirea noastră, istorisire ce va schimba soarta locului. Cum vă spuneam, acest loc nu avea un nume sau mai bine spus era numit ” prima intersecție”. …mergi așa, cale de vreo zi sau mai știu eu cât, înspre est sau vest sau mai știu eu în ce direcție și ajungi la “prima intersecție”… Așa era numit locul, “prima intersecție”, pentru că era în drum, pentru că drumul trecea pe aici. Simplu. Hotelul era construit de cineva care avea o vagă imagine despre cum se construiau clădirile în Europa, în partea veche a lumii. Și a construit hotelul cum credea el că fac europenii. Cu siguranță o fi avut vreo fotografie, vreo carte poștală cu vreo casă domnească de prin Anglia, căci partea din față ne duce la asta. Intrarea avea un fronton triunghiular sprijinit pe două coloane. Ferestrele erau mari, tiglele nu erau țigle, ci mici fâșii din lemn bătute în cuie, șindrilă de demult. Poză după care a construit-o meșterul nostru cred că era alb negru, căci nu prea corespundeau culorile la construcție. Acoperișul era albastru, vopsit cu albastru. Geamurile și ușile galbene iar pereții exteriori acoperiți cu scânduri din lemn, căci, nu am avut timp să va spun, dar neavând alt material la îndemână, totul în preerie e din lemn. Cam urât, podelele cam scârțâitoare iar pereții nu-ți dădeau posibilitatea la un pic de intimitate în camera ta, ăsta era hotelul nostru. Narris, se instală confortabil, în limita confortului dat, făcu o baie cu apa adusă de băiatul ce ajuta la hotel, care era și bărbier, frizer, tăia unghiile și cam tot ce-i cereai. Aranjat, cu haine curate și cu un parfum discret, Narris încăleca pe Ighen și făcu o recunoaștere a locului. Nu i-a trebuit mult. În bar intră în vorbă cu barmanul, care era și proprietarul hotelului. ” Vreau să vând și să plec de aici, locul acesta e mort, nu are nici un viitor”. Jan, care în scurt timp va deveni proprietarul acestui loc, privi în jur, așa de parcă ar fi încercat să evalueze locul. După nici două ore  va  lua decizia, decizie ce va schimbă soarta locului, dar și numele intersecției. Acest loc peste nici o jumătate de an ,se va numi Narris, precum eroul nostru, dar să nu anticipăm, să lăsăm povestea să continue. Intră în bancă și   repede se imprieteni cu cel ce era, cum v-am spus, șerif, bancher, postaș și cioclu. ” În ce problemă vă pot ajuta? Aveți vreo plângere de făcut, vreo scrisoare de trimis, vreun mort de îngropat sau se tratează de afaceri !?”. “Ultima parte! De o afacere, de bani, de foarte mulți bani!” După ceva timp Jan al nostru termină tratativa cu bancherul, intră în bar, comandă un păhărel și în nici jumătate de oră cumpără hotelul și barul, de la proprietarul care numai nu dansa de bucurie. După cum probabil se înțelege, ce a discutat Narris cu bancherul, este în strânsă legătură cu încheierea afacerii cu fostul proprietar al hotelului. Exact! Și aici începe partea mai frumoasă a narațiunii noastre, partea mai vivace. Oricum, nu pot să vă spun exact ce au vorbit între ei, unu, pentru că nu a auzit nimeni, iar interlocutorii sunt morți de mult și doi, nu pot să divulg toată povestea dintr-odată, căci nu ar mai avea farmec.

După nici o săptămână au venit o mulțime de materiale și meșteri și au început să mărească hotelul ,iar când au terminat, au mai construit o baracă alături, iar barul l-au mutat de cealaltă parte a străzii, într-un local nou și încăpător. Hotelul avea acum 50 de camere, barul era mare cât un hambar de om gospodar, iar în baracă au făcut un magazin de scule. Găleți, lopeți, cuie, corturi, șei, potcoave și tot ce trebuie la un om pus pe treabă. Rolul bancherului în istoria orașului Narris este un rol minor, am putea spune că a acționat numai o singură dată. A cerut prin telegraf un ajutor de șerif și un ajutor la bancă. Telegramele la acea dată erau transmise din aproape în aproape. Adică din oraș în oraș, din telegraf în telegraf și nu direct de la emitent la destinatar, cum se face acum în timpul nostru.

Toată Canada în câteva ore știa că într-un loc de abia semnalat pe hartă, fără viitor și fără nici măcar trecut, se căutau un ajutor de șerif și un ajutor la bancă. Superiorii săi l-au întrebat imediat de ce, care-i motivul acestei cereri. Răspunsul nu se lăsă așteptat. ” Ca urmare a descoperirii de importante zăcăminte de rubine în apropiere, ne așteptăm la un masiv exod de populație în zonă. Am nevoie de un ajutor de șerif pentru menținerea ordinii și un ajutor în bancă pentru tranzacții.” După două zile deja au apărut primii căutători de rubine. S-au cazat la noul hotel, au mâncat și băut bine la saloon, au cumpărat vreo două unelte și s-au îndreptat înspre zona cu rubine. La o săptămână toate camerele erau pline, toți vechii locuitori din cele zece case de la intersecția noastră erau angajații domnului Narris, toți lucrau în bar, bucătărie și magazinul de scule și unelte. Hotelul avea acum un nume, Naris și o firmă cu litere din lemn ochios colorate în roșu. Cel ce cu numai puțin timp în urmă îi tăia unghiile, îl bărbierea și-i tăia părul lui Jan Norris, acum era manager de hotel. Muncea de dimineață până seara, își făcea bine treaba și câștiga o mulțime de bani. Prețul pământului din zonă a început să crească, tot mai mulți veneau în zonă și s-au apucat să construiască mici căsuțe, locul a început să fie numit Narris de la numele hotelului. Afacerile au început să prindă cheag în zonă, banii au început să circule. Aceiași speculanți de la începutul povestirii, cei ce cumpărau pământul de la stat și-l vindeau la amărâți, aceiași, acum făceau afaceri cu rubine. Între timp la presiunile lor, a speculanților, le-a  vândut magazinul și barul și a rămas numai cu hotelul. Făcuse bani buni, în numai câteva luni de cînd le-a construit a câștigat de cel puțin zece ori valoarea construcției, plus vânzările ce nu mai pridideau. Narris le construi așa, să o numim o zonă comercială, din bârne din lemn groase, cu gratii din fier la geam și încuietori solide la uși. Bineînțeles, businessman -ii trebuiau să stea într-un loc sigur. Cumpărau rubinele, micile pietre pe care Jan Narris crezu că sănt gândaci când a adormit la marginea pădurii. Cumpărau cu un preț mic, sperând să scoată profit bun vânzându-le la Montreal sau la Toronto, orașe mult mai mari decât amărâtele orașele din preerie. Acolo toate bunătățile Canadei, aur, rubine, blănuri și câte și mai câte luau calea Europei, înspre continentul care părea că niciodată nu se sătura de nimic, de parcă era un sac fără fund. După două luni de la începutul vijeliei noii vieți a orașului Narris, două care cu câte șase cai, care blindate și cu gardă armată luară calea estului, înspre Montreal, portul principal al Canadei. Cum pot ele, niște amărâte de pietricele, nu mai mari de un gândăcel, roșii-negre la culoare să schimbe soarta unui loc precum Narris, cum pot ele să stârnească speranțe, să mute bani dintr-un loc în altul și să construiască case, magazine și hoteluri. Tot odată cu plecarea celor două care înspre est, tot atunci, dispăru și Jan Narris din oraș și din povestea noastră. Hotelul, singura afacere pe care o mai gestiona, restul fiind totul vândut la noii oameni de afacere locali, era condus de către directorul nostru, băiatul bun la toate. Cât am căuta prin cronicile locale, prin arhive, pe la secțiile de șerif din zonă, nimic nu am găsi, nici o urmă de Narris, de Jan Narris. Dar rolul numelui sau, strâns legat de cel al orașului, este deja istorie, orașul îi poartă numele, peste cinci mii de locuitori erau deja la începutul secolului trecut înscriși în catastifele primăriei, ceea ce, pentru preerie este așa, că o metropolă. Orașul cu numele de Narris și-a sărbătorit mai ieri o sută de ani de existență. În fiecare an, odată cu ziua orașului, se sărbătorește și ziua rubinului, care-i așa, ca o întrecere. De dimineață, pe răcoare se pleacă înarmați cu o lopată și o sită și seara, la întoarcere   cântăresc pietricelele găsite . Cine găsește mai multe este numit câștigătorul anului, iar ca recompensă o medalie cu anul și un mic rubin adevărat, căci am uitat să vă spun, rubinele odată ajunse la Montreal, s-au dovedit a fi false. Toate. În zadar au încercat să strige de disperare afaceriștii de rubine, în zadar au invocat legea și pe Dumnezeu. Nimic nu mai putea fi făcut, rubinele erau false, toate. Banii încasați de către căutători nu puteau fi ceruți înapoi. Banii, cum se zice, de haram au venit, de haram s-au dus. În zadar au căutat un vinovat, în zadar, părea că nu era nici un vinovat în toată povestea asta

Nimeni nu a făcut  legătura între dispariția lui Jan și rubinele false, nimeni nu și-a închipuit că totul ar fi putut fi o făcătură între Narris și directorul de bancă. Nimeni. Nimeni nu știe ce afacere au pus la punct ei, prima data când s-au întâlnit. Dar eu vă propun următorul dialog, care-mi pare cheia de boltă a întregii afaceri:

-Ce-s astea? Ce sunt pietricelele astea?

-Să zicem că-s rubine, să zicem că sunt rubine și că le-am găsit aici, la vreo milă înspre nord.

-Și?

-Închipuiti-vă ce dezvoltare ar lua orașul, câtă lume ar veni în oraș atrasă de câștig, de rubine. Toți vor să plece din locul acesta, nimic nu-i ține, și sigur vor pleca. Banca se va închide, poșta se va închide, nu o să mai fie nevoie de șerif și nimeni nu o să mai moară aici, nemaifiind nimeni. Potențialul câștig, acesta va atrage multă lume aici. Am de gând să cumpăr hotelul și să-l măresc, să deschid un magazin de scule, un restaurant și un bar. Am de gând să aștept lumea interesată de câștig, cine vine o să doarmă în hotel la mine, o să cumpere site și lopeți de la mine, o să mănânce și o să bea la mine. Totul va prinde viață, banca va lucra, poșta va lucra, totul se va trezi la viață în locul asta mort!

-Și care-i menirea mea în toată afacerea asta? Ai nevoie de bani? Șefii mei n-o să fie de acord, știi doar că nu se încred în visuri, în căutători de rubine sau mai știu eu ce…

-Am banii pentru hotel și pentru celelalte chestii pe care le am în cap, dumneata  trebuie numai să anunți prin telegraf că-ți trebuie un ajutor de șerif și un ajutor în bancă și să le spui că s-au găsit rubine în zonă.

-Și dacă nu-s rubine, cine-mi garantează mie că-s rubine?

-Pe noi nu ne interesează rubinele, pe noi ne interesează afacerea cu hotelul, cu restaurantul și cu magazinul, de restul se vor ocupa căutătorii de rubine și speculanții care vor cumpăra ieftin aici, încercând să vîndă scump în altă parte. Rubinele sunt treaba lor.

-Și eu ce câștig?

-Hotelul. Hotelul după două luni de la reconstrucție o să fie a dumitale. Actele le facem de pe acum, în vigoare peste două luni.

-Un păhărel de ceva tărie, am un whisky excelent.

-Cu plăcere.

Eu spun că asta a fost discuția dintre Jan Norris și directorul de bancă, voi ce credeți? Cei doi bărbați au băut paharelul și-au strîns mâna și au semnat contractul.

Cam asta ar fi istoria domnului Narris strâns legată de cea a orașului numit Narris. Și dacă cineva este întra-devăr interesat dacă există așa un loc în Canada, un loc care să aibă numele de Narris îi răspund că nu, nu există, numele i l-am schimbat eu, dar povestea este adevărată, cum adevărat este că tatăl lui Jan zace pe fundul oceanului împreună cu multiubita să nevastă și cine dorește să mai știe câte ceva despre Narris Jan e mai bine să caute în Ungaria, mai mult ca sigur că găsește mai multe informații acolo decât în Canada.

autor  Ştefan Serseniuc

 

(518)

5 thoughts on “Povestea domnului Narris strâns legată de cea a oraşului Narris”

  1. Autorul acesta ascunde rubine adevărate, nu ca în poveste. Mulţumesc, Viorel că ai observat excelenţa acestui text, mă preocupă stilul acesta dezinvolt şi curat al naraţiunii, nu mai punem la punct ingeniozitatea intrigii.

    1. Jur că nu am nici un rubin ascuns…nu poți să scrii nimic fără să se interpreteze…:-)

      1. Vedeți, doamnă Virginia Paraschiv, după ce că este un bun “intrigant”, sustrage rubine din câmpurile neexploatate ale literaturii și nu-și recunoaște măcar “vina”, ne mai și acuză că, cică, interpretăm eronat ceea ce se vede cu ochiul liber și neîngrădit! 🙂
        Eu zic să-l iertăm numai dacă ne mai… scrie.
        Până atunci, îl mai felicitez o dată!

Comments are closed.