CRONICA TEATRALA

 

Emanciparea lui Hamlet

Reflectii de spectator

ROL PERICULOS

Învaţă să îţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă.” – Sf. Augustin

La Teatrul Municipal Baia Mare se poate viziona un spectacol  realizat după  un text provocator, de notorietate în dramaturgia  românească , un text cu fizionomia unei paradigme culturale sofisticate., tendinţă caracteristică autoarei, nu mai puţin ilustra  Alina Mungiu Pippidi. Intenţia mărturisită a autoarei , parafrazăm, este aceea de a scotoci prin măreţia şi mizeria psihanalizei. Scotocire,  zic eu, cu tot alaiul deriziunii  cea de toate zilele, în tentativa  eşuată a voinţei de explorare şi de adaos cognitiv.

Premisa afirmaţiilor din preambul vine dintr-un fapt cinstit mărturisit, anume că am vizionat spectacolul fără să fi citit textul în avans. Aşadar am fost spectator  liber de prejudecata avansului de lectură.  Desigur, la un text semnat de Alina Mungiu Pippidi,  nu te duci cu orizontul de aşteptare a unei manifestări cultural  agreabile şi efemere, cu atât mai mult   autoarea profesează  eseistică  de serioasă referinţă livrescă  . Şi dacă mai adăugăm în lada de zestre a distinsei autoare şi aplecarea cu deplină competenţă către tărâmul clinic al psihiatriei, iată că afişul te invită să iei act de un eveniment cultural în cel mai elevat sens. Să ne mutăm privirea de pe afişul promiţător şi să păşim în sala de teatru din Baia Mare, într-o zi de vineri, apăsătoare, nici iarnă nici primăvară, udă , rece, şi posomorâtă, la ceas tâziu de seară, ora 21.  Un public cu media de vârstă maximum 30 de ani,  după înfăţişare, majoritatea elevi studenţi, veniţi să acceseze  “Emanciparea lui Hamlet”, cu acuitatea  unei generaţii ea însăşi emancipată  de tutela normelor şi regulilor unei societăţi închise. Concentrare, bună cuviinţă, linişte  în sală, şi din când în, câte un clic de  reacţie  emoţională discretă. Am luat act de confortul psihic garantat şi m-am pregătit psihologic  pentru o seară aplicată la contemplaţie şi  cugetare. . N-a fost să fie aşa, pentru că păpuşarul şef, regizorul MARIUS OLTEAN a dat curs unui spectacol-parodie garantat.  a refuzat cu fermitate să producă scenic o exegeză dramatică şi a configurat regia,  prezumând textul sofisticatei autoare nici mai mult nici mai puţin decât o pastişă buclucaş ispititoare.

Să vedem ce a ieşit, sau mai degrabă ce-am perceput  ca spectator dispus să mă las  furat de jocul scenic menit să scoată simbolistica hamletiană  din matricea aristocrată şi s-o expună  în strada contemporană de sorginte plebeian-pragmatică. Alina Mungiu Pippidi şi-a botezat personajele cu nume englezeşti,  profesând onomastic, un anume snobism urban, dă bine la  dilema hamletiană. Zis şi făcut, ce văd eu şi ce-mi aud urechile pe scenă. Să enumerăm mai mult sau mai puţin metodic. Un nemerit îmbrăcat în halatul alb,   un maniac isteric, cu umblet hieratic, de năuc, cu gestualitate milităroasă de plutonier  emancipat.  O tanti înfiptă de cartier, care se chinuie să se emancipeze , să  promoveze social la condiţia de doamnă, numai că o chinuie amarnic broboada cu dantelă din recuzită. Un cocalar taciturn şi îmbrăcat cu eleganţa unui cioclu prosper. O isteaţă care  practică în mod reflex acomodarea cu “şeful”,  indiferent de idiotul care se caţără pe scara profesională şi socială. Şef să fie,  că zâmbeşte şi se gudură la foc automat. Un gaga  ieşit din uz profesional, fraternizând mental cu umilii care aşteaptă ziua de mâine cu nădejdea talonului de pensie şi a fotoliului cu  balansoar în care să-şi facă siesta sub umbrar, la adăopost de muşte insolente.  O tontuţă   ofilită ,în aşteptarea partidei matrimoniale planificate,, faci ce vrei din ea, balerină sau legumă . Şi mai sporeşte pitorescul un mascat cu rol de spadasin, o siluetă cu vocea şi chipul în amară prohibiţie.  Şi tot acest insectar de carnaval grotesc gravitează în jurul nebunului-cheie. Nebunul cu legenda studiilor pe la Harvard, cu grimase specifice unui retard mental. Şi tot acest ospiciu cu iz contemporan, seamănă cumplit de bine cu deriziunea  contemporană românească, cu accente de violenţă şi promiscuitate( a se remarca sugestia subliminală a unui grobian incest, ispita violului  operativ, sexualitate confuză şi încâlcită între troglodiţi). Şi  toate aceste specimene histrionice de cea mai joasă speţă, se bat , se îmbrâncesc, fac  tumbe ( cam multe şi riscante, după umila mea părere), se rostogolesc, merg de-a buşilea, chiţăie, zbiară, se târăsc, ţin tirade nevrotice, se scălâmbăie , şi, în cele din urmă mor simetric, după  modelul simetric al  structurii  compoziţionale  a originalului shakespearian, cu mici abateri nesemnificative.  Personajele mor şi ies din scenă, fix , după program. Nimeni nu plânge în urma lor, nu plânge nici spectatorul, nici măcar nu se întristează, măcar aşa de complezenţă. De veacuri şi veacuri, mor în văzul lumii  şi  Ofelia , şi Hamlet, şi vinovaţii şi victimele deopotrivă, moartea e repetitivă în tragediile literaturii universale. Ni s-au tocit şi sensibilitatea şi răbdarea, ne uităm la ei şi aşteptăm sfârşitul, să cadă somptuos cortina şi să-I aplaudăm pe actori pentrul jocul lor.  Pentru că actorii joacă până la epuizare, un joc complicat, în care actorul începe să se confunde, prin rol de compoziţie, cu personajul interpretat.  Un joc de-a viaţa şi de-a moartea pe muche de cuţit, un joc periculos. Iar dacă regizorul a dorit să lase în con de umbră cazuistica  prea complicată şi dătătoare de fiori existenţiali, a LIBERULUI ARBITRU, motiv care străbate ca  firul roşu textul dramatic de la început până la capăt, poate e mai bine aşa. Nu avem probabil nici disponibilitatea nici harul de a ne pogorî în  tărâmul  prea subtilei spiritualităţi  de la Sf. Augustin pornire în spaţiul culturii europene, cu implicaţiile fericite , dar şi cu derapaje malefice, includerea în spaţiul opţiunii de liber arbitru  “ ius vitae necisque”  din codul de drept  tribal.

Emanciparea lui Hamlet, adusă pe scenă de trupa băimăreană descătuşează imaginarul actoricesc , într-un demers  dinamic,  incitant, şi viguros.  Formula  de spectacol propune  dialogul spumos şi haios, armonizat cu joc parodic de scenă şi aduce o aură de creativitate  unui text sancţionabil ca pastişă.

VIRGINIA PARASCHIV

 

 

   

(188)