Volumul OPEN DE DOR, autor Ioan Mateiciuc

Premiul de debut pentru volumul Open de dor

Gala Societății Scriitorilor din Bucovina – Premiul de debut pentru volumul OPEN DE DOR

 

Himerele feminităţii

Ioan Mateiciuc aduce în volumul Open de dor (Editura Alexandria Publishing House, 2012) un experiment îndrăzneţ, îngemănarea textului poetic cu imaginea. Poetul, se află, la modul real în tandem cu Alexandra Andreea Stela Juduc, ce se prezintă în spaţiul public, printre altele, ca ilustrator de carte. Citeşti câte un poem, cu bună credinţă, dar cromatica paginii ilustrate, însoţitoare fură insidios privirea şi atenţia. Nu ştii ce să crezi. Pictorul s-a pus în slujba poeziei şi l-a secondat pe poet? Poetul şi-a stihuit starea şi gândurile, contemplând un tablou? Simbioza e desăvârşită: imagine generatoare de fior poetic şi vers cu trimitere explicit picturală. Cele două voinţe auctoriale, unite în binom indestructibil, pictor-poet, ţin receptorul într-o uimită captivitate. Cuvântul, în concurenţă cu imaginea se vălureşte, iar forţa lui de comunicare păleşte. Poetul ştie bine riscul căruia se expune voluntar. Face anume opţiunea pentru cuvântul estompat, retras, germinând tăceri istovite şi istovitoare. Formatul şi concepţia cărţii iese din tiparul unei ediţii cu ilustraţii aleatoriu decorative. Poetul agreează formula susmenţionată cu scop şi cu program. El ne propune o trecere prin CUVÂNT ca să ne spună frânturi ale unor experienţe senzoriale. Ioan Mateiciuc e conştient de insuficienţa de comunicare prin cuvânt şi îşi asumă paloarea expresivităţii verbale. Comunicare fracturată de memoria senzaţiilor şi a percepţiilor izărită caleidoscopic din hazard. Habitatul care declanşează percepţia feminităţii în ipostazele imaginarului poetic, este cel urban, planează în atmosferă o rutină: ţigara, paharul, uneori chiar şi ora îngândurării pare precizată:” Privesc ceasul la fix. E fără un sfert” (niciodată nu-mi dă). Am deschis ultima pagină/a trecerii tale/pe lângă casa mea, la ore fixe” (open de dor). Mimarea preciziei mecanice are tocmai funcţia de a introduce gândul poetic într-un spaţiu convenţional, monoton şi inert. Într-un astfel de spaţiu antipoetic, Ea, Femeia, se arată hieratic şi insinuant, se întrupează magic, şi dispare ca şi cum ar fi alungată dintr-un gând tulburat de spaimă: „ o alunecare continuă, nebănuită/ ireversibilă, pe marginea paharului”( vise versa); „Întinsă pe jăratec să te descui de teamă/ ferestrele din trup să le deschid aiurea” (trup de lut); ”O văd ieşind la capătul holului/ cu o pereche de tanga în mâna dreapă/ în mâna stângă ţine câteva cuie şi/ un ciob din oglinda primei frumuseţi” (opt fără). Capriciul ludic al poetului este empatic cu componenta feminităţii jucăuşe: „De-a dreapta el, idee/ de-a stânga ea, femeie/ se-aud bătăi de aripi/ un mers păşit pe toc/ sfârşit de joc” ( aproape paralel). Reprezentările insidioase ale Femeii, fie concrete şi incitante, fie fantasme pribegind atemporal, se răsfiră printre cuvinte în poeme de mici dimensiuni, uneori chiar miniaturale. Ioan Mateiciuc, în economia unei expresii verbale rarefiate, deschide textul poetic prin tehnici de sugestie inspirat utilizate. „ Dormeai atât de ghemuită/ într-un colţ, pe scară”( muză) – O imagine simplă a unei entităţi feminine: somn de copil inocent, fără răpus de osteneală şi de frig, frigul şi spaima adună corpul în forma embrionului primar, o imagine ce stârneşte milă, duioşie, dorinţă de protecţie, avem, de ce nu, dincolo de vălul metafizic al feminităţii înfrânte, şi un altfel de tâlc, de înţeles, o şaradă a cotidianului urban, somnul celor alungaţi din viaţă, dormind în abandonul scărilor de bloc. Valenţa stilistică a timpului verbal – o acţiune în continuă, neîntreruptă desfăşurare, fără limani de început sau de sfârşit. Metamorfoza feminităţii se răsuceşte în volute, imagini de jar şi imagini vaporoase. Femeia se pogoară din icoană, din rama unui tablou, din fum, din hazard, din poveste, din eros perisabil şi perimat, din nălucirile de zi şi de noapte ale unui spirit atent, neliniştit ce tresare din somnolenţa monotoniei urbane. Puzzle-lul feminităţii se făureşte într-o lume a traficului urban, a străzii grăbite şi indiferente, a omului însingurat. Un univers devitalizat şi insensibil: „ Sunt oameni de ceară din cer/ oamenii reci cu chipuri altfel”(altcumva). O lume aplatizată şi inertă, o eră a tăcerii însingurate. Iar iubirea de iubire se ostoieşte şi se consolează cu himere, himerele feminităţii.                                                                              (Virginia PARASCHIV)

74 / Bucovina Literară / septembrie – octombrie / 2012

Premiul Mare la Festivalul Matcovschi

 

Festivalul Internaţional de poezie și cântec “Dumitru Matcovschi”, Vadul Rașcov, Republica Moldova, Premiul Mare pentru creație poetică.

 

 

Poeţi din Nord-Est: Ioan Mateiciuc: Open de dor”

Anglo-americano-saxonismele încep să pârâie, sfârâie frumos şi pre limba lui Eminescu. Căci, poate şi el a avut în sat la vremea  lui, în Ipoteşti, un ”general store” unde se găseau lucruri produse la Lipsca, sau măcar un ”boutique” cu tot felul de colonialele şi stofe fine…

Euro-globalismul şi poezia mioritică

Store-ul lui loan Mateiciuc poet şi cântîreţ folk, se numeşte ”Open de dor” (Alexandria Publishing House, 2012). Un titlu fonetic şi totodată un ingenios calambur. Că lumea cultă ştie ce înseamnă ”dechide uşa” fonetic. Numai că scris rămâne numai ”de dor” cu acel dor românesc. Unicul ”dor” care nu e deloc ”uşă”, ci chiar intraductibilul giuvaer lingvistic carpato-dunăreano-pontic… Ba calamburul îmi aminteşte de unul mai celebru care includea titlul unui ziar comunist de  limbă maghiară de  la  noi:  If Ju munkas … have you money. Ca să se ştie că şi genul ăsta de umor a existat încă înainte de era noastră…

Eu, un fanatic jucător de cuvinte, calamburist sau poet ludic cum am fost poreclit de critică, mă amuz. Dar caut poezia. Cert e că o carte de debut care arată ca aceasta, plus titlul, merită luată în seamă. Şi cartea – nu am ajuns la conţinut – e complexă ca realizare. Atractivă. Sexy. Pagini cu colţurile în arabescuri, hârtie lucioasă, ilustraţii, imagini color ale artistei Alexandra Andreea Stela Juduc, coautor grafic al versurilor. Prefaţa poetei Clara Mărgineanu, un soi de cloşcă literară a poeţilor din Nord Est. Proiect realizat cu sprijinul Asociaţiei pentru Cultură şi Solidaritate Peter Tomaschek şi dl Paul Râpă.

O carte de tot respectul. Pe care, cred eu, recent dispărutul Romulus Vulpescu cărturar&bibliofil celebru şi rafinat, ar fi apreciat-o.

Dovadă că mai tinerii poeţi, debutanţi în cazul nostru, ştiu să se ia în serios, ba chiar în grav, de la kilometrul zero al carierei. Nu le scapă niciun detaliu. Apoi, am observat că ei, debutanţii, adaugă şi o formă de propagare, propagandă? Sonoră, a operei: îşi cântă propriile versuri. Ori ei pe ei, ori ei între ei. Modelul lui Vali Sterian, Al. Andrieş şi mai ales al unor Dinu Olăraşu şi mai recent Adi Beznă poeţi consacraţi, notorii, proliferează.

Mai toţi folkişti tineri de azi cântă producţii proprii de gândeşti că în raniţa fiecăruia sălăşueşte o pană dacă nu o coardă de-ai ”biblicilor” Bob Dylan sau Leonard Cohen…

Ineditul epocii, în lectura unui vetust şochează uneori fiindcă de pildă poetul  îndrăgostit visează la o noapte de dragoste neprotejată. Iată un ideal la care un Eminescu sau subsemnatul nu visau. Dragostea era ca atare şi pro- şi neprotejată…

Jocurile de cuvinte plăcute, amuzante sunt picanterii în economia tristeţii sau a melancoliei tânărului amorez: ”vise versa”, ”da mă! – damă” . Sau, foarte  inspirat: ”dacă toate  plăcerile tac//de fapt eu tic-tac uneori//aşa ca o femeie care trece goală peste calea ferată…

Dar dincolo de  jocuri şi cochetării poetul denotă un intimism suav însă concret (e vina epocii) populat, survolat de… amestecat cu vin demisec, vodkă, rock clasic, fesul galben al iubitei; ”oul Kinder” deloc dogmatic al unei iubiri constante tinzând spre eternitate; ”perna strânsă-ntre picioare” cu conotaţii meteo; ”posterul cu Marilyn Monroe” .. al lui Warholl poate cu mai multe maryline monocolore; ” mirosul de sânge al sârmei ghimpate”, fantastică sugestie; ”fularul brodat de  mână” fetiş fluid sacralizat ca detaliu.

Lucrările artistei Alexandra Andreea Stela Juduccare fac pereche ”split” cu fiece poem sub umbrela aceluiaşi titlu, evident, lucrează, con-lucrează cu poemul, contrastează, concurează, complementează, sugerează. Fiecare piesă fiind parte din poem dând o plăcută idee de siamezi pe două arte. Pe două muze: Erato şi…să o botezăm noi: Zografia, pe eventuala muză a picturii nenumită de mitologia greacă. Apoi să nu uităm paharul ca obsesie lirică a poetului, leitmotiv, al cărui spaţiu interior e ocupat cu vin, extaze sau otravă…

O carte şi o lectură mai mult decât agreabilă, spumoasă, lirică, îndrăzneaţă, deschisă open cu toţi porii fiorului şi amorului…liric. Fie şi oprindu-te cu lectura fugitivă, măcar la titlul cărţii lui Ioan Mateiciuc, mai că de plăcerea lecturii la ”Open de dor”  îţi vine să spui iubitei guralive : ”Taci mi nau…”. (George STANCA)

 

adevarul.ro / 9 decembrie / 2012

8915 / Oglinda Literară / Nr. 134 / februarie 2013

 

 

 

 

Ioan Mateiciuc, Open de dor, Editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2012, 108 p. Prefață de Clara Mărgineanu. Ilustrații Alexandra Andreea Stela Juduc.

 

Apărută în condiții grafice deosebite, cartea de poeme semnată de Ioan Mateiciuc este un debut mai mult decît promițător, un debut al unui spirit efervescent, care știe să-și pună pe muzică (așadar poezia lui este armonioasă, muzicală) propriile versuri, devenind, într-un anume fel, chiar un om spectacol care știe și reușește să-și facă publice poeziile. Rari sînt poeții care au acest har de a-și cînta versurile, de a le da șansa să fie și ascultate de cititori și numai citite. O sensibilă scrisoare-prefață a Clarei Mărgineanu ni-l prezintă pe Ioan Mateiciuc între oglinzi paralele în care încearcă să-și definească toate trăirile poetice. „În orașul tău, în apropierea gării părăsite, cu vagoane abandonate pe șine ce nu mai duc nicăieri, ai făcut să rîdă și să plîngă chitările, pînă tîrziu în noapte” spune în acest răvaș, scrisoare de trăsură, că tot vorbim despre sine de cale ferată, prefațatoarea. Pentru Ioan Mateiciuc mîna plînge pe sticlă atunci cînd „șterge de lacrimi icoana fecioarei”. Cu multe trimiteri, unele aluzive, altele directe, de nuanță biblică, trimiteri la acel Eden dorit, mereu căutat, mereu pierdut asemeni fetei morgana, pe șinele de cale ferată care duc spre nicăieri sau poate că duc spre o lume de vis și de poezie, versurile sale întemeiază un contur în care reușește să-și construiască cuibul de cuvinte pentru o ramă mereu tot mai goală. Aflat deocamdată în faza de tatonare a poeziei, reușind și versuri frumoase, simt că prin har și prin tenacitate, va reuși să-și construiască o lume poetică proprie, un univers care să respire dincolo de cuvinte și în care să-și afle drumul pe niste șine ce, de această dată să ducă undeva, și anume spre inima cititorului. Arsenalul său liric este bogat, numai că trebuie, cu multă migală, să-l adune în așa fel ca timpul să nu-l uite în cine știe ce… haltă părăsită. Un cuvînt bun trebuie spus și despre ilustrațiile semnate de Alexandra Andreea Stela Juduc pentru că a știut, și a și reușit să-i decodeze, cu măiestrie, gîndurile lirice și să le așeze în rame de unde pornesc spre infinit. Textele și ilustrațiile, prin ceea ce sugerează, alcătuiesc un tot unitar, făcînd în așa fel încît această carte Open de dor să devină o reușită și din punct de vedere editorial. (Emilian MARCU)

 

/ Convorbiri Literare/ ianuarie/ 2013

 

 

IOAN  MATEICIUC –  A FOST ODATĂ UN POET DIN NORD

 

 

Interesează foarte mult, la Ioan Mateiciuc cel de astăzi – poet şi cantautor -starea de uniune a versului cu muzica, împrumutul şi transferul de tehnici dinspre stilistica textului la aceea a muzicii, şi reciproc, precum şi contractul inefabil încheiat de poet cu baladistul folk.

Implicat în artele spectacolului mai mult decât în meditaţia auctorială de recluziune, autorul este preocupat mai ales de cantabilitatea cuvintelor, pe care – tocmai de aceea – nu le poate utiliza în absenţa unei chei muzicale cvasi-secrete; totuşi, nu în ultimul rând, poezia sa e tributară unui biografism soft şi unui vagabondaj mătăsos printre stările şi puseele adolescenţei ce se îndepărtează oniric. Mesajul pieselor celor mai bune e unul angajant, cu aură de slogan de pace şi de iubire, de cult al prieteniei şi al bunelor gesturi de samaritean generos.

Poetul Ioan Mateiciuc e dedicat deocamdată paradigmei solare, căci produsul său artistic – poetico-muzical – e foarte legat de naşterea conştiinţei sale de artist al luminii, cât şi de succesul de public la scenă deschisă. Poetul este mai degrabă un om-liră, până în prezent. E vorba, în fond, de un Open de dor, un joc de cuvinte mondializat, un challenge pe terenul atât de eclectic al artelor contemporane, în care imponderabilitatea valorică şi abulia conceptuală par să domine pulsiunile creatoare. Perspectiva sa auctorială se va putea modifica, însă, într-un viitor incert, câştigînd profunzime şi rafinament prin abordarea şi a părţii întunecate a jocurilor creaţiei, de care condiţia umană nu se poate lipsi. Cum va arăta poezia sa, iluminată şi de Soarele Negru al melancoliei, rămâne de văzut.

Ioan Mateiciuc are nevoie, probabil,  nu numai de apostaziile dorului, văzut ca pretext pentru a genera inefabilul unei poezii cantabile, ci şi de nostalgia Nordului Întunecat, pentru a intui tensiunile şi tragismele convenabile, oricând convertibile în magie creatoare, din care este rostuit poetul împlinit. Secvenţa dor-nostalgie-melancolie va fi definitorie pentru maturizarea deplină a idiomului artistic la Ioan Mateiciuc. Dacă va reuşi să adauge spirit metafizic şi livresc formelor actuale ale textelor sale şlăgăroase, va fi proba de rezistenţă a acestui talentat autor ce dă dovadă de stil, de ambiţie şi de îndreptăţită dorinţă de afirmare.

 

 

Angela FURTUNĂ

 

 

Pentru Ioan MATEICIUC, cu prietenie, de Crăciun 201

 

 

Open de dor

 

Ioan Mateiciuc scrie o poezie sinceră şi vizuală, şi nu pentru că se află la debut, ci pentru că, din acest loc el îşi asumă trăirile în forma lor cea mai simplă. Nu este autorul care să caute mijloace şi metofore ce ar putea produce explozii lirice, pentru că el ştie că din simplitatea aceasta sinceră i se ivesc precum nişte “măşti de fecioară” visele, care sculptate cu minuţiozitate, “ies pe rând vibrând”, vin şi se agaţă deseori de trupul şi sufletul lui. Pe de altă parte, poetul este un orfic înăscut, jonglează cu sunetul şi îl aşază în poezie ca pe o poză veche de familie. Rar se mai întâmplă să descopăr un tânăr debutant angajat spre poezia cu tonuri muzicale. Citindu-i volumul ai senzaţia că eşti la un film care nu se mai termină, şi asta pentru că autorul, regizorul poetic, inserează metafore şi alte figuri de stil care te obligă să rămâi o vreme peste ele, cum întâlnim aici: “în sufletul meu şi-au făcut adăpost / urmele cizmelor tale de gumă”. O dovadă că simplitatea este ceea ce-l defineşte şi-l apropie de poezie şi cântec găsim şi în felul în care autorul se raportează la realitate: “singurul loc în care mai putem visa / e chioşcul de tablă din colţ / la care nimeni nu mai vine”. Chioşcul acesta este, în fond , volumul lui de poeme, peste paginile căruia stau lipite ca nişte postere sau semne de ruj viziunile şi trăirile poetului. Cred că peste puţin timp imaginile poetice ale lui Ioan Mateiciuc, “aidoma cântărilor din veacuri” vor fi cunoscute şi recunoscute de adevăraţii cititori de poezie, vor fi fredonate chiar şi de către“ grămezile de ape”. (Paul GORBAN)

 

48 / Zon@ Literară / septembrie – octombrie / 2012

www.zonaliterara.com

 

 

 

Open de dor

Mi-a văzut cineva R-ul?

 

Cuvinte, cuvinte, cuvinte. Nu le găsesc în mintea mea și acum nici măcar DE X-ul nu le (mai?) are! De ce nu găsesc în cel mai mare seif de cuvinte tocmai termenul de care am nevoie cel mai mult?

 

Trecând la o parte peste mica eroare a celor care au inventariat toate cuvintele din respectivul consistent tom (dar care l-au exclus pe acesta!), o să-mi continui povestea de poesfilă, mergând pe ideea că dacă dragoste nu e, o facem. Deci: poesfil/ă = adj./ s.m. și f. (Persoană) care suferă de sentimentul iubirii față de o poezie. Boala se manifestă prin nebunie la vederea/ citirea/ auzirea unei poezii (bune), salturi repetate și zâmbet tâmpit în timpul lecturii. Sentimentul se intensifică în fața mai multor poezii (bune). Învălmășeala aceasta de cuvinte se datorează unei experiențe interioare nemaitrăite de mult timp. După tot ce se Goagălește, Feisbucește, Instagramește pe Internet, credeam că întreagul frumos al noii lumi se rezumă la care este ponderea check-in-urilor pe zi, cât de mult faci în ciudă altora cu ce mănânci sau cât de corectă ți-e limba… de la papuc. Însă, da!, există viață și dincolo de a fi „trendy”, și chiar una frumoasă: a te folosi de elementele mediocre ale acestei lumi pentru a crea inexplicabile stări de exuberanță. În sunete de trâmbiță (făcând, desigur, un exercițiu de imaginație), te poftesc, dragă cititorule, Open de dor! și nu pe oricare, ci pe cea cu inscripția Ioan Mateiciuc.

Mai găsisem această plăcere clocotitoare a cuvântului în poeziile lui Nichita Stănescu, în care funcția semantică

provoca, alături de cea sintactică și morfologică, spasmul funcțiilor vitale și al simțurilor umane. Însă nu am mai simțit niciodată admirație față de un „mă” care mi-a fost adresat, emoții tremurânde în stomac provocate de un „Salut!” al unui străin, dorința aprigă de a fi capabilă, asemenea autorului, să vorbesc PE limba cuiva. Uitasem cum să număr până la una (sau poate că nu am învățat niciodată), cum se spune o poveste sau ce este ea, ce este jocul, de unde se cumpără ouăle Kinder, cum îmi

cântă tic-tac-ul, plăcerea unei litere apăsate pe tastatură continuu, bisss…! Cuvintele lui Mateiciuc m-au făcut să mă simt ca un embrion al poesfiliei, iar răspunsul pentru intrebarea „De ce?” nu l-am găsit încă și nici DEX-ul nu m-a ajutat. Dar se spune că atunci când spui că iubești pe cineva dintr-un anume motiv e fie admirație, fie simpatie, fie necesitate, iar când nu găsești niciun motiv, e iubire adevărată. Consider că pot să mă îndrăgostesc de poezie ca de orice altă ființă la care nu găsesc motiv de a o iubi.

 

Ca un adevărat artist al beatboxinglui, un mic copil jucăuș care simte ritmul în orice mișcare a universului mare sau mic, ca striaţiile degetului pe un disc pregătit spre a fi mixat, ca picioarele unei balerine pregătite să miște scena, Ioan Mateiciuc trăiește orice vibraţie a cuvântului acolo unde omul obișnuit nu vede decât banalităţi.

 

El nu mai provoacă cuvintele să joace pe ființa artei, ci se provoacă pe sine, se întoarce ca în desenele animate

cu stomacul pe dos și, pe masa de operație, varsă doar fibre simpatice și parasimpatice. Tumorile lumii actuale nu l-au împiedicat să îmi hidrateze dragostea față de poezie. Își aruncă emoțiile în fața elementelor universului în sunete vibrante care nu îți permit sa stai jos. La Ioan Mateiciuc reînvie elementele noii lumi, dezbrăcând cuvintele de micimea faptelor. Mușcătura

devine astfel simbolul dragostei infinite (și nu se mai realizează pe gât pentru a vedea toată lumea cine este „luat”). A te hrăni cu ființa pe care o iubești produce în tine o suită de senzații și sunete amestecate cu gustul proaspăt al existenței celuilalt. A mușca din cealaltă ființă nu înseamnă a ți-o marca (deși mulți dintre noi își confundă existența cu cea a animalelor), ci a te dărui, a te lăsa purtat de trăirile și sentimentele lui. În opera lui Ioan Mateiciuc nu există diavol sau vulgar. Și unde ar putea fi

loc de acestea când „pomi rodiți”, „fructe coapte”, „petale de flori”, „castanii”, „ciorchinii” și „zăpada” umplu tot paradisul? Toate cuvintele sale induc subtila necesitate de revenire a lumii la simbioză și intimitate, fără a spune sau a devoala prea mult. Versurile acestui volum ne amintesc că înainte de a fi vorbitor trebuie să fii graitor: „Am renunțat să mai fur/ când tipa de la tejghea/ a observat că îmi lipsește ceva ” (TEC)

 

Cui nu-i place să-i fie stârnită imaginația? Cui nu-i place să descopere că lumea chiar este infinită, că are R-uri de cadre uimitoare și nu se rezumă la clișee pompoase sau siropoase?

 

Ioan Mateiciuc are norocul să ofere lumii ceea ce ea are nevoie cel mai mult: esența vie din spatele lucrurilor mecanizate care deja stăpânesc întreaga omenire: „veniți și voi/ unde-am ajuns acum/ e-atâta timp/ e-atâta loc/ chiar loc de un oraș/ veniți și voi/ să am cu cine să mă joc.” Orașul capătă la Mateiciuc un sens nou, al unui câmp de dulciuri, în care singura regulă este jocul. Orașul nu mai oferă forfota grotească a metalului, ci liniștea grăitoare a bucuriei interioare, a libertății. În orașul lui Mateiciuc te simți ca o pisică alintată pe fiecare mm² de litere zburdalnice. Fiecare vers al lui mă făcea să strig „Yei!” (dacă pentru orice suporter adevărat sau pentru orice fan înrăit acest lucru e normal, atunci e și pentru o poesfilă) și eram fericită că mai există câte o persoană care să îmi țină persistentă poesfilia (începe să îmi placă cum sună). Iar imaginile care însoțesc grafic textele mi-au trezit prin culoare, formă și idee nostalgia copilăriei. Pe cei care erau impresionați de cât de mult pot căra furnicile, îi anunț că recordul a fost întrecut de mult timp. Cuvintele lui Mateiciuc poartă plăcerea pașilor pierduți în paradis, plăcerea unui „doișpe” auzit în picăturile de ploaie purtate pe sunete, scârțâitul amintirilor profunde, durerea unei mușcături mortal de aproape de șira spinării, acolo unde joaca întâlnește dragostea, suspinul dorinței aprige de a te înfrupta, marșul jocului în conștiința unui privitor, senzația unui sărut, consecința unei curiozități și chiar veninul unui niciodată. Cum presimt că „nota de plată” pentru fiecare „â din a” spus de mine e deja uriașă, iar Opt fără îmi spune că e timpul să visez pe întuneric, închei apăsând Close DElight! (Simona PURCARU)

 

 

7-8 / Alecart / mai / 2013

www.alecart.ro

 

 

 

 

Se nasc copii albaștri

Prima carte de poezie a lui Ioan Mateiciuc, „open de dor”, este o invitație la „Cina cea de taină” unde prezentul este ofranda, cea care nu are punct de început sau de sfârșit. Ilustrațiile care însoțesc poezia sunt semnate de Andreea Alexandra Stela Juduc.

Originalitatea poetului constă în această abisală privire în Sine mascată de joc și noutatea expresiei. Luciditatea omului ou-cosmic e o călătorie în „open de dor”, momentul irepetabilului adânc „îngropat în inimă”. Cuvintele au o anumită muzică astrală, impalpabilă, învăluite într-o cromatică dominată de albastru „afară-i așa de trecut de doișpe. /picură.” (fata cu măr). Avis rara, poetul trăiește beția senzorială a lui Bodelaire înălțată dincolo de percepții, într-o nișă rezervată celor aleși unde nu există timp, nu există spațiu pentru că el, prin Iubire, poate sălășlui în libertatea spiritului „să stăm în fructe coapte, /de ore aruncate/ și timpul să ne uite pe-amândoi” (descântec de altceva).

Iubirea e o stare de uimire permanentă la Ioan Mateiciuc, limbajul simplu, limpede, poate induce în eroare, căci, prin inocența și puritatea copilului din el, reușește să-l facă pe cititor captiv într-o transcendență spontană din lumea cuvântului primordial „atunci când te-am luat în brațe/ te-ai desfăcut în păsări călătoare/ și ai zburat atât de sus/ că ai găsit zmeul pe care/ l-am înălțat demult” (credeam că zmeul crește în basme).

Poetul, uneori prea generos, se risipește în cuvinte cântătoare („păcat”, „las nunta ploii”, „telegrame de iarnă”), alteori este avar și aici lumina apare reflectată în zeci de oglinzi, conștiința unei stări de androgin îl duc în acel punct zero, al minunării „o aud cum bate/ în tic-tacul meu favorit/ când trece deseori/ fără rimă, fără ritm/ pe treptele dinspre margine.” (loc lipsă).

Stilul discursiv dă prospețime limbajului și libertate semantică poeziei lui Ioan Mateiciuc care se înscrie valului douămiist puternic, transmutarea cotidianului în idee-zbor îl definește „Ai fi uimită să știi cum dorm,/ așa târziu,/ fără șosetele tale preferate,/ fără vinul tău demisec,/ fără fesul galben, cu părul ud,/ cu perna strânsă între picioare,/ mirosind a Vanderbilt./ Ai fi uitat de toate astea/ dacă nu ai fi primit nota de plată./ Trec totul în contul tău, dar nu uita,/ te iubesc nu se poate scrie/ nici pe foița de ploaie,/ nici pe zăpadă.” (cât poate costa cu â din a).

Verbul îl poate ajuta pe cel inspirat să transcendă iluzia și poezia lui Ioan Mateiciuc devine uneori o inițiere în care filozofia abandonării este purificatoare „Privesc ceasul la fix./ E fără un sfert,/ îmi amintesc fără greșeală/ că aud ce visez,/ aud minunile/ dacă toate plăcerile tac/ de fapt tic-tac uneori,/ așa ca o vorbă de femeie/ care trece goală/ peste calea ferată.” (niciodată nu-mi dă). Poezia are conexiune direcă „Am obținut un număr/ interzis/ (pentru femeie),/ nimănui am zis,/ am obținut și-o cheie.” (telefon fără fir).

Ludicul, armonia sunt deseori cenzurate, tristețea poetului bate în cer obsesiv și de acolo cad îngeri „cascade de îngeri îmi cad în spinare” (din cer cad păsări albastre), iar maternitatea cosmică îi refuză pruncia printre stele, îl trimite bărbat printre mistere. Patul poetului, asemenea celui al lui Procust, este o lume între mai multe realități „Pun brațul de lemn/ ca o icoană sub bisericile de plumb/ și încep să număr/ oile/ s-au pierdut toate,/ atunci număr stelele” (cum să dorm). Pentru ca lumea să devină normală poetul se autodevorează, vizibilă apropiere de Ion Barbu.

Ioan Mateiciuc este unul dintre copiii albaștri ai poeziei, un spațiu atemporal „se nasc copii albaștri care simt/ aidoma femeilor din ape,/ aidoma cântărilor din veacuri și/ îngerilor care doar pictează/ la aripile muritorilor din tancuri.” (albasre-s toate). În jurul său gravitează cuvintele iar stelele cad peste oameni sau peste oi, ploi reluate cu încetinitorul într-un film alb-negru. (Viorica PETROVICI)

201 / Hyperion / Nr. 4-5-6 / 2013

 

 

 

(362)