NOAPTEA URII GRAŢIOASE

 

                         Noaptea urii graţioase

 

Mulţimea scanda incendiar lozinci negativiste. Piaţa guvernului gemea de scutieri. În faţa Parcului Central stăteau bară la bară autobuzele din care se revărsaseră mitingiştii. Incidentele săreau de făceau scântei şi înteţeau animaţia populară. Undeva, într-un flanc, o tânără femeie ţipa din gură de şarpe. Era o bondoacă, îndesată şi înfofolită într-un cojoc artizanal şi o broboadă de lână groasă. Un poliţist dăduse să se apropie de ea, cu intenţii terapeutice. Vuietul mulţimii clocoti ameninţător: „ Asasini! Asasinii!”. O ploaie de pietre şi de murături se abătu asupra omului legii oficiale. Poc, poc, poc, în cască, peste omoplaţi. O pietricică mai vitează îl nimeri peste fluierul piciorului. Poliţistul icni şi bătu în retragere şchiopătând amarnic. Încerca să scape de bondoaca singulară care-i luase urma şi se agăţase straşnic de piciorul teafăr. Poliţistul avea pistol. Verbul punitiv rima însă cu puşcă, asta e. Biruit în lupta corp la corp cu răzvrătita, poliţistul se împletici şi se întinse cât era de mare pe carosabil. Bondoaca prinse avânt şi se sui pe poliţist. Avea ce-avea cu casca, o fremăta un spasm erotic. Poliţistul simţea cum mâinile dibace ale femeii îl strângeau de gât. Omul de ordine stătea supus, de teamă să nu fie linşat şi desfăcut bucată cu bucată. Un om în uniformă, mort la datorie, este, precum se ştie, un erou…O moarte demnă este, din când în când, istoric necesară. Poliţistul nu voia să moară, avea de gând să ajungă până la adânci bătrâneţi, ca pensionar onorabil. Aşa că-şi desfăcu grijuliu casca şi aşteptă răbdător reacţia combatantei. Femeia o smulse în triumf, se rostogoli cu ea la piept. „ Jos căştile, jos găştile!” Poliţistul aştepta emoţionat etapa clasică „ jos pantalonii!”.  Era un pudic şi un subordonat cu frica şefilor în oase. Pricepu uşurat că haita nu-i mai voia capul, ci avea chef de hârjoană.  Şi alţi colegi ajunseseră la post desculţi şi în indispensabili. Ruşinaţi, învinşi, dar reutilizabili. Omul nostru însă călcase regulamentul. Purta egării nevestei pe sub pantaloni. Erau nişte colanţi cu romburi vişinii, portocalii şi roz. Ce circ mediatic ar fi ieşit pe seama lui1 …Din fericire lumea avea altceva de făcut. Uitase de poliţist pentru că bondoaca născuse un bebeluş. O naştere uşoară, executată public, o naştere model, fără spital, perfuzii şi panică prostească. Femeia îşi executase corect mandatul civic de contribuabilă la sporul demografic. Tânăra mămică îşi adună copilul de pe stradă, îl înfăşură iute în broboadă şi îşi puse prompt casca trofeu pe cap. Îşi salvase imaginea şi reputaţia. Cum i-ar fi stat unei martire populare cu capul descoperit? Dacă, în plină apoteoză mediatică, ea, femeia din popor, ar fi fost filmată în prim plan, fără broboadă şi fără cască? I s-ar fi văzut machiajul şi coafura şic. Ea, femeia totală, ea, mama etalon, era de fapt o balerină din trupa siderală şi îşi asumase rolul de animatoare, ca membră a mişcării radicale. Rolul ei era să facă o prestaţie telegenică prin care să le scoată pe gospodinele inerţiale din cartiere şi comune. „ Murim, luptăm şi pruncul l-apărăm” , intona la unison personajul colectiv.

Victima feminină agită bebeluşul din plastic în mărime naturală şi tângui un bocet de dor şi jale la portavoce: „ Copile, copilaşul meu/ Pe ce lume te-am adus/ În ce leagăn mi te-am pus/ Cine mi te-o alăpta/ Cine mi te-o înfăşa/ Ghete ci`n ţi-o cumpăra/ La şcoală cin` mi te-o da/ Dacă eu, măicuţa ta/ Nu voi şti a cuteza/ Drept în ochi a-i scuipa/  În faţa naţiunii/ Şi a televiziunii/ Pe guvernanţii găunoşi, mincinoşi şi monstruoşi”.

-Stai pe coarda populară, ieşi din perimetrul de neologisme! I se suflă prin microfonul din cercel.

– Voi, gospodine, mame de ispravă şi de bine, nu mai staţi, nu vă mai holbaţi, luaţi ce apucaţi, obiecte de uz casnic din bucătărie, oale, polonice şi tigăi, şi veniţi aicea între noi, ca să-i coborâm pe sfântul caldarâm, pe guvernanţi şi pe slujitorii lor.

Un lider de-al carbonarilor interveni într-o tonalitate mobilizatoare:

-Uoooooo, ruşine lor, să-l chinuie pe bietul popor. Uoooooo, să defileze câinii cu facturile în coadă.

Teleobiectivul surprinse imaginea unui poliţist văzut din spate, şchiopătând, cu capul descoperit. Urma mama cu pruncuţul într-o poză statuară. Un pâlc de fecioare se mlădia în jurul ei. Cercul se desfăcu şi se mulă într-o spirală ce se derula lent. Vestalele intrară printr-o cadenţă apăsată, crescendo, până la vertijul unui ritm nebun, iraţional, păgân. Coardele de scutieri şi de mitingişti se palpau şi se îmbrăţişau iniţiatic. Piaţa guvernului trepida: „ Două fire, două paie, ia guvernul la bătaie!”

O incantaţie universală, fără bariere, frontiere şi prejudecăţi. O ploaie de stele albastre cădea din elicopterele venite din senin. Totul se rostogolea şi şerpuia în ondularea magică. Spectacolul de sunet şi lumini nu omitea nimic.  Elicopterele se roteau în jurul pieţei, elevat, solemn, silenţios. Spiritul comunitar extatic plana peste mulţime. O revoltă folclorică spectaculoasă îşi ţesea scenariul. Ici, acolo, mai apărea câte un acces identitar, răzleţ. Un domn îşi duse mâna speriat la buzunar. Îi dispăruse portofelul. „ Hoţii, hoţii!” O doamnă corpolentă îl puse scurt la punct:

-Ei, hoţii, sunt altfel decât noi, dar sunt ai noştri. Fiţi tolerant şi generos! Domnul se conformă placid, nu sparse bucla spiralei, ci se lăsă înfăşurat de semenii lui ce aderau din mers la potenţarea enigmelor ordonatoare.

Brigada antitero fu străfulgerată de un fascicul de steluţe în picaj. Grupul negru de introvertiţi deveni imprudent de imprevizibil.

-Puneţi-vă ochelari! răcni conducătorul trupei de elită atemporală. Trupa se execută şi se afundă sub acoperirea anonimatului istoric legalizat. Unul din mascaţii cu cagulă fredonă ca pentru el: „ Două fire, două paie,/ Ia civilii la bătaie,/  Ca să facă vânătaie,/Hop şi aşa!”.

Apostolii Puterii prinseră din zbor parola şi o clamară în cadenţa unui marş eroic. Mica abatere stilistică de la distihul neelegiac, trecu neobservată. Ţeava inoxidabilă scuipa pe gură jeturi de lumini portocalii.

…Luna se piti în nori, însingurată şi mâhnită.

Un cerşetor rămase pironit, cu mâna întinsă. Se codea să intre în corul nemulţumiţilor. Mâna sa jelindă nu avea mână pereche. Unica lui mână, harică, cerea de parcă ar fi vrut să dea.

-Hai, bătrâne, fă un ultim şi suprem efort integrator! îl apostrofă un mistic militant.

Misticii şi cerşetorul cel beteag pluteau deasupra unor lespezi de beton transcendentale. Clădirea guvernului era scăldată într-un nimb albastru. Era o noapte transparentă. Îngrijitoarele băteau mocheta cu papucii de serviciu. Lustrele se clătinau legănate. Guvernul se golise de obiectul muncii. Serpentine de hârtie ieşeau prin faxuri şi fluturau printre perdele. Vuia răscolitor solul şi subsolul strămoşesc.

În aval, pe-o gură de canal, premierul şi locotenenţii săi lucizi, coborau o pantă lină. Echipa oficială intră într-un buncăr din patrimoniul de protocol. Pe ecranul de sticlă antiglonţ, nu puteai desluşi făpturi umane, de atâta praf şi fum. Crainica îşi irosea privirea în eter.  O pânză de păianjen se balansa din tavanul scund.

-Domnule Premier, cât ne mai ţineţi în suspense, n-a căzut nici acum guvernul? vociferă cu arţag tânăra femeie.

– Fă-te blondă, pentru credibilitate, se auzi o voce în subteran.

– Daţi-mi un pont, o ştire, o minciună convenabilă, o informaţie, ce-o fi, din culisele Puterii.  Trebuie creată iluzia accederii la marile secrete de stat. Publicitate. Urmează reclama cu crema hidratantă pe care o vom anihila cu clăbucii de la reclama pentru detergent.

– Dă-te la o parte, şedinţa de cabinet se va derula în direct. Urmează Apelul către Ţară. Punctul unu: guvernul e viabil.

-Puteaţi să mă lăsaţi pe mine să anunţ. Tot mă ia cu somn şi-mi scade cota de audienţă.

-Lasă, că te ţine tatăl tău pentru mandatul următor, conchise vocea inconfundabilă a purtătorului de cuvânt. Premierul e între colegi. Sughiţă şi i se văd sechelele din vechiul sistem. Cedează timpul de antenă ministrului globalizării. Premierul va bea apă ca să-io treacă sughiţul şi va pleca de bunăvoie în opoziţie pe stradă. Vrea la aer, e mahmur. Preia ştafeta energicul ministru al globalizării. Domnia sa vă va ţine un discurs. Vorbiţi liber, maestre, vorbiţi liber.

-Mulţumesc, colega, pentru introducerea în situaţie. Fiica mea, retrage-te în plan secund. Deci, iubită naţiune, psihogramele centralizate atestă o recrudescenţă a melancoliei pe plan mondial. Deşi, ca specie, am ieşit cu brio din stadiul puberal, persistă păguboasa suferinţă a crizei de identitate. Apolinicii şi dionisiacii, dilematicii şi evazioniştii, vizionarii mesianici, cabotinii, snobii şi rebelii, frustraţii, s-au coalizat vremelnic într-o proferare solidară de interjecţii nihiliste. Limbajul comunitar e surmenat de arhaisme şi de regionalisme reziduale, de înjurături incoerente. Existenţa tubulară, cap-coadă, coadă-cap, este perturbată de isterici. Deci ce e de făcut cu maniacii umanişti? Simplu, vom subvenţiona o televiziune tehnocrată. Vom renunţa la televiziunea umanistă, o copie palidă şi aproximativă a realităţii. Vom construi o televiziune esenţială, non-figurativă, şi enunţiativ-afirmativă. În faza de tranziţie, ecranele vor emite triunghiuri, cercuri şi pătrate. Telespectatorii se vor calma şi vor reveni la normal. M-am consultat cu ministrul psihologiei colective. Dânsul are o opinie tranşantă în subiect. Vă poate confirma.

– Adevăr vă zic vouă, sunt ministru psiholog.

– Ministrul captării publice este adept al suspendării televiziunii primitive. Vă va vorbi.

– Totul va fi bine, sunt ministru captator.

– Sunete celeste vor vectoriza fluidul informaţional. Realitatea nu e ce se vede, ci ceea ce se crede. Este o opinie neechivocă  a ministrului trecutului istoric. Va lua cuvântul.

– Cred la fel ca antevorbitorii.

– Am fost avertizat asupra magnetismului viabil din paradigma timpului încremenit, de către ministrul mitologiilor active. Îşi va exprima părerea.

-Am, ca toată lumea, o identitate în pustiu. Mentor stilistic mi-a fost ministrul artei de a trăi.

– Sunt un hedonist larvar, mă conformez şi gata.

– Mi s-a atras atenţia asupra pierderilor suspecte în resurse şi idei. Se poate vorbi de instaurarea sindromului cuprins în paradigma „ dor de ducă”. Este încredinţarea fermă a ministrului circulaţiei virtuale.

– Aşa este.

– Vom recurge la o nouă generaţie de biotipuri guvernatoare. Părintele societăţii civile lucrează la geneză.

-Exact, mai e puţin şi renaştem din cenuşă.

– Ne vom debarasa de cutumele tribale. Ne vom elibera de veacul obsedant. Vom peria limbajul de stereotipia idioată. Vom reforma limbajul ca să ieşim din criza de comunicare. Vom subvenţiona orezării. Vom profesa o guvernare cerebrală. Vom liberaliza inteligenţa.

– Tati, e o delegaţie de hackeri în studio. Cică vor să penetreze până la tine şi să intre în dialog. Nu mă cred că nu ştiu unde eşti. Zi-le tu ceva, dă-le „bună-seara”.

– De unde ai informaţia că e seară? De ce nu-ţi vezi de treaba ta şi-i agasezi pe oameni cu spectrul nopţii? La ora când zici tu „ bună seara”, milioane de oameni veghează şi lucrează pe interfaţa luminoasă a globului. Pe unii îi arde soarele în cap, fac insolaţii, sub dogoarea soarelui torid, diurn. Alternanţa ciclică zi-noapte va fi abrogată printr-un edict de urgenţă.

-Tată, asta mai lipsea, să mă faci pe mine vinovată. Măi, băieţi, lăsaţi-mă în pace. Nu mă loviţi, mă doare. Vă rog, nu mă trageţi de păr. Vă jur că nu ştiu unde este tata. Nu mai daţi în mine, nu mai daţi, sunt doar o piesă componentă a marelui sistem.

Guvernul, cu organigrama remaniată, finalizează Edictul de Urgenţă. Televizorul face purici pe ecran. Manifestanţii s-au oprit din tropăit. Liderii s-au retras pentru negocieri. Oamenii de ordine au luat repaus pentru mic dejun.

Din pământul reavăn adus pentru gazon, răsare o râmă în spirală cognitivă.

 

Virginia Paraschiv

 

Notă: Acest text a fost publicat în anul 2001, în Oglinda Literară. Mi se pare oportun să-l aduc în circulaţie virtuală, nu de alta, dar dacă tot se merge cu colindul, hop şi eu, cu această proză fragedă, după 12 ani de fezandare în arhivă.

(146)