Dialoguri culturale

now browsing by category

 

https://docs.google.com/ document/d/ 1d5UmBcqJfnqMFYRN1LWPbfHaYdZlV 2MDDBSvwmWtbsI/pub

In grotele Vaticanului » – un documentar în 16 episoade despre istoria României. Durează peste 12 ore, aşa că până ajungi să le vezi pe toate, trimite întâi link-ul de descărcare la toţi prietenii, ca săprofite şi ei timp de 10 zile cât este link-ul activ.
Cei care l-au făcut, au realizat o muncă imensă, căutând în toate documentarele şi materialele care le-au gasit. O realizare documentară despre istoria României, făcută ca un tot unitar, din preistorie până în prezent.
Engleza cu subtitrare in romana

https://docs.google.com/ document/d/ 1d5UmBcqJfnqMFYRN1LWPbfHaYdZlV 2MDDBSvwmWtbsI/pub

(35)

Doamne, ce tragedie!

Doamne, ce tragedie!
Maria Diana Popescu
Miercuri, 26 Octombrie 2016 21:15
Cum iluziile îi aduc în stare pe parveniţi să meargă pe cuie sau pe jar pentru un loc în banca întîi, cel care a lucrat dintotdeauna cu entuziasm la temelia literaturii pornografice, cu un ochi pe sub fustele adulatoare şi cu altul după furat din paginile unor autori celebri, rîvnind abscons şi profund la Nobelul pentru literatură, cel care a înjurat şi a întinat patrimoniul românesc în textele sale, cel care şi-a publicat şi tradus în lumea mare cărţile pe banii poporului, cel care şi-a făcut cu ajutorul I.C.R. o plapumă mai mare şi mai pufoasă decît valoare la purtător, cel care a plagiat şi a recunoscut, el, visătorul la Nobel este în cumplită suferinţă din pricina uriaşei sume de bani ce-i va reveni lui Bob Dylan, odată cu Nobelul. Dacă analizăm la rece, Bob Dylan nu e un scriitor cu o vastă şi apreciată operă, ci un autor de texte pentru chitara sa, texte care n-au de-a face cu instituţia valorii literare. Indiscutabil, Bob Dylan merită toate „Grammy”-urile primite şi neprimite şi locul fruntaş în Rock & Roll Hall of Fame, unde a fost inclus în 1988, dar prin „Nobel” pentru literatură i s-au dat aripi prea grele, pe care nu le poate duce. Şi totuşi, cum să rămîi indignat peste măsură de Bob Dylan, cînd Nobelul pentru literatura a ajuns la scriitori ieftini, de conjunctură precum Herta Müller, Svetlana Alexievich etcaetera. Nobelul pentru literatură şi pace a devenit o afacere sfidătoare, penibilă şi suspectă. Comitetul Academiei Suedeze i-a „furat” pe Cărtărescu şi pe Klaus Iohannis, ambii „transpiranţi” la Nobel! Doamne, ce tragedie pentru ei! Iohannis trebuie nominalizat la Nobel pentru paraliteratură, că doar nu degeaba şi-a tradus volumul său extrem de ieftin, ca registru epic, în limba chineză!
Nicolae Paulescu a fost furat de meritul descoperirii insulinei şi furat de premiul Nobel!
Anglo-saxonii pariază pe scriitorii nominalizaţi la Nobel tot aşa cum se pariază pe caii de curse, iar casele de pariuri au fost luate cu asalt. Privind în urmă la cei care s-au trezit cu premiul Nobel în traistă şi la cei cărora li s-a „furat” Nobelul, rămîi mut! Greşeli monumentale! Savantul şi teologul român Nicolae Paulescu a fost furat de meritul descoperirii insulinei şi de premiul Nobel! Ştim cu toţii! Ba, mai mult, în 2003, la 80 de ani de la furtul Premiului Nobel, la spitalul Hotel-Dieu din Paris, fusese planificată dezvelirea unui bust în onoarea marelui savant Nicolae Paulescu, însă, organizaţiile reprezentate de Dr. Shimon Samuels de la Centrul „Simon Wiesenthal” au protestat, declarînd că Paulescu nu a fost o „persoană adecvată pentru a primi recunoaştere”. Oficialităţile române n-au schiţat un gest, s-au conformat, lăsînd lipsa de demnitate să-şi spună cuvîntul. La fel, Ştefania Mărăcineanu, descoperitoarea fenomenului de radioactivitate artificială (ploaia artificială), a fost „neglijată”, dar şi Ana Aslan, descoperitoarea vitaminei „H” şi creatoarea geriatriei. Obama, autorul imoral al celor mai crude războaie, a primit Nobelul pentru pace exact în momentul cînd suplimentase efectivul militar american în Afganistan. Svetlana Alexievici a primit Premiul Nobel pentru literatură la fel ca şi Herta Müler, pe considerente politice. Instituţia care i-a înnobilat pe diletanţi şi-a pierdut credibilitatea de ani buni! „Scriitoarea belorusă este, de altfel, o disidentă susţinută de clubul P.E.N. şi de Fundaţia Sörös”, precizează site-ul editurii Corint. Premiul Nobel ar trebui acordat pentru valoare literară nu pentru relatări cu caracter politic din războaiele de cotropire a altor naţiuni.
Nobelul are o secţie pentru limbaj de bordel şi noi nu ştim?
Cel mai adesea cu şliţul desfăcut şi cu pantalonii în vine în scrierile sale, Cartărescu se revoltă pe limba lui pornografică, acuzînd chiar şi Academia Română că este plină de naţionalişti şi antioccidentali! Bate şaua ca să priceapă iapa, poate, poate, de milă, de silă, cineva se va îndura să facă din el măcar un membru corespondent al Academiei. Dacă n-ar exista naţionalişti şi patrioţi, limba noastră cea română, literatura şi patria ar fi ÂÂÂ fost complet schingiuită de pornografi precum Cărtărescu, Patapievici şi alţi vînzători de identitatea naţională, care fac astăzi cărţile Occidentului. De unde respect pentru valorile naţionale la Mircea Cărtărescu, cînd el deţine în palmares un premiu fraudulos „pentru o carte în care a plagiat pagina 194 a volumului „Viaţa şi opiniile lui Tristram Shand”, scrisă de Lawrence Sterne? Nu numai atît! În cartea „Faruri, vitrine, fotografii”, premiată cu fanfară de U.S.R., Cărtărescu a plagiat din cîntările slujbei de înmormîntare, din Heimito von Doderer – „Ferestre luminate”, din „Scrisoarea lui Pliniu cel Tînăr către Împăratul Traian”, din John Locke – „Eseu asupra intelectului omenesc”, scrie Ion Spînu. Cărtărescu şi-a recunoscut plagiatul, însă, aşa trivial şi obscen în scriitură, cum îl ştiu cititorii lucizi, Cărtărescu s-a bucurat, de-a lungul vremii, de mult zgomot opulent pentru nimic, publicitate peste bunul simţ, linguşitori şi lătrători din aceeaşi spiţă, poetesele au salivat la gîndul unei nopţi destrăbălate cu poetul pornograf şi, iată-l, plîngînd în pumni şi zgîrindu-se pe ochi pentru alt Nobel ratat. Iată cum se demitizează singur, „inestimabilul” premiant cu nepotrivitul, pentru el, „Nihil sine Deo”, în volumul „Ochiul căprui al dragostei noastre”: „Eu am fost crescut fără Dumnezeu. N-am spus niciodată «Înger, îngeraşul meu», îngenuncheat împreună cu mama lângă pat, n-am fost la biserică, n-am cântat colinde creştine. Din primii ani de viaţă am auzit că Dumnezeu nu există, că sfinţii, îngerii şi Isus însuşi sunt născociri băbeşti, că preoţii sunt nişte trântori”. Şi alte mostre de toată jena din scrierile sale: „Îmi bag pu** în regina Angliei”; „Mă fu* în ea de Casa Albă?”; „C.I.A. ce că**t; e!”; „Căci sfânt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului tău”; – „Am avut milioane de târfe, în masa lor colcăitoare de ţâţe, cu**ri şi vulve”; „Am exersat sodomia!” Ca să vedeţi cine dă din coate pentru Nobel! Sau poate că Nobelul are o secţie pentru limbaj de bordel şi noi nu ştim?
Premiile Nobel au dinamitat, în ultimii ani, opinia publică
Potrivit lui Alfred Nobel, Premiul Nobel pentru literatură se acordă scriitorului care „a produs în domeniul literaturii cea mai remarcabilă lucrare într-o tendinţă idealistă”, „lucrare” însemnînd întreaga operă a unui scriitor. Iată că nici literatura n-a scăpat nemilitarizată şi neangajată politic! Pentru comitetul nobelizator nu valoarea contează, ci oportunităţile politice şi de altă natură, mai mult sau mai puţin absconse. Premiile Nobel pentru pace şi pentru literatură sînt compromise de cîteva decenii bune, funcţionînd la cotele oportunităţilor politice sau de rubedenie protocolară. Dacă s-ar fi respectat dorinţa lui Alfred Nobel, premianţilor ultimilor ani le-ar fi rămas amărîtele de scrieri în dulapurile istoriei personale. Nobelul pentru literatură urmează a fi înmînat, culmea, unui muzician, care a făcut istorie cu muzica sa, dar n-a făcut literatură pentru istoria literară. Laureaţii pentru literatură şi pace sînt ori făcători de războaie, cazul lui Obama, vinovat pentru milioanele de victime ale războaielor declanşate în numele unei false democraţii sau autori mici, cu opere modeste, precum ucraineanca Svetlana Alexandrovna Alexievici, autoare a unei cărţi pe placul marilor puteri ale lumii sau Herta Müller, care ar trebui cercetată pentru plagiat după prietenul său Oscar[1]. Instituite după moartea lui Alfred Nobel (1833-1896, inginer sudez, inventatorul dinamitei), contrar voinţei sale din testament, premiile Nobel au dinamitat, în ultimii ani, opinia publică, intrigată de decizia Comitetului de la Stokholm, acuzat de partizanate conjuncturale etno-geo-politice, în defavoarea valorilor literare. La fel ca şi „Eurovision”-ul, acest comitet şi-a pus eticheta de Gogoşerie la comandă.

(5)

BORDELUL LITERELOR

http://www.romlit.ro/bordelul_literelor

Cartea Românească:
Bordelul literelor de Daniel Cristea-Enache

George Vulturescu, Sigiliul Nordului, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2016, 102 pag.

Foarte slab este cel mai recent volum al lui George Vulturescu, intitulat emfatic Sigiliul Nordului. Îmi pare sincer rău pentru autor, un om „de bine”, cum se spunea în anii ‘90, şi cu merite însemnate în activitatea de culturalizare; însă lirismul său e prolix şi bombastic, monocord într-o simbolistică rulată pînă la vulgarizare. Modul în care elementele şi personajele simbolice sînt făcute să comunice este de un perfect umor involuntar. La ceea ce Vulturescu ia în serios şi tematizează rîzi, pur şi simplu, din inimă, poetul fiind un Emil Botta caricatural.

În Abaţia Nordului, bunăoară, dialoghează un vultur, un melc şi un fulger: „- Nu e nimic pe aceste Pietre ale Nordului?/ strigă din zare vulturul./ – Nimic, nimic, îi răspunde melcul./ Doar buclele încrustate ale unei hieroglife/ pe care nu o citeşte nimeni./ – O literă pe care nu o citeşte nimeni/ e mai periculoasă decît cele cioplite pe frontoane/ şi silabisite zilnic de oamenii cetăţii./ Asta a zis fulgerul/ şi l-am văzut prăbuşindu-se în flăcări/ peste buclele ei acoperite de muşchi.”.

În Felinarul lîngă care te aşteaptă un înger avem „felinarul dinlăuntrul tău”, desigur mai important decît cele ale municipalităţii – şi cu această simbolizare puberală, poetul a scris nişte versuri tare căznite, pînă la ultimul, pe care l-a dorit forte: „Dacă nu eşti sub felinar înseamnă că ai plecat/ dar nu înseamnă că deja ai şi ajuns undeva/ dacă nu te raportezi la felinarul dinlăuntrul tău -/ singurul pe care poţi să-l aprinzi şi să-l stingi,/ singurul pe care îl poţi ocoli cînd vrei tu/ şi de lîngă care poţi pleca oriîncotro vrei tu…// Îngerul ştie asta şi doar acolo vine pentru tine,/ gînganie mică ce eşti”. Vulturescu are o înclinaţie vădită spre poetizarea goală, dar nu în sensul suspendării controlului asupra limbajului, ci în acela al rostogolirii de termeni desemantizaţi prin utilizare improprie. Din păcate, excesul său este ne-liric, iar textul plin de simboluri le ratează tocmai pe acestea.

Astfel, în Pentru un poem e nevoie de trei Daimoni, în strofa a treia, apar „un daimon”, „un terci de poem”, „bacteriile ciumelor”, „litere sterpe”, „cenuşi de molimi”, plus nişte „preacuvioş i” cărora iluminatul poet li se adresează: „– Prea-cuvioşilor,/ prea-academicienilor,/ un daimon care nu întîlneşte un terci de poem/ moare în noaptea aceea:/ a stat îngropat, precum bacteriile ciumelor,/ ani şi ani –/ îl ademenesc litere sterpe/ pe lîngă care mocnesc cenuşi de molimi”. Cu atîtea simboluri cîte plasează Vulturescu aici, Victor Hugo ar fi scris o epopee; însă poetul nostru nu cunoaşte odihna, şi versurile lui se continuă în această modalitate. Cu cît autorul se străduieşte să semnifice mai mult, cu atît textul său semnifică mai puţin. Noi ocurenţe: Daimonul cel Rău, piramidele, Celălalt Daimon, cavaleria şi Bordelul literelor. Dar să vedem cum îşi încheie Vulturescu meşteşugita poezie: „L-ai aştepta pentru asta?/ Mai bine faci pace cu Daimonul Cel Rău:/ la o votcă e în stare să-ţi explice/ că numai datorită unui dezacord ritmic/ piramidele nu-şi iau zborul…// În tot acest timp, Celălalt Daimon/ stă deoparte – la liziera cîmpului, unde e/ şarja cavaleriei:/ priveşte cum ai căzut de pe cal, cum ţi s-a rupt lancea –/ e mîndru că ţia dat tot:/ nebunie şi speranţă/ că eşti tot mai aproape de moarte/ tot mai aproape să-l întîlneşti// «Miroase a căcat, zici, miroase a fiinţă»,/ miroase a neîncredere, Doamne,/ dacă ai nevoie să trimiţi trei Daimoni/ ca să-l scoţi afară pe unul care scrie în Bordelul literelor.”

Aşa e, vai!, aproape tot volumul, care conţine două texte publicabile: Recital ticălos de poet şi Fotografii. Ne-am putea gîndi la o adaptare a legămîntului tăcerii la condiţiile poeziei inflaţionare din literatura română de azi. Cine scrie găunos versuri să se lege să nu le mai publice pe o perioadă determinată.

(2)

Camilian Demetrescu

(2)

CONSTIINTA DE SINE . . .

Conştiinţa de sine parte a condiţiei scriitorului

Pornind de la întrebarea „eşti scriitor”? voi încerca să fac o analiză a modului în care fiecare dintre noi reuşim să ne integrăm în societate şi în segmentul rezervat punctual din literatură.
Parte a condiţiei umane conştiinţa de sine reprezintă dimensiunea abstractă a performanţei intelectuale dobândite. Una din facultăţile fantastice ale creierului este conştientizarea propriei existenţe în raport cu lumea înconjurătore şi developarea clişeelor vieţii în funcţie de exerciţiu, experienţă şi instrucţie, dublate de educaţie prin perseverenţă. Deviza mea a fost dintotdeauna „muncă până la suferinţă”. Autoflagelarea prin suferinţa muncii poate genera profit personal şi înţelepciune. Prin extrapolare, fiecare dintre noi poate deveni beneficiar.
Odată conştientizat statutul şi locul fiecărui scriitor în societate şi în literatură, nu ne rămâne altceva de făcut decât să urmăm calea perfecţiunii prin muncă şi lectură.
Cunoaşte-te pe tine însuţi !
Virtutea este cunoaştere, spune Socrate. Tot el brevetează ideea că virtutea morală este primul pas în demersul căutării definiţiei universale, în metafizică. Cunoaşterea de sine reprezintă o etapă superioară în parcursul de perfecţie şi înţelepciune, concept valabil şi azi în filozofia mileniului trei. Ştiu că nu ştiu nimic. Nimeni nu dorește răul. Nimeni nu greșește sau nu face rău voit, sau cu bună știință. Virtutea este suficientă pentru a fi fericit. Sunt paradoxuri socratice tradiţionale şi de fundament dogmatic iniţial. Abordarea lor ţine de inspiraţie şi vocaţie artistică.
A te cunoaste pe tine insuţi, este cea dintâi cerinţă pe care ne-o porunceste raţiunea; este temelia cunoaşterii şi a înţelepciunii. Cine nu-şi cunoaşte cusururile, nu şi le poate îndrepta, cine nu-şi cunoaşte nevoile, nu are nici o grijă de a le împlini, cine nu ştie ce înseamna binele şi răul, nici lipsurile de orice fel, nu se poate gândi la îngrijirea si lecuirea lor. Problema cunoaşterii de sine nu este un lucru uşor de rezolvat de către oricine, cei mai mulţi dintre semenii noştri fie se supraapreciază, fie se subapreciază. Cel mai important este să ne autocunoaştem aşa cum suntem în realitate, pe baza unor reale capacităţi sau defecte, pentru a putea adopta un comportament adecvat nu numai în demersul de creaţie literară, ci şi în societate. Reuşind să ne autocunoaştem şi să ne autocontrolăm, autoperfecţionându-ne continuu, putem reuşi uşor să facem distincţia dintre adevar şi minciună, dintre aparent şi real, dintre posibil şi imposibil.Voi scriitorii cum reusiţi toate acestea sau dacă nu, de ce? În speranţa că acest subiect va reusi să vă trezească interesul, vă urez numai bine şi spor la autocunoaştere!
În altă ordine de idei, oare câţi dintre noi suntem în stare să ajungem la adevăr? Este vorba despre adevărul care trebuie aflat despre cei de lângă noi, cât şi despre noi înşine. Marele Shakespeare avea o vorbă foarte înţeleaptă, care suna astfel:,,Ca să cunoşti bine un om, înseamnă să te cunoşti pe tine însuţi”. Sigur pornea de la Socrate. Prin urmare, cunoscându-te şi înţelegându-te pe tine, vei putea cunoaşte şi înţelege pe semenul tău, adoptând faţă de tine şi faţă de el un comportament corespunzător. Pentru a te cunoaşte îţi sunt necesare elemente de comparaţie! Iţi trebuiesc referenţiale! A cunoaşte şi a te cunoaste, sunt procese intelectuale. Judecăţile sunt silogistice. Iţi trebuiesc premizele şi elementele de legătură. Acestea trebuie să fie corecte, pentru a avea concluzii corecte. Pe scurt, îţi trebuie cultură! Este oare posibil să ajungi să te cunoşti pe tine însuţi? Cum ai putea să înveti să faci acest lucru?. Goethe afirma pe bună dreptate că printr-o simplă auto-observaţie nu vei reuşi niciodată acest lucru. Dacă vrei să reuşeşti trebuie să-ţi analizezi comportamentul, comparând faptele tale cu ale celorlalţi şi trăgând concluzia necesară ,,ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” (spune pe bună dreptate un vechi proverb românesc), vei reuşi cu siguranţă.
Ca exemplu cu trimitere concretă şi imediată aş putea vorbi puţin aici despre simţ, bun simţ şi delirul de grandoare naiv generat de chiar critica literară cotidiană. Critica literară nu exclude existenţa ticălosului. Cum bine este ştiut, nu orice purtător de condei este şi critic literar. De aici ajungem la concluzia: „mulţi chemaţi puţini aleşi” şi în funcţie de asta şi la reprezentarea ierarhiei valorilor. Criza criticii este o realitate. Literatura mileniului trei a luat-o înaintea criticii demult. Cel puţin la noi aceasta este o realitate. Vorbim de critică şi de critici raportându-ne la modele desuete, deacum şi falimentare. Vechile şabloane nu se mai potrivesc. Nici încadrarea produsului literar nu mai respectă obişnuitele reguli. Putem vorbi de critica speculativă adaptată la opera scriitorului după criterii abitrare de interese.
Apare aici paradoxul despre care am mai vorbit, cel cu democraţia selectivă pe eşantioane, adică pe grade şi funcţii. Extrapolând chestiunea în domeniul militar, vedem că un caporal nu poate fi egal cu un colonel sau general. Avem deci o democraţie a gradelor şi a funcţiilor. Libertatea şi competenţa criticului devine discutabilă atunci când este vorba de grade şi funcţii. În felul acesta, uneori poate apărea şi ticăloşia. Ticăloşia de încadrare. Aşa o numesc eu. Ticăloşia presupune existenţa ticăloşilor. Aceştia sunt, după Dostoievski, de trei feluri: Ticălosul naiv, care crede că ticăloşia lui este culmea nobleţei. Ticălosul propriu-zis, care îşi conştientizează ticăloşia şi o practică. Ticălosul din născare, care este ticălos că aşa l-a făcut mă-sa. Pe toţi îi caracterizează delirul de grandoare. Să ne referim, măcar în trecăt, la nişte exemplare de ticăloşie perversă şi criminală. Unii critici preferă să tămâieze autori, nu numai modeşti dar chiar analfabeţi, şi de rang inferior promovându-le maculatura în reviste de specialitate, cândva de prestigiu, azi nemai interesând pe nimeni. Şi asta pentru nişte amărâţi de euroi strecuraţi acolo insidios printre filele cărţilor dăruite cu ocazia lansărilor cu pompă şi sarmale stropite din belşug cu ţuică şi vin.
Pe mine m-au înteresat doi scriitori de vârf. Jan Paul Sartre şi Gorki. Tinereţea mea a fost dominată de lectură şi muncă. Îndeletnicirile studioase mi-au călit tinereţea şi munca până la suferinţă. Două lecturi, două mituri transformate în pagini memorabile de literatură. Mitul lui Sisif, prezentat de Jan Paul Sartre, şi mitul lui Danko, prezentat de Gorki. Două exemple de reprezentare şi integrare în lume şi în univers. Sisif, obligat de zei să urce zilnic o stâncă spre vârful unui munte şi Danko, pe care nu-l obligă nimeni să-şi smulgă inima din piept, pentru ca aprinsă, aceasta să lumineze poporul pe calea cea bună, spre o lume mai dreaptă şi mai frumoasă. Amândoi sunt magnifici. Sisif reprezintă singurătatea maestrului care urcă cu eforturi supranaturale stânca ce înglobează în ea toate valurile şi furtunile lumii înfruntându-i pe zei, singur, obosit şi blestemat. Oare îl înţelege cineva, oare îl ajută cineva, măcar cu gândul, este cineva de partea sa? Oare „cineva” îi preţuiesc efortul? Recunoaşte vreunul rostul şi locul acestuia în lume şi univers? Îl salută oarecine atunci când coboară de pe munte în prăpastia unde i-au rostogolit zeii stânca, pregătind-o pentru o nouă zi de chin în urcuş?.
Copilăria. Rarisisme coagulări în memorie. Uimire naivă şi credinţă dincolo de limitele de afară. Lumea trecea ca printr-un filtru în inima mea de copil. Clişee dragi se derulau prin mici lacrimi, gâtuindu-mă. Uşor pieptul îmi sălta ca o minge, fremătând nervos în ritmul eliberării inimii.
Pentru generaţia mea minunile veneau din poveşti şi povestiri scrise pe hîrtie. Citite de cei mai în vîrstă sau silabisite de noi. Impresii declanşate de text. Cîteva se vor fixa şi vor reveni periodic la suprafaţa conştiinţei. Secvenţa căreia i-am descoperit peste mulţi ani semnificaţia critică, se prelungea dintr-o carte de Maxim Gorki. O culegere, în traducere – epoca masivelor traduceri din rusă. Mitul lui Danko, ce să mai zic.
Oricum mi-aduc aminte şi acum. Un tînăr hotărît să-şi scoată la liman poporul rătăcit în beznă şi-a smuls inima din piept şi a ţinut-o, aprinsă, deasupra tuturor, pentru a le lumina calea. La sfârşitul drumului, după ce şi-a îndeplinit rostul, eroul moare. Cei care s-au folosit de sacrificiul său îi calcă inima în picioare, probabil ca să nu ia foc pădurea . . . Am reţinut povestea şi numele personajului. Danko. Şi pe cel al auto¬rului – Gorki. Mi-am reamintit de cele relatate acolo tîrziu, şi-apoi istoria mi-a revenit din ce în ce mai des în minte. La început fără legături conceptuale – sacrificiu, iluminare, ingratitudine. Reţinusem pur şi simplu imagini dure, şocante, inima scoasă din piept, ţinută de sacrificat deasupra populaţiei confuze, inima dureroasă, luminoasă, arătînd calea. Cred că textului i se adăuga şi o ilustraţie impresionantă. Îmi aduc aminte că printe celelalte personaje, Danko a intrat adânc în sufletul meu. Danko, Danko…era uluitor cobora din inima mea, îmi hrănea lacrimile şi neputinţele de atunci. Ţin minte că am căutat mult de tot această poveste. Ştiu că şi acum după atâţia ani sacrificiul lui Danko mă fascinează.
Şi iată cum Maestrul îşi sfâşie pieptul şi îşi scoate inima pe care o ţine ca pe o torţă în mâini îndemnând, oamenii să-l urmeze, aducându-i în sfârşit la lumină din tenebrele pădurilor întunecoase. Dar ajunşi la lumină, oamenii uită de el. Iar Danko, marele lor maestru zace undeva fără suflare. Inima jeratic abia mai pâlpâie alături. Ca să nu ia foc pădurea, cineva, un om, îi trage un şut cu piciorul. Dar eu cred că din prostie ticăloasă. Mitul mai spune că din scânteile acelea proiectate în văzduh, s-au format stelele pe cer. Eu constat în final că prin ele, Danko s-a integrat în univers. O fi asta drama sau şansa scriitorului, a maestrului? Poate e momentul ca noi, în sinea noastră să facem o precizare cu privire la calitatea de scriitor. Maestru al luminii, nu impostorul care bolnav în delirul de grandoare, pângăreşte simboluri măreţe şi uluitoare. Mă duce gândul la cazul exemplarităţii istorice româneşti: NICOLAE BĂLCESCU. Iată opinia sa despre libertate: „Sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întregă se va scula şi va sfâşia acest văl şi duşmani tăi se vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi niciun om rob, nici naţie roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei. Aceste cuvinte ce odată am dat deviză naţiei mele vor domni lumea. Vai, nu voi avea nevoie de a vedea această zi, dar şi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn închinat ţie, ţara mea mult dragă”
Este o certitudine că opinia citată are proba verităţii în tot ceea ce a făcut Bălcescu în planul emancipării fiinţei româneşti.
Dar nu se poate să nu pun în balanţă destinul nemerniciei criticii de azi cu eroismul fabulos al lui Bălcescu. Şi nu se poate să nu reflectăm că mulţi scriitori contemporani au zguduit literatura, au fost urmaţi de suite de oameni inteligenţi, în demersul lor crepuscular. Iar Bălcescu, ştim cu toţii că a murit sărac, părăsit de prieteni, deznădăjduit. Deznădăjduit şi singur. Îi ştim doar vârsta când s-a integrat în univers, avea 33 de ani.

Mihai Ganea

(9)

PROTEST

Noi, membrii Grupului pentru Reformă a Uniunii Scriitorilor din România (GR-USR), constituit în februarie 2015 din scriitori membri și nemembri ai USR, am luat cunoștință cu stupoare de ultimele măsuri punitive pe care conducerea USR a găsit de cuviință să le aprobe și să le pună în aplicare în ziua de 23 februarie a.c. Ne referim, în primul rând, la excluderea a doi membri (Dan Mircea Cipariu și Grigore Șoitu) și indexarea cu „avertisment” (măsură coercitivă inexistentă în statutul USR, aplicată arbitrar de dl Nicolae Manolescu în graba de a scăpa de cei care nu îi agreează acțiunile) a încă trei (Florin Iaru, Paul Cernat și Daniel Vorona).
Este o dovadă în plus – dacă mai era nevoie – privind modul nestatutar, nedemocratic, clientelar, discreționar și, în cele din urmă, abuziv și ilegal prin care actuala conducere a USR – în frunte cu președintele ei, dl Nicolae Manolescu – înțelege să-și manifeste autoritatea. S-a ajuns astfel la practicarea unor epurări de tip stalinist împotriva scriitorilor care exprimă opinii diferite de cele ale actualei conduceri. Reamintim că, în ultima perioadă, atât GR-USR, cât și câțiva dintre membrii săi au fost ținta unor atacuri susținute și extrem de violente din partea conducerii USR, mai ales în revista „România literară”, adevărate instigări la diabolizare publică și stigmatizare. Între acestea se detașează articolul semnat de dl Mircea Mihăieș, Destul!, în nr. 6/2016 al publicației, care caută să discrediteze, într-o retorică ce reînvie tonul înfierărilor proletcultiste, încercările de reînnoire și de reformare a USR propuse de grupul nostru, vorbind despre un „desant bizar”, căruia „unii i-ar spune fascism generaţionist”. Menționăm că toate aceste măsuri de „neutralizare” (termenul îi aparține d-lui Nicolae Manolescu) survin în urma unor procese intentate în nume propriu de câțiva membri ai GR-USR și USR, având ca obiect ilegalitățile procedurale privind modificările operate, în timp, în statutul Uniunii, pentru a-i permite d-lui Nicolae Manolescu menținerea pe viață a calității de președinte și conducerea discreționară a USR.
S-a ajuns la aceste acțiuni în justiție tocmai datorită totalei opacități și a lipsei de dialog cu care a fost întâmpinată de către conducerea Uniunii solicitarea, întru totul statutară, din partea unui grup de scriitori – membri ai USR și ai GR-USR totodată – a unor acte de natură administrativă, acte pe care, ca membri ai USR, cu cotizația la zi, aveau tot dreptul să le verifice. Răspunsul președintelui USR, în asentimentul tuturor celorlalți membri ai conducerii, contrazice flagrant principiile unei reale exercitări democratice a funcției pe care o deține: „Nu am eu ce discuta cu doar 1% din totalul membrilor USR”. Desigur, documentele solicitate nu le-au fost puse nici până în momentul de față la dispoziție. Accesul la Justiție este unul din drepturile fundamentale ale omului, iar represaliile dispuse de dl Nicolae Manolescu și aprobate de membrii conducerii actuale a USR îl încalcă flagrant, afișând o atitudine specifică mentalităților totalitare.
Ne reafirmăm aici deschiderea pentru dialog cu toți membrii USR, vizând reformarea breslei noastre în sensul modernizării și măririi operabilității și funcționabilității ei, al alinierii la spiritul secolului 21 și al depășirii impedimentelor de fond cu care sunt confruntați actualmente scriitorii români. Abuzurile apropiaților și favoriților dlui Nicolae Manolescu, cât și cele ale Domniei-sale, vor fi acționate în continuare în Justiție. Din păcate, rușinea membrilor USR obedienți, complici prin tăcere și indiferență la distrugerea imaginii scriitorului român și, în cele din urmă, a Uniunii Scriitorilor, nu o vor șterge nici timpul, nici favorurile, și nici măcar opera lor literară .
Având în vedere aspectele grave menționate mai sus, GR-USR solicită demisia d-lui Nicolae Manolescu și a întregii conduceri a USR (Consiliul de Conducere și Comitetul Director) și îi cheamă pe toți membrii USR la noi alegeri democratice, alegeri ce vor avea loc între 18-19 martie 2016, conform anunțului public al Comitetului de Iniţiativă al Adunării Generale Extraordinare a Asociaţiei UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA.
TOȚI CEI CARE DORESC SĂ SEMNEZE ACEST PROTEST SUNT RUGAȚI SĂ CONFIRME

(1)

FLORIN PARASCHIV. EVENIMENT LITERAR

(90)

ELISABETA ART 2014

ELISABETA ART
Sub acest generic s-a deschis la Cavnic dumincă 13 iulie 2014 în holul Casei de Cultură, „Tabăra de pictură ELISABETA ART, CAVNIC 2014”, ediţia I-a. Cu acestă ocazie a avut loc şi un vernisaj urmat de un spectacol de poezie şi muzică susţinut de către scriitorii din Baia Mare, membri ai Ligii Scriitorilor Români, Filiala Maramureş. Întrega manifestare s-a desfăşurat sub egida Centrului de Excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşti, PORŢILE NORDULUI, Baia Mare, Maramureş, Transilvania şi a Uniunii Artiştilor Plastici – UAP.
Au participat: Marinela Căluşeru, Elisabeta Veress, Doina Ivanel Spineanu, Gabriela Auer, Doina Dascălu, Daniela Stănoiu, George Blaga, Marian Liupu, Ioan Mihali, Roman Bogdan, Felician Săteanu, Jolt Silaghi, Loigia Boboc, Bebu Dura, artişti plastici.
Dintre scriitori au reciatat din poemele proprii şi ODELE MARAMUREŞULUI de Mihai Ganea, autorul şi colegii de breaslă, Aurelia Oancă, Carmena Băinţan, Virginia Paraschiv, Julieta Strâmb.
Scriitorul Teo Moldovan şi-a prezenat volumnele FIX PIX, LONELIZA . . . ADIO MONALI . . . iar poetul Mihai Ganea, FANTANA LUI PINTEA şi ODELE MARAMUREŞULUI.

La manifestarea culturală sus menţionată a interpretat două piese de muzică uşoară tânăra Emanuela Benciu, elevă de gimnaziu în clasa V-a, din Baia Mare.
Primarul oraşului Cavnic, Alexandru Dragoş, a prefaţat evenimentul iar Pierre Dutron, cetăţean Belgian stabilit loco, a făcut câteva notificări în legătură cu obţinerea personalităţii juridice a FISCULAŞULUI, organizaţie non profit de tradiţie în istoria oraşului Cavnic.

ELISABETA ART, este o tabără de artă plastică şi literatură cu mari promisiuni în viitor. Ea vine să întregească peisajul tradiţional specific al locului cu încă o nouă manifestare de cultură şi civilizaţie de excepţie.

MIHAI GANEA

(172)

ARDUDUL CULTURAL, 28 – 30 martie 2014

Evenimentul a avut loc la această dată. Simpozionul anunţat anterior prin afiş şi media loco-judeţeană nu a mai avut loc. PNSTV

(141)

ARDUDUL CULTURAL 2014

(141)