Archives

now browsing by author

 

Blestemul lui Tutankhamon

(0)

Gelu Dragoș și semiveacul lui de nesingurătate

Gelu Dragoș și semiveacul lui de nesingurătate

De-abia când ești pus în situația să-ți cunoști semenii (rude, prieteni, cunoștințe), de-abia atunci îți dai seama cât adevăr cuprinde spusa „Cunoaște-te pe tine însuți”. Da, căci neajungându-ți întreaga viață pentru deslușirea propriilor slăbiciuni, hachițe și reacții imprevizibile (evident, cu substanțiala contribuție a mereu actualei tendințe de-a dosi bârna din ochiul tău după paiul din ochiul aproapelui), cum naiba poți să ai încredere că n-o vei da în bară cu cercetarea altora, îndeosebi atunci când nu vrei să uiți avertismentul lui F.M.Dostoievski în legătură cu elevațiile și abjecțiile din sufletul fiecărui muritor?!…
Pe Gelu l-am cunoscut în urmă cu vreo 7-8 ani la cafeneaua OJT (se putea altfel?), unde îl așteptam pe regretatul poet și prieten Ion Burnar. Nu eram singur, ci împreună cu fiică-mea. Mi-am aruncat ochii prin sală și, câteva mese mai încolo, l-am zărit pe Ghiță Peter, un alt prieten drag, plecat mult prea devreme dintre noi. Ne-am salutat, dar, fiind în compania unor persoane necunoscute de mine, am considerat că-i mai cuviincios să rămân locului și să-mi văd de ale mele. Gelu Dragoș, în schimb, n-a stat să despice firul în patru. S-a ridicat de la masa lui Ghiță Peter și, cu o dezarmantă naturalețe (ulterior am realizat că ea n-avea cum să lipsească din firea sa sinceră și prietenoasă), a venit la mine și la fiică-mea, mi-a întins mâna, am făcut necesarul schimb de firitiseli și, desigur, de numere de telefon și iac-așa am rămas în legătură, o legătură pecetluită prin blogul lui și prin fecund-neobositoarele sale preocupări cultural-jurnalistice, fără ca de atunci să se ivească prilejul unui nou dialog față în față.
Vasăzică, prima jumătate de veac, pe care a depășit-o în ziua de 22 februarie (La mulți ani, Gelule!), ni-l înfățișează pe Gelu Dragoș nu doar un om împlinit din punct de vedere familial și profesional (tocmai de aceea, în contrastanta prelungire a celebrului veac de singurătate marquezian, i-am zis semiveac de nesingurătate), ci și cu notabile realizări de ordin cultural – cărți publicate, texte apărute în diverse reviste, participări la felurite evenimente artistice.
Timpul rău și bolnav în care trăim este implacabilul adversar al tuturor existențelor efemere, îndeosebi pentru aceia care se conduc în viață după anticreștinescul „Trăiește-ți clipa!”, însă tot el este cel mai de nădejde aliat al creatorilor de adevăr și frumos, întrucât numai lui, intransigentul judecător al valorii, îi stă în putere să separe grâul de neghină încă de-acum, din acest ciclu pământesc al păcatului adamevic.
Așadar, fiind semiveacul de după 22 februarie unul al maturității depline, sunt convins că prietenul Gelu nu va precupeți niciun efort ca să-și consolideze poziția deja distinctă în planul cultural-artistic al Maramureșului, prin extensie în cel al României.

Sighetu Marmației, George PETROVAI

24 feb. 2017

(0)

(Untitled)

(0)

MASA CRITICA

(0)

Salbatica Antarctica

(0)

GELU DRAGOS

Frontul de Răsărit, nemţii şi ciocolata

Mi-a povestit, la 88 de ani, tata o întâmplare pe care a trăit-o live în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce ruşii au primit un sprijin material important de la Statele Unite şi de la Regatul Unit, iar românii au întors armele împotriva nemţilor, germanii din România au fost nevoiţi să-şi schimbe strategia. Soldaţii. În zonele Codru şi Chioar, după spusele lui Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, autor al unei extraordinare monografii despre Chelinţa, trupele germane care înaintau spre inima Ardealului au primit un mesaj prin care erau îndemnate să se retragă în Pădurea Bavna, acoperită de stejari seculari de o parte şi de alta a liniei ferate.
Vestea că sunt nemţi în pădurea Lucăceştiului a fost primită cu mare îngrijorare de localnici, bătrânii ştiind ce înseamnă războiul şi cum face victime, absolut imposibil de descris.
Aurel Dragoş, tatăl meu, avea în aceea vară 16 ani şi era în vacanţa de vară. Cu familia, locuia pe o uliţă care şi azi se numeşte Beci (n-am ştiut niciodată de ce, probabil pentru că drumul nu ducea la nicio altă casă). La vârsta aceea, era dornic de aventură! L-a chemat pe vecinul şi prietenul lui din copilărie Văsălica lui Ianoşu lui Ilie, Dumnezeu să-l odihnească!, să meargă să vadă trenul cu nemţi. E bine de precizat că unii lucăceni s-au dus până pe dâmbul păşunii şi, şerpuindu-se, adică culcaţi pe burtă, au tras cu ochiul să vadă dacă zvonul că nemţii sunt în Bavna este adevărat! La întoarcere, toţi au fost priviţi ca nişte adevăraţi eroi locali, erau admiraţi şi iubiţi. Ba, mai mult, li s-a oferit şi câte o horincă scăpată din gurile hulpave ale „prietenilor” şi „salvatorilor” ruşi! Ce poveşti sinistre despre nemţi! Umbla vorba că unii sunt strigoi, că unii au trei picioare…
Să revenim la această poveste adevărată! Cum spuneam, tatăl meu, Aurel, un fel de Tom Sawyer român, îi propune prietenului de năzbâtii să meargă să verifice dacă este adevărat ce se spune în sat. Aveau o mare problemă: să nu afle mama lui, Iuliana, o femeie frumoasă şi grijulie cu copiii ei, cu toate că avea destui: Aurel, Văsălica, Floarea, Ioan, Alexandru, Maria. Tupilaţi, Aurel şi Vasile au pornit spre pădure ca să-i „înfrunte” pe nemţi! Era plăcut afară. Cu cât se apropiau de pădure, cu atât bucuria lor creştea! Locurile le erau familiare. Din Bavna, aduceau ghinde toamna pentru porcul din gospodărie, să se îngraşe, să poată fi tăiat de Crăciun, şi frunze de aşternut pentru vaci şi bivoli. Din Bavna culegeau flori (luşte, lalele, călugări, viorele şi lăcrămioare) ca să le vândă în Baia Mare pentru câţiva leuţi! Din Bavna aduceau vreascuri cu coşul pentru promisiunea că atunci când în cuptor se va coace pâine de mălai, se vor face şi ceva cocuţi de făină de grâu! Din Bavna puteai mânca ciuperci şi bureţi pe săturate, hrană pe care azi doar domnii cu bani o pot face!
Dar, să revenim la acea întâmplare. Odată îndepărtaţi de casă, eroii ai noştri, o iau la fugă pe dulăul spre Dâmbul lui Nistor şi ajung la marginea pădurii. Prin punctul pe unde s-au deplasat nu putea să-i vadă nimeni. Copii de16 ani fiind, se aventurează pe imaşul Mireşului, şi deodată aud: TA-TA-TA, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu! Se aruncă pe burtă instantaneu! Încep să plângă! Se ceartă pe tema „cine a fost cu ideea”! De înaintat, nici vorbă! De retras (deşi fuga e ruşinoasă), n-au făcut-o, că… făcuseră pe ei! Au luat „poziţia struţului” şi au spus toate rugăciunile învăţate de la învăţătorul Ioan Cristian! Stând aşa, preţ de un sfert de oră, aud, deodată, foarte aproape, voci groase într-o altă limbă, pe care ei nu o ştiau! La strigătele unuia dintre străini, cei doi băieţandri ridică capul şi văd pentru prima dată soldaţi germani! Era o patrulă de recunoaştere, care i-a escortat pe cei doi aventurieri până la trenul încărcat cu tehnică militară. Trenul părea din ce în ce mai imens, iar caschetele militarilor erau peste tot, ca ciupercile după ploaie în pădurea Bavna. Vizibil speriaţi fiind, cei doi au primit… ciocolată! Era prima dată când tatăl meu mânca ciocolată. Soldaţii nemţi primeau zilnic porţii de ciocolată. Li s-au dat chiar mai multe, şi au adus şi acasă, pentru fraţi. Tatăl meu nu a scăpat de o bătaie bună administrată educativ de tatăl lui, Gheorghe. Totuşi, băieţii au mers încă vreo două zile la trenul nemţilor, devenind prieteni cu unii dintre soldaţii nemţi. Apoi, în a treia zi, au constatat că nemţii din Bavna plecaseră! Dacă cineva a fost trist, apoi acela a fost Aurel a lui Iuliana din Beci! O sursă de îndulcire a copilăriei dispăruse! Şi o lume! A venit apoi comunismul rusesc cu cizmele Anei Pauker… Sursă de amar…

Gelu DRAGOŞ

(8)

DANCE MY . . .

(6)

FOCUL VIU

(2)

BJPD BAIA MARE

(0)

BIBLIOTECA JUDETEANA”PETRE DULFU” BAIA MARE

(2)