Mihai Ganea LUPUL


LUPUL

Eram prin clasa a doua. Locuiam în incinta uzinei de plumb de la Ferneziu. Drumul de piatră cubică, drumul care venea dinspre Baia Mare, trecea pe lângă uzina electrică şi cotea la reapta peste podul de lemn, şerpuind printre casele colbarilor până la intrarea în plumbărie. Aici se bifurca. Ramura stângă urca spre Podine, unde era cimitirul comunităţii. Aici erau îngropaţi cei care mureau de saturnism, colbarii. Deasupra Podinilor se înălţa coşul de evacuare a gazelor de la rafinăria de plumb şi dezargintare. Aerul era aici greu de respirat. Aerul avea gust. Un gust acru şi înecăcios. Aici locuiam noi. Locuiam alături de clădirea şcolii şi a grădiniţei, dar şi a bisericii reformate unde mergeau, în fiecare duminică, ungurii să se roage. Noi, familia şi vecinii, mergeam la biserica de pe Lunci. La ortodocşi. Parohul, părintele Câmpeanu, ne preda religia. Avea o umbrelă uriaşă, neagră cu spiţe din oţel, pe care o vâra ca într-o teacă, într-un tub de bambus, folosind-o când nu ploua, ca baston. Cu acel baston părintele ne bătea în fiecare sâmbătă, după ce asculta pârele copiilor despre încălcarea poruncilor biblice.
– Dom părinte! zicea câte unul, Popanu a suduit de Dumnezeu. Iar Popanu era invitat la catedră unde părintele îl aşeza cu faţa în jos şi îi trăgea cu bastonul la fund, până nu mai ieşea din stofa pantalonilor copilului niciun fir de praf. Acesta era părintele Câmpeanu. Doamna Livia, învăţătoarea noastră, era fiica lui. Doamna Livia era soţie de ofiţer. Costel, fiul lor,
Mureşan Constantin, stătea cu mine în bancă.Ne hârjoneam tot timpul şi ne dădeam reciproc
cu tăbliţa în cap. Pe vremea aceea purtam tăbliţe. Fiecare elev avea în ghiozdanul său
maron, în ghiozdanul din carton şi cu bretele de in frumos împletite, o tăbliţă. O tăbliţă
dintr-un material casant, un condei şi un burete. Buretele era legat cu sfoară, trecută la
un capăt, printr-o gaură, făcută anume pentru asta în rama de lemn a tăbliţei. După ce
Popanu îşi lua porţia cuvenită de bătaie, noi ăştilalţi aşteptam tremurând de frică să ne vină
rândul. La fiecare.– Dom părinte! Cutare a minţit. sau… a furat, sau s-a bătut. Toate, toate păcatele, erau pedepsite cu bastonul. Dar cel mai mare păcat era suduirea de Dumnezeu. Aici părintele era necruţător. Te bătea rău. Rău de tot. Niciodată nu am înţeles de ce Popanu îl înjura pe Dumnezeu. Pentru noi, era un mister. O fi avut el vreun motiv, sau o făcea aşa numai ca să fie băgat în seamă. Ciudat era copilul acela. Şi doar era un copil de numai şapte sau opt ani.Un copil sărac.După ora de religie, a intrat în clasă doamna Livia. Doamna învăţătoare.
– Copii! Puneţi toţi pe bancă Abecedarul şi Aritmetica. Eram obişnuiţi cu asemenea poruncă.
Regulat ni se făceau control la ghiozdane şi cărţi. Eram liniştit. Pe ale mele, mama le
îmbrăca săptămânal, în hârtie albastră peste care aplica o etichetă, ca pe un timbru, după
ce-i lingea bine partea dată cu lipici. Pe etichetă tata scria cu litere mari numele meu şi
clasa. Ţineam mult la cărţi. Aveam o pasiune bolnavă pentru ele. Îmi plăcea să stau în
sufragerie toată ziua şi să răsfoiesc cărţile din biblioteca părinţilor. Biblioteca îmi plăcea mai
mult decât biserica. Asta o îngrijora mult pe mama.Doamna Livia s-a apropiat de prima bancă.A luat Abecedarul şi Aritmetica primului copil şi i-a rupt primele foi. Noi stăteam înmărmuriţi.Învăţătoarea a procedat la fel şi cu celălalt copil. I-a rupt şi lui, primele foi din carte. Apoi, tot aşa, mai departe. Iar când a făcut acelaşi lucru şi lui Nagy Gabriele, cea mai
bună elevă din clasă, am început să plâng. Păi, cum să merg eu acasă cu cărţile rupte? Şi încă
de cine? Chiar de doamna Livia. Doamna învăţătoare. Când mi le-a rupt şi pe ale mele,
doamna Învăţătoare văzând că plâng, mi le-a vârât, aşa rupte, foile la locul lor, în carte. Mă
uitam la ele. Erau foile cu pozele majestăţilor lor. Regele Mihai şi Regina Elena. În drum
spre casă, am trecut pe lângă casa domnului Maliţa, Casa cu tauri. Casa cu tauri de prăsilă.
Domul Maliţa şi o mulţime de săteni din Ferneziu, încolţiseră un lup. Mai mult ca sigur,
animalul acela sălbatic se rătăcise prin sat.Coborâse din pădure mai mult decât se
cuvenea. Păcătuise bietul animal, iar cineva îl pârâse. Oamenii îl alergau prin ocolul cu gard
înalt de peste doi metri. Fără să vreau, m-am oprit şi am privit într-acolo. Priveam oamenii,
priveam lupul. Şi în mintea mea totul devenea confuz. Şcoala, cărţile, pozele regelui şi a
reginei, umbrela-baston a părintelui Câmpenau, Popanu cel sărac şi îndărătnic,
Tanti Livia Învăţătoarea, Costel, Costel şi tăbliţa, tăbliţa şi eu. Mă simţeam asemenea
lupului şi-mi plăcea de el.Lupul se oprise brusc. Realiză că nu poate depăşi gardul. Oamenii se apropiau ameninţători de el. Se apropiau scoţând urlete sălbatice, agitând tot felul de obiecte ciudate. Cuţit, furcă, topor, ciomag. Care cu ce apucase. Cercul se strângea în jurul bietului animal. Acesta, ca şi cum şi-ar fi înţeles destinul şi sfârşitul, îşi zburli coma semeaţă,
îşi arătă colţii fioroşi şi începu să urle şi el. Urletul lupului, urletul morţii. A urmat măcelul.
În drum spre casă, am realizat că uneori o zi poate însemna mult în viaţa omului. Am
realizat că uneori poţi trăi într-o zi cât alţii într-o viaţă. Am înţeles şi văzut că omul este
cel mai sălbatic animal de pe pământ.

(5)