MUNTELE

MUNTELE

La capătul dinspre nord al oraşului a apărut
peste noapte un munte.
Dimineaţa, oamenii au ieşit ca să-l vadă.
Unii, cuprinşi de panică, alergau de colo,
colo, făceau cruci, se rugau continuu,
susţinând că este vorba de o minune care
anunţă sfârşitul lumii.
Alţii vorbeau de o încreţire a terenului,
survenită în urma a nu ştiu cărei posibilităţi,
argumentând ştiinţific fenomenul.
Între ei, oscilau nehotărâţii, veşnic
schimbătorii care, când cădeau în genunchi,
văitându-se, implorându-l pe Dumnezeu, când
se alăturau „savanţilor” îmbărbătându-se cu
argumentele acestora.
In fine, mai erau copiii care îşi vedeau de
joacă normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat.
Spre seară, oamenii s-au risipit la casele lor.
A doua zi, au revenit. Mai puţini la număr.
Şi tot aşa, vreme de o săptămână, numai de
munte s-a vorbit.

A venit apoi o trupă de circ, un film cu
cowboy şi o cântăreaţă celebră, iar oamenii au
uitat de munte.
Totuşi, din când în când, mai dau cu ochii
de el, iar atunci, numai atunci, devin gânditori.
Dar asta, pentru câteva momente, pentru că îşi
revin imediat şi, ridicând din umeri îşi zic. „Ei,
un munte ca oricare altul” Apoi trec mai
departe cu treburi.
De la o vreme, muntele a început să-i
frământe iar pe oameni. Mai ales seara. Atunci
au obiceiul să iasă din case, să se aşeze pe
băncile din parcuri sau pe cele din faţa
porţilor, să discute, să joace cărţi, să fumeze
sau numai aşa, pur şi simplu, ca să le mai
treacă de urât. Iar atunci, dau cu ochii de
munte şi devin gânditori. La început, câteva
momente, apoi, din ce în ce mai mult, şi
profund. Incetul cu încetul, în oraş s-a aşternut
tăcerea. Oamenii, au devenit gânditori. Trec pe
străzi cu capetele plecate şi se gândesc. Plouă,
iar ei nu observă. Trec pe lângă afişe care îi
imbie la teatru sau cinematograf, dar ei nu le
văd. Trec pe lângă prieteni, cunoscuţi sau rude
şi nu-i văd. Îi aşteaptă undeva ceva şi nu le
pasă. Se gândesc. Se gândesc, iar seara, se
aşează pe bănci şi privesc muntele până
noaptea tâtziu. Aşa a început să-i frământe pe
oameni întrebarea. „Ce este dincolo”?

Până la apariţia muntelui, era o câmpie.
Aceasta se aşternea de jur împrejurul oraşului,
netedă şi verde, pierzându-se în orizonturi, fără
niciun accident, fără niciun obstacol. Nimic nu
reţinea privirea. Nimic nu punea probleme.
Doar cerul. Cerul cu firea sa schimbătoare mai
tulbura uneori oamenii. Dar asta, mai rar.
Cerul era sus. Oamenii priveau jos şi erau
mulţumiţi. Dimineaţa, se trezeau târziu.
Mâncau un fel de plăcintă grasă, pe care o
găseau foarte gustoasă. La prânz, mâncau din
nou, dormeau, o oră două, şi iar plăcinta.
Plăcinta şi bârfa de pe bănci. Atât, şi
panorama.
Acuma, îşi lungesc gâturile spre munte şi se
gândesc. Se gândesc şi se întreabă.
Oamenii au ieşit la marginea oraşului.
S-au apropiat de munte. L-au pipăit. Au
făcut măsurători. Au adus maşini. Au început
să-l iscodească. „De fapt, este un deal”, au
constatat specialiştii. „Ar fi bun pentru o
cultură”, au adăugat, cunoscătorii. „S-ar putea
construi aici o fabrică, o cale ferată şi o şosea,
câteva viaducte sau chiar un tunel care să
străbată dincolo.
S-a discutat mult. S-au făcut propuneri, s-au
întocmit hărţi, s-au făcut primele proiecte.
Oamenii s-au însufleţit. Oraşul trăia zile de
nemaiîntâlnită efervescenţă. La poalele

muntelui, au apărut primele fundaţii, primele
schele. Oamenii munceau. Munceau şi se
gândeau.
Intr-o zi, cineva a adus vestea că dincolo de
munte, se construieşte un alt oraş. Ştirea s-a
răspândit cu repeziciune. Oamenii au dat zor.
Sporul muncii creştea Prindeau contur primele
construcţii, primele clădiri. O mulţumire
deplină cuprinse inimile tuturor. Se grăbeau cu
lucrul la poalele muntelui pentru a începe
urcuşul.
Dar într-o dimineaţă, când s-au trezit ca de
obicei gata să alerge spre şantiere, oamenii au
încremenit. Muntele dispăruse. In locul său, ca
înainte, netedă şi verde, câmpia se pierdea în
zare unde, o pădure de schele trăda forfota de
pe acele meleaguri. Imediat, oamenii au
hotărât să pornească acolo pentru ca să-şi
cunoască semenii. Doar copiii îşi vedeau mai
departe de joacă ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat.
Timişoara, 1969
MIHAI GANEA

(1)