VIRGINIA PARASCHIV. Doamna de la a IV-a B şi literele cu zulufi


Un cap de bou ursuz se bălăngănea prin flamura înfăşurată pe băţul coborât în bernă. O cutie de conservă ruginită se dădea de-a dura printre buruienile crescute pe fostul peron. Conserva scârţâia, se legăna în vânt , cu miasma de tocană, emanată din pământ. Revenind la susnumitul cap de bou feroviar, se ştie că încă din vechime au existat pasionale controverse asupra simbolului totemic. De exemplu, în luptele de apărare a pământului natal, era de mare folos lupul cu membrană, lupul urlător înfipt în vârf de suliţă. Istoria alternativă a înnobilat reprezentantul cirezilor sustrase din vecini şi l-a căţărat pe steag , în amintirea luptelor de cucerire şi civilizatoare a satului natal. Carul mitologic tras la jug de boi a devenit emblema întoarcerii în timp la valorile autohtone. Gara ca gară fusese golită de conţinut feroviar. Trenurile ruşinii tehnocratice ieşiseră de mult din uz, ultima garnitură atestată de impiegatul de la mişcare fusese un mărfar îndurerat şi gol, vagonul terminal târa într-o direcţie necunoscută nişte nutreţ ce deborda prin găurile executate de nişte profesionişti. Era un tren de criză, a mers ce-a mers, s-a terminat şi combustibilul, şi s-a oprit în câmp. Mecanicul a luat-o pe mirişte, prin buruieni şi mărăcini, şi a îmbătrânit pe cale naturală, la adăpost de stresul tehnologic, într-o reşedinţă tocmită din chirpici. Poate o fi şi murit, dar acest episod funebru întunecă nemotivat trama narativă, morţii cu morţii, viii cu viii, atâţi câţi vor fi rămas după marea emigrare a forţei de muncă prin mări şi ţări. Prin pasajul subteran din gara ieşită din uz, sălăşuiau pe timp de ploaie nişte tineri reuniţi pentru socializarea minimală. Singura persoană care nu se amesteca deloc cu mâncătorii de seminţe era Doamna. Era doamna învăţătoare, ce-şi făcea veacul prin gară cu un pix, un caiet dictando şi un catalog pe care scria Clasa a IV-a B. Când luase şcoala foc, Doamna a scos copiii din clasă pe fereastră, clasa a IV-a B era la parter, şi apoi a ieşit şi ea , tot prin geam, cu catalog cu tot. De-a lungul biografiei profesionale şi sociale, doamna pierduse felurite obiecte, şanse, relaţii, obiceiuri, cum e datina recesiunii. Triada din dotare pentru viaţa pe pământ,foc, apă, aer, fusese deturnată de la vocaţia originară. După incendiul devastator, şcoala mistuită nu s-a mai făcut la loc niciodată, misionarii şcolii au rămas şomeri pe viaţă, iar migraţia extracomunitară a stopat şi sporul demografic. Unde nu-s copii, la ce bun să refaci o şcoală? Pentru gestul său eroic salvator de vieţi, Doamna a primit felicitări , o diplomă de onoare de la primar şi un card pentru eliberarea unor bonuri de masă, pentru şase luni. S-a luat curentul în oraş, pentru facturi isterice neachitate de locatari şi de municipalitate, aşa că bancomatul nu a mai funcţionat. Două ciori înlănţuite în lirismul amorului liber, s-au aciuiat în bancomat, de unde croncăneau a jale şi pustiu. Inevitabil, Doamna a rămas şi fără locuinţă, cămăruţa ei de bloc a trecut în patrimoniul unor recuperatori de datorii private. Bătrânii din oraş, rămaşi fără copii şi fără nepoţi, au luat şi ei calea băjeniei pe colina care duce către cer. La început a fost oarece buluceală pentru locurile din faţă, s-a lăsat cu pumni şi ghionţi în burtă, cu icnete şi înjurături, în cele din urmă spiritele încinse s-au potolit. A venit un popă de la cimitirul dezafectat şi a făcut ordine şi linişte mormântală printre autoexilaţii patetici. Păşeau în drumul către viaţa alternativă în şir indian, iar recitalul de blesteme, de ocări şi rugăciuni, era rostite în şoaptă şi transgresa apoi în monolog interior. O anumită stare de anxietate se vedea pe chipul lor când atingeau pe furiş, cu mâna, exteriorul gardului de la cimitir. De dincolo de împrejmuire se auzeau , strigăte păgâne şi chiuituri. Casele de marmură şi de beton adjudecate prin luptă corp la corp, emanau miros de ceară şi de găinaţ. Porumbeii ciuguleau din boabele de la coliva virtuală afişată pe ecran în faţa uşilor solemne ale bisericii din cimitir. Puradeii trăgeau la ţintă în ecran cu biluţele de gumă sfeterisită din nonstopurile părăsite. Doamna învăţătoare încercase zadarnic să cadă la înţelegere pe cale amiabilă cu căpeteniile comunităţii din cimitir şi să i se accepte programul de alfabetizare pentru puradei, în contul unui adăpost vremelnic într-un mormânt capitonat . O dureau încheieturile şi adăpostul din pasajul subteran era cu multă umezeală şi curent. Şi tinerii făceau vacarm nocturn, nu era chip să pună geană peste geană. Geamurile de la sala de aşteptare erau sparte, băncile fuseseră rechiziţionate ca lemne de foc pentru peregrinii urbani. Unde să se adăpostească o doamnă, o doamnă bătrână şi gânditoare? Doamna avea un gând de care nu putea să scape, gândul la inscripţia cu litere buclate . O inscripţie amprentată cu ruj de cea mai bună calitate, un ruj de firmă cu miros străbătător prin duhoarea de urină şi de chiştoace de ţigări: „ Mă duc la mama”. Nu putea fi nicio îndoială. Scrierea cu câlionţi în litere aparţinea elevei sale, fiica domnului primar municipal, în vremurile când oraşul mustea de viaţă şi de prosperitate. Domnul primar insista ca fiica sa să cânte la pian şi să ia lecţii de dans popular. Împăca snobismul cu opţiunea vulgata, din raţiuni electorale. Mama fetiţei, soţia lui ornamentală, o tânără plebee, de cartier, plecase după un coup de foudre pentru un rapsod stradal, într-un periplu european . Şi nu s-a mai întors în căminul conjugal, a lăsat fetiţa în grija tatălui oficial. Primarul a dat un scurt comunicat de presă că tânăra şi graţioasa lui soţie se află la un tratament după un groaznic accident domestic, zicea comunicatul cum că femeia căzuse de-a rostogolul pe scări de la etaj până la parter , cu tava de cafele pentru musafiri. Gura lumii avea o altă versiune , femeia fusese bătută din dragoste, de soţul ei gelos şi beat. Adevărul nu se mai poate defrişa, şi nici nu mai are importanţă, tot ce aflase Doamna de la fetiţă, eleva ei, era că mama nu mai stă acasă şi că nu mai are cine să-i aşeze cârlionţii. Din motive strategice de igienă şi austeritate, tatăl pusese să fie tunsă scurt, iar fetiţa îşi transferase visul de prinţesă în literele buclate. Avea un scris inimitabil, vocale şi consoane înotau printre zulufii grafici. Primarul îşi etala copilul pe la petreceri, fetiţa făcea frumoase reverenţe şi executa un microrecital la pian, spre deliciul oamenilor politici locali. Primarul avea un copil model, de o cuminţenie şi o docilitate uimitoare. Într-o bună zi primarul a realizat că are în gestiunea sa paternă o domnişoară, numai bună de măritat. Scaunul municipal se clătina ameninţător, în oraş se se construise conspirativ germenele incomod al opoziţiei. Oamenii sătui de bine voiau schimbare şi balanţa înclina către un tinerel obraznic , un urmaş al neamului nomad, cu studii europene, mlădiu, focos dănţuitor şi mustăcios. Primarul, după o analiză de ofertă matrimonială, gândi că tânărul i-ar prinde bine ca ginere. Şi a pus la cale o nuntă folcorică de vis. Mireasa a fost pusă într-un atelaj ecologic cu coviltir pentru înfăţişarea prenupţială de la Altar. Un cal mergea la trap în ritm fără cusur pe itinerariul prestabilit prin simţitorul oraş. Al doilea cal, cu pedigriul cam alterat ( el se trăgea din princiara Izabella a lui nea Fane, dar o princiară cu prestigiul şubrezit după aventurile de noapte prin păşunile vecinilor), s-a oprit brusc în faţa gării şi nu s-a mai dat dus. Vizitul i-a dat bice după bice, calul fornăia de nervi, spectatorii hohoteau, iar gingaşa mireasă a evadat cu văl cu tot din mariajul programat de tatăl său pragmatic. Unde s-a dus, nimeni nu a băgat de seamă, în urma fetei nenuntite a rămas un toc alb de la un pantof. Fata primarului a dispărut şi gata. La biserică nu a mai ajuns. Nunta s-a spart. Mirele trădat s-a îmbătat de supărare. Primăria a dat faliment, oricum era pe ducă. Oraşul a intrat în adormire. Numai cimitirul înflorea de viaţă. Joc, cântec şi voie bună între pruni şi corcoduşi. În cele din urmă şi doamna şi-a împlinit destinul. S-a pe caldarâm, în faţa gării şi a murit. Ţinea în mână făcută ghemotoc, o zdreanţă dintr-un văl, un văl de mireasă. Restul de material fusese întrebuinţat de copiii care se jucaseră de-a capitularea în război, cel puţin aşa se zice din om în om, luăm cu beneficiu de inventar orice se transmite anonim, pe cale orală.
VIRGINIA PARASCHIV

(15)

Send a Comment

Specify Facebook App ID in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify Twitter Consumer Key and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Twitter Login to work

Specify LinkedIn API Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify GooglePlus Client ID in Super Socializer > Social Login section in admin panel for GooglePlus Login to work

Specify Instagram Client ID in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Instagram Login to work

Specify Twitch Client ID in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Twitch Login to work

Your email address will not be published.