Teatru si muzica

now browsing by category

 

EDMOND

EDMOND

Răul absolut cu văl serafic

Edmond, un text dramatic semnat de teribilistul autor american David Mamet, se bucură la Baia Mare de o lectură și de o punere în scenă de către Andrei Dinu. Așadar Andrei Dinu ne lipsește fizic( nu știm cât) de pe scenă. A optat, cu a sa creație- spectacol, pentru un rol cumva mai subtil, susurat de undeva din umbră, rolul de șoptitor și de mânuitor din umbră al personajelor. Adăugăm și steiful autoritar regizoral, riscul asumat nu se pune, trecem peste asta. Spectatorii vin la teatru la Baia Mare, valuri valuri, s-a instaurat deja bunul obicei. Afișul prohibitiv i-a ținut însă acasă pe cei mai slabi de înger, etic și fiziologic. Și bine au făcut. Pentru că e bine a face pomelnicul de rigoare al celor cărora Edmond le poate aduce prejudicii. Snobii, cuconetul didactic și riguros , domnii cu pantofi de lac , persoanele ghiftuite de lozinci și de principii sănătoase , venerabilii dotați cu smerenie profesionistă, și câte și mai câte categorii ale oamenilor de bine, nu își regăsesc prețioasa lor identitate pironită în vajnice și imemoriale prejudecăți despre cultură. Și mai sunt și austerii…… Absența celor din enumerația de mai sus nu s-a făcut deloc simțită. Nu știu cum se face, dar sala de spectacol a fost plină ochi. Spectatorii au intrat direct în miezul acțiunii , nici nu au clipit, actorii s-au perindat cam peste tot, mișcarea scenică și coregrafia (Raul Hotcaș) au pus la grea încercare atenția distributivă. Dacă adăugăm și partitura muzicală însoțitoare, într-un ritm nebun, funambulesc (Petru Damșa), ne facem o umbră de idee a ceea ce a însemnat dinamica necruțătoare a bombardării simțurilor . Actorii, distribuiți multiplu, în roluri de acompaniament pentru protagonist, și-au dat măsura vivacității, supleței și pitorescului în felurite forme de manifestare, triști arlechini pe scena schimbătoare . Arlechini isterici, spectatorii râd când crispat , când într-o inconștientă uitare de sine. Se perindă fauna mărginașă a junglei urbane , în stop cadru , preluat din arta cinematografiei: animatoare club, prostituate, trișori, foșgăitori de pe la casa de amanet, pușcăriași, manager bordel, clienți ai stabilamenturilor pierderii de sine, laolaltă cu geambașii de carne vie, pietoni dilematici, tipi terifianți, tâmpiții de ocazie,altfel spus, un summum de creaturi pasagere , sirene otrăvite ale depravării fără leac. Denisa Blag, Dragoș Călin, Ioana Cheregi, Mircea Gligor, Andrei Stan, apar și ies din scenă într-un ritm amețitor, întregind din cioburi ale violenței și deșertăciunii , mizeria casantă și devoratoare ale vieții de noapte prin gangurile suburbane. Postura emfatică și retorica gonflabilă a predicatorului-Ioan Costin, e bomboana pe colivă a unei lumi sordide. Metafizica e moft și impostură. Eduard Bîndiu, în rolul protagonistului, Edmond, are de îndeplinit o misiune maraton în sarabanda nebună și năucitoare. Pornește la drum cu intenția de a cunoaște și de a se iniția, el plonjează în aventură complet nepregătit și fără anticorpi, nu opune nicio rezistență, se contaminează irevocabil. Zâmbetul final de “idiot prea fericit’’, „ vedeți, am făcut-o și pe asta” , un semnal avertizor. Eduard Bândiu arată spectatorului valențele sale actoricești de o complexitate cu adevărat surprinzătoare, chipul și fizionomia sa diafană, chiar angelică, sunt o mască cu finețe stilizată, pentru un rol de compoziție, demoniac. Personaj mai degrabă gradual receptor, evoluează în direcția individului de acțiune. Soluția regizorală a lui Andrei Dinu, aceea de a realiza din personajul Edmond un centru de atracție a răului suprem, se vădește inspirată . Punerea în scenă este atent elaborată. Verva creativă a tinereții, instaurează o energie fără limite, imună la tabu-uri și la soluții conformiste. Zgomotul dement și dezarticulat al nopții , chemarea voluptăților clandestine, vinovate, simulacrele de viață, promiscuitatea violentă, sunt întruchipate regizoral cu notele acute și poate, greu digerabile, ale limbajului extrem, licențios. În plin postmodernism, luăm act de formule scenice cu ademenire de sirenă.
Edmond, un spectacol dramatic din care spectatorul iese cu un simțământ de culpă. Ei ca ei, dar noi, cu râsul nostru, prin ce film al existenței bântuim?
Ne întoarcem pe la casele noastre cu Edmond, emblemă a răului cu văl serafic.

Virginia Paraschiv

(36)

DANCE MY . . .

(6)

T M B M

(5)

TEATRUL MUNICIPAL

David Mamet (n. 1947) este un dramaturg, eseist, scenarist și regizor de film american, laureat al premiului Pulitzer pentru piesa Glengarry Glen Ross (1984) și nominalizat de două ori la premiile Oscar, pentru scenariile filmelor The Verdict (1982) și Wag the Dog (1997). De asemenea, este autorul scenariilor unor filme celebre, cum ar fi: Poștașul sună întotdeauna de două ori (1981), Incoruptibilii (1987), Hoffa (1992), Ronin (1998) și Hannibal ( 2001). Printre piesele sale de teatru se numără: Lakeboat (1970), The Duck Variations (1972), American Buffalo (1975), A Life in the Theatre (1977), Edmond (1982), Oleanna (1992), Faustus (2004,) The Anarchist (2012). “Vorbirea Mamet” este denumirea dată stilului în care scenaristul-dramaturg își concepe dialogurile, într-un limbaj brutal și colocvial, personajele vorbind mai multe deodată, întrerupându-se între ele și lăsându-și replicile adesea neterminate.

Andrei Dinu s-a născut pe 12 octombrie 1988 în Baia Mare. Este absolvent al Facultatii de Teatru si Televiziune, Cluj-Napoca, secția actorie (promoția 2010) și în prezent este masterand în ultimul an al secției regie teatru din cadrul aceleiași facultăți. Începând cu anul 2010 este actor al Teatrului Municipal Baia Mare. A lucrat cu regizorii Victor Ioan Frunză, Marcel Țop, Horia Suru, Gelu Badea, Sorin Militaru, Mihaela Panainte, Kincses Elemer etc. În scurta sa carieră de până acum a câștigat Premiul pentru cel mai bun tânăr actor pentru rolurile din spectacolul Butoiul cu praf si pulbere, regia Marcel Țop, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier (2012), Premiul pentru cel mai bun actor pentru rolurile din spectacolul Plex, regia: Andrei Dinu si Andrei Stan, o producție a Teatrului Independent Artscape Baia Mare, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Atelier (2016), și Premiul pentru Dramaturgie pentru spectacolul Plex, în cadrul Festivalului Maratonul Teatrului Independent – Bucharest Fringe (2016). Din anul 2013 este coordonatorul trupei de teatru de amatori PAR RIS din Baia Mare. EDMOND reprezintă debutul său ca regizor într-un teatru profesionist de repertoriu.

”Nemulțumit de ceea ce se întâmplă cu viața lui, Edmond decide să o ia de la capăt. La tentațiile străzii, răspunde brutal, cu tăișul ascuțit al lamei, din disperare, neînțelegere, frică. În odiseea lui dureroasă, acesta acumulează trăiri și senzații, traversând bordeluri și cluburi de noapte, în care întâlnirile cu ceilalți sunt frustrante și alienante. Într-o lume plină de „morți”, a fi viu e aspirația obsesivă a protagonistului.
Un mecanism cinic al destructurării individului, care se lovește de zidurile celorlalți, într-un limbaj penetrant, pe alocuri incomod, ilustrând felii din viața în care trebuie să plătești cu libertatea pentru a putea fi părtaș la bucuriile ei. De fiecare dată când este doborât, Edmond se reîncarcă și o ia de la capăt. Chiar și în închisoare îi mai rămâne o urmă cinică de visare. Speranță?”
Ana Liliana Ilea

(12)

SIRTAKIS, UNDUIREA ÎN SPIRALĂ de… CIULEANDRĂ

ZORBA’S DIONYSOS

15288487_1159246374152095_8955883459369599240_osandateatru111

SIRTAKIS, UNDUIREA ÎN SPIRALĂ de… CIULEANDRĂ

Premiera Zorba’s Dionysos s-a jucat la noi, la Baia Mare cu casa inchisa . Intuiţia şi concepţia regizorală ale regizorului Marcel Ţop, şi-au găsit un public cald şi prietenos, dar mai ales un public avizat. După aplauzele frenetice din final, se cuvine să gândim spectacolul dinspre impactul emoţional şi spiritual al publicului spectator. Aşa este frumos şi drept, publicul s-a dovedit a avea o receptare pe măsura provocării făurarilor de spectacol . Umorul năucitor pune spectatorul la trudită încercare. Dai să râzi , să râzi cu poftă, să te distrezi carevasăzică. Din râsul năvalnic, sănătos, spectatorul rămâne priponit într-un chicot scurt şi parcă vinovat . Dacă te porneşti la râs, pierzi firul acţiunii delirante şi aduci spectacolul în deriziune. De exemplu, apariţia Străinei (CORINA MARCHIŞ) , fix la împărţeala colivei şi amintirilor, e de căpiere, concurenţa îndoliată nu e deloc ospitalieră cu intrusa. Rafalele de invective declanşează clipe de umor apocaliptic, inevitabil dai să râzi cu lacrimi. După trecerea la acţiune , nici nu ştii dacă străina a scăpat cumva doar chelfănită, sau dacă va fi primit şi ritualica piatră în cap. Scena nu se vede, nu se aude. Îţi cam trece pofta de râs. Urmărim şi un gropar pur sânge, Iancsi (ANDREI DINU). Acesta-şi debitează monologul sapienţial fix cum îl taie capul, printre alte năzdrăvane închipuiri, ţine şi o lecţie despre murire voluntară. Toate bune şi frumoase, logoreea savuroasă este exprimată cu umor. Să mori de râs, nu alta. . Praful se alege de mitul dacului măreţ şi temerar în faţa morţii . Năpraznica parodie e torpilată de craniul mititel cu clop pe creştet. Te frământa trimiterea involuntară la sărmanul Yorick. Publicul rămâne în cuviincioasă aşteptare a fantei tragice şi va rezista cu greu ispitei râsului cu hohote. Groparul este doar un spărgător de severe cutume maramureşene. Andrei Dinu sporeşte magistral tentaţia cascadelor de râs, până la sufocare . Este pregnant scenic şi alaiul de rugăciune închinată Sfintei Maria , un alai grotesc, de fiinţe parcă adunate de pe gârlă. Vor fi fiind ei nostimi şi potenţial de râs, numai că ne fulgeră aducerea aminte de cele sfinte, cu Sfânta Maică a Domnului, ocrotitoare a celor slabi şi nevoiaşi. Nu prea mai e nimic de râs. Publicul se face părtaş la adevărul sacru, cu milă şi îndurare la imaginea nevolniciei. Adonis (EDUARD TRIFA) cel gingaş şi graţios, nu poate să nu stârnească duioşia, cum e el cam slab de minte. Privirea disperată trimisă către taciturnul lui ocrotitor(RAUL HOTCAŞ) este dătătoare de gânduri nu foarte curate, nu insistăm prea mult în subiectul cuplului aproape imperceptibil echivoc. Primarul(IOAN COSTIN) pare puţin cam încurcat, dar preocuparea lui supremă este comunitatea lui ca teatru .
Actorii joacă şi se joacă , ţin publicul în captivitate , cu un arsenal ingenios de sugestii scenice . În scena castingului, se ia seamă, la un moment dat, de ipostaza statuară perfectă în care Andrei Dinu, ca actor, dăinuie fără clintire. O grimasă discretă, din colţul gurii, este ca o fină aluzie că totul e un joc , o joacă nevinovată. Spectatorul zâmbeşte cu condescendenţă, dacă este un casting mai ciudat, pentru că aşa cere scenariul, aşa să fie.
Într-un scenariu cu dedicaţie lui Zorba, ritualul văduvelor bocitoare este epicentrul spiritualităţii arhaice, cu ingrediente un pic asezonate contemporan. Văduvele şturlubatice( INNA ANDRIUCA , AURORA PRODAN, WANDA FARCAŞ , DIANA PODĂREANU, RODICA DUNCA) sănătoase şi predispuse la dulci păcate ; eros şi thanatos fără complicaţii abisale. Bocitoare autentice, profesioniste. Scena se înviorează la apariţia lor. Una nu seamănă cu cealaltă , sunt toate la un loc atunci când e cazul şi fiecare după capul ei . Nimic tenebros, lugubru, terifiant. În spaţiul elenistic,cel străvechi şi cel contemporan, şi, prin extensie, în tărâmurile misterioase ale Balcanilor, morţii cu morţii viii cu viii. Occidentalii se arată cam vexaţi, în faţa ereziei hedoniste. Bun, în spaţiul scenic de acţiune galopantă, apare şi elementul occidental, o tripletă de juniori( DRAGOŞ CĂLIN, EDUARD BÎNDIU ; MIRCEA GLIGOR). Răcnetul sălbatec cu care-şi fac apariţia, un răcnet de luare în posesie, trimite inevitabil gândul la invazia totală a romanilor asupra polisurilor greceşti. Ce răcnete triumfătoare izvodite din victorii militare, din conştiinţa unei mari puteri, din apartenenţa la un regn superior ! Şi ce seducţie ulterioară ! Învingătorul s-a lăsat sedus de învinşi. Tripleta junilor şcoliţi în spirit doct şi încorsetat, îşi vor lua porţia de ademenire în Balcani, mânaţi cu har de Zorba Dionysos . Ce mai contează dacă şiretenia poporului maritim e financiar cam păguboasă pentru studenţii neiniţiaţi. Şi Zorba pierde banii, rămâne singur şi descumpănit, dar o ia mereu sisific de la capăt. Până nu va mai fi. Deloc. Până atunci, e hăt hăt departe , deocamdată preoţimea , primarul şi învăţătorul au scăpat comunitatea de sub control. Nici în călugări( DORU FÂRTE, RĂZVAN PAŞCA, ROMOK CAROL) nu mai există siguranţă, nici nu-şi fac bine apariţia că-ţi vine a râde cu lacrimi, la cum sunt de pitoreşti şi de înclinaţi către cele lumeşti. Straiele nu reuşesc să-i uniformizeze.
Meritul regizoral şi al actorilor este acela de a nu umple formal scena cu figuranţi, ci cu personaje episodice expresive şi bine conturate atitudinal .
Bubulina(INNA ANDRIUCA) este construită cu permanenţa unei aure spectrale. Ritualul nupţial al morţii femeiii nenuntite niciodată, îi însoţeşte trecerea, fără sincope. Inna Andriuca nu şarjează, se expune cu naturaleţe, în datele biografiei de conjunctură, aura spectrală nu-i inhibă energia de mişcare, e o femeie stăpână pe viaţa şi pe moartea ei. Personajul nu e centrat pe tema vieţii expirate , Inna Andriuca îşi conturează autoritar şi cu siguranţă de sine personajul .
Atalanta ( DENISA BLAG), apariţie angelică într-o lume viciată de profan. Un înger cu şorţ şi cu mătura în mână. Ochii privind stăruitor la public, un zâmbet de o rară gingăşie. Farmec misterios, nu ştii de unde vine şi ce caută îngerul ăsta de fată nu numai pe scenă, între dulăii turbaţi ai societăţii instinctuale, ci poate chiar printre noi, adulţi nărăviţi în false judecăţi orgolioase şi inflexibile. Frumoasă şi memorabilă compoziţie de rol.
Precum se vede, stratul primordialei senzualităţi se lasă dezgolit şi face loc durerii existenţiale pure. Zorba ia act de fiecare anomalie a sechelelor tribale : violenţa, viaţa frântă înainte de a fi trăită, ticăloşia ascunsă în « dreptul » celui puternic, singurătatea sfâşietoare a făpturilor vulnerabile , rânjetul plebeu în faţa făpturilor năpăstuite .
Ajungem e cale naturală la personajul emblematic , la Nebuna din Creta( SANDA SAVOLSKY) . Actriţa îşi dă măsura experienţei scenice, desigur, a măiestriei artistice fără cusur. Ceea ce face diferenţa între ademenirea de sirenă a scenei cu public şi chemarea lăuntrică a unui personaj, este, la Sanda Savolski, unda de emoţie pe care o degajă din fiecare clipă dăruită publicului ei. Pentru că Nebuna din Creta e un personaj distant faţă de lumea din care îşi face apariţia. Imploră , aşa cum poate, fără replici explicite, imploră din toată fiinţa ei, mântuirea . Se cufundă în clar-obscurul resemnării, trăieşte frica, spaima groaza, într-o spirală fără de sfârşit a suferinţei sale însingurate. Ritmul în care Nebuna din Creta face câte un ocol în spaţiul scenic, indiferentă la exhibiţiile senzoriale, este un memento, un memento avertizor. Ea, nebuna fără leac, a mers, a mers până acolo unde nu a mai putut, ca să parafrazăm proverbul cretan. Tragicul insuportabil şi alienant. Iar Sanda Savolski îşi găseşte resursele interioare ale înţelegerii profunde.
Un personaj vivant, de o subtilă frumuseţe este Magdalena( ALEXANDRA VANCI). Actriţa Alexandra Vanci, pe post de scumpă belea pe capul bietului Zorba, nu se osândeşte să se maturizeze, îi este prea de ajuns osânda adolescenţei frânte. La ce bun să pună pasul mai departe ? Împreună cu Vali Doran , Alexandra Vanci formează un fel de cuplu analog cumva cu protagoniştii din « La Strada » lui Fellini (1954). Zampano şi Gelsomina în variantă contemporană. Magdalena, la umbra tutelară a preaputernicului Zorba. Magdalena e însă blândă, infinit de blândă. Dacă în viaţa ei anterioară, de copil, a învăţat că e urât să minţi, aşa rămâne, formată în spiritul corect şi drept. Sublimă în inocenţa ei. Actriţa Alexandra Vanci are partitură dificilă şi riscantă, ea însă îşi duce rolul cu virtuozitate şi cu implicare empatică subtilă faţă de personaj.
Salba de personaje cu mintea dusă sau rămasă în încremenire, este impresionantă în scenariul semnat tot de regizor, Marcel Ţop. Consemnăm şi criza erotică a doamnei învăţătoare(AURORA PRODAN), o simplă aparenţă de creatură posedată. Paroxismul eşuează în terapie culinară, în banalitate. Nebunia sacră mitologică, cu valenţele ei destructurante, este scoasă din uz. Nu nebunii strică ordinea lucrurilor. Presiunea distructivă asupra artei şi a bucuriei simple de a trăi o fac cei ca Savas(DORIN GRIGUŢA) de care ne temem toţi să nu ţâşnească la vreun colţ de stradă. Nebunia sacră antică şi-a pierdut virtutea magică, profetică.
Din puzzle-ul propus de scenarist, putem reconstitui întregul răului contemporan, ura omului faţă de om. Zorba’s Dionysos este iniţiat. Rolul său de călăuză sapienţială este cutremurător prin intensitatea trăirii şi netrăirii de care se contaminează . Îşi parodiază propria sa condiţie, îşi pune masca de falit, de de şmecher , de escroc sentimental , de băutor neobosit, de risipitor de timp , incurabil în dorinţa lui de peregrin, de muritor rătăcitor în toate dimensiunile posibile de prospectare a Balcanilor : mentalităţi, stereotipuri, cutume decăzute în forme fără fond, clişee exportate occidentuluiui , religiozitatea adusă în derizoriu, datini idioate. Zorba a obosit, şi odată cu el, este istovit însuşi Dionysos cel energizant.
Zorba mimează cu convingere aplecarea spre păcat, în fapt e biruit de inumanitatea şi de răceala înfrigurată a vremilor pe care le trăim. Actorul VALI DORAN străluceşte în acest rol de vis. Domnia se face una cu personajul, în Zorba făurit de el, ne recunoştem în neliniştile noastre, fiecare. Vali Doran îşi programează cu ardoare funcţia de personaj catalizator al celorlaţi semeni care se perindă prin existenţa sa aventuroasă. Zorba’s Dionysos se află în contemplarea unui sfârşit de ev, în Balcani şi Europa. Nu ne rămâne decât să facem haz de necaz, în ritm de sirtakis.
Zorba, tracul Dionys, este şi al nostru. Sincretismul atent elaborat în integralitatea spectacolului, ne trimite cu fineţe o sugestie, o sugestie abia perceptibilă. La un moment dat, în ritm de sirtakis, dansatorii unduiesc în spirală… de Ciuleandră.
Virginia Paraschiv

(26)

ZORBA’S DIONYSOS.

ZORBA’S DIONYSOS.
Marcel Ţop, scenariu de intenţie regizorală.
28 noiembrie 2016, . Baia Mare. Holul Teatrului Municipal , ora 11. Ultima conferinţă de presă pe anul în curs, anunţă cu sobrietatea caracteristică directorul teatrului, domnul Radu Macrinici. Dramatis personae: Marcel Ţop, regizor şi scenarist al spectacolului inspirat de opera lui Nikos Kazantzakis; un mănunchi de actori distribuiţi de creativul atipic Marcel Ţop, intr-o manieră şi după criterii care rămân, până la desfăşurarea spectacolului, încă misterioase; un grup minuscul de reprezentaţi ai presei. Avându-i în vedere pe cei din urmă, se face demnă de precizat următoarea constatare: oraşul se află precum întreaga noastră patrie, în campanie electorală. O campanie leşioasă şi plicticoasă, precum vremea de afară. O atmosferă magnifică, în care trupa Teatrului Municipal dă semnalul de trezire către urbea somnolentă. Sâmbătă, 3 decembrie, avanpremiera, duminică, 4 decembrie, premiera: ZORBA’S DIONYSOS. Tonul conferinţei-invitaţie l-a dat directorul Macrinici, iar Marcel Ţop a continuat în acelaşi spirit de decenţă şi de bună cuviinţă, dar şi de crispare, distribuită în proporţii aproape egale, între echipa artistică şi mini-echipa publicistică. Plutea în aer suspiciunea şi marea întrebare nerostită : „ Bine, voi faceţi spectacolul de teatru, dar filmul, FILMUL, unde e!?
Pedant şi tacticos Marcel Ţop a făcut pornirea în rostire . Domnia sa pleacă de la ideea definitorie pentru societatea noastră, anume aceea a culturii şi teatrului în special, care au fost şi sunt, şi, adaug eu, vor fi încă în viitorul apropiat, un fel de fată greu de măritat, fată fără zestre, aşa cum inspirat a parafrazat un interlocutor spontan. Mircea Ţop anunţă lapidar intenţia de a face un Zorba al nostru, situat între Maramureş şi Grecia. Nimeni nu clipeşte în tabăra celor din presă. Adaugă apoi, cu titlu compensatoriu, că în fapt Herodot l-a plasat pe Dionysos în Tracia, aşadar este firesc să-l aduci pe Zorba dionisyacul înapoi de unde a pornit povestea energiei descătuşate iraţional. Dionysos, cel de două ori născut, ce face să ţâşnească din ţărâna ostenită de atâta tropotit, lapte, miere, vin. Ba mai mult, plusează cu distincţie doctă, Marcel Ţop, Dionysos cel pogorâtor din Tracia, i-a dereglat pe atenieni, care în fapt erau raţionalişi senini, apolinici. Stau şi mă tot minunez cum se ajunge, din aproape în aproape la ideea unei intepretări contemporane a poveştii lui Dionysos, întrupate în personajul Zorba, personaj simbol. Imaginea unui Zorba dyonisiac pur sânge, este să recunoştem, seducătoare. Dar şi mai tulburător este cum Marcel Ţop păşeşte în timp şi spaţiu fără inhibiţie, într-o libertate percutantă a spiritului. Nu cere nimănui acordul, nu supune plebiscitului ideea sa, pur şi simplu invită spectatorii să-i însoţească pe actori la o călătorie iniţiatică în spaţiul scenei de teatru. Marcel Ţop are de partea sa dubla cunoaştere: Maramureşul nativităţii şi Elada cu înfăţişare contemporană, ca spaţiu adoptiv. I-a cunoscut îndeosebi pe cretani, cărora le-a observat cu atenţie similitudinile cu maramureşenii, în fizionomia cutumiară şi profilul psihologic. Acolada hermeneutică şi demersul antropologic odată încheiate, Marcel Ţop îşi anunţă conceptul fundamental pe care statuează spectacolul. Îşi doreşte ca măcar în planul ficţional al unui spectacol, să se producă o reconciliere între Occident şi Balcani. Spiritul tutelar al pare a fi un vechi proverb cretan, pe care „autorul princeps” de spectacol îl redă cu nedisimulată savoare: „omule, du-te până unde nu mai poţi”. Şi odată cu dânsul să se pornească şi actorii, deja marcaţi de intensitatea repetiţiilor, dar mai ales spectatorii.
Amintesc, deloc în treacăt, un aşa zis fapt anecdotic relatat cu un aer aparent neutru de Marcel Ţop, de la unul din spectacolele sale. Invitaţi în primul rând erau nişte vipuri dâmboviţene. Cică taman în plin spectacol, publicul din rândul unu, s-a topit din sală, subtil, în linişte. Sala nu a băgat de seamă autoexilul spectatorilor cu ştaif. Publicul făcea corp comun cu viaţa de pe scenă.
Naraţiune cu tâlc prevestitor.
Cât despre film, e limpede. Marcel Ţop şi-a propus ca spectatorul să uite, fie şi vremelnic, de film. Unde e Zorba’s Dionysos, nu e Filmul. Bubulina a rămas în scenă, am primit asigurarea în direct şi de pe afiş .
Zorba descinde în forţă la Baia Mare cu un alai de văduve şi de curtezane, de călugări, de occidentali , în ritm de tropotit, în sunet de fanfară, pentru vii şi pentru morţi.
Virginia Paraschiv
PLAUDITE

(55)

TEATRUL MUNICIPAL BAIA MAREE

afis-zorba-1

presa1presa4
Marcel Țop s-a născut pe 25 septembrie 1977 în Cehu Silvaniei, dar a copilărit în Maramureș, bunicii lui fiind de loc din Băița de sub Codru. Ca regizor a fost întotdeauna interesat să stârnească în oameni reacții sincere și puternice și să se provoace pe sine. A pus în scenă „Amadeus” la Opera Națională, dar și numeroase texte contemporane, la Green Hours și în alte spații independente, de la „Natural Born Fuckers” la „Deformații” și de la „G.O.D.” la „Dumnezeul de a doua zi” sau „Kasa poporului”, „Woyzeck Transilvania” la Teatrul de Nord din Satu Mare, „Hamlet”, prezentat la Teatrul Nottara din București, „ Visul unei nopți de vară” la Teatrul de Stat din Constanța și – mai ales – „Butoiul cu praf și pulbere” și „Casa de pe graniță” la Teatrul Municipal din Baia Mare. Marcel Țop este un regizor dispus să încerce orice gen și orice text, atâta timp cât simte că-l provoacă. Un om cu o poveste de viață ca un roman, un regizor care își dorește să-i stârnească reacții viscerale spectatorului.

(2)

O STAFIE TULBURĂ SPERANȚA, PIESĂ DE TEATRU DE AL.FLORIN ȚENE

O STAFIE TULBURĂ SPERANȚA, piesă de teatru de AL.Florin Țene

al_florin_tene_1478791045

Al Florin ŢENE

O STAFIE TULBURĂ SPERANŢA

PIESĂ DE TEATRU ÎNTR-UN ACT

Personajele:

Dreptaciul- un om înţelept (poet) fără mâna stângă.

Stângaciul – al doilea om înţelept (poet) fără mâna dreaptă.

Vocea căpitanului

SCENA l

(Se deschide cortina. În mijlocul scenei se află un om fără mâna stângă într-un decor schiţând interiorul unei capele ortodoxe pe un mic vas de croazieră. Printr-un hublou se vede oceanul nesfârşit. Dreptaciul îngenunchiază, se închină cu mâna pe care o are la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, aşezată în partea dreaptă. În surdină se aude un cântec bisericesc, împletindu-se cu vuietul valurilor. Se roagă.)

Dreptaciul:

– Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai lăsat mâna dreaptă. Să pot a mă închina în faţa icoanelor tale. (Se închină). Bun ai fost şi eşti cu mine. M-ai învăţat să seamăn grâul, să îngrijesc recolta, să plămădesc pâinea, să aprind focul, să iubesc. Bat-o vina de mână stîngă. Mi-a retezat-o batoza! Eram în vacanţă şi ajutam părinţii la treierat Nu a ştiut dreapta ce face stânga. Altfel aveam şi eu ca toţi oamenii două mâini. Dar e bine şi aşa. Pot muncii. Îmi mângâi pruncii şi femeia. Pot aprinde focul ţinând cutia de chibrituri în gură şi băţul îl scapăr pe cadran. Doamne, ce bine că am mâna dreaptă! Cu această mână am câştigat banii necesari biletelor acestei călători pentru întreaga familie. Ţin şişterul să tai pâinea, s-o impart la cei dragi. Teognis din Megora spunea că… „Doamne, Te exprimi prin poet. Doar, Ştii că şi eu mă îndeletnicesc cu tainele metaforei. Pentru că mi-ai lăsat mâna dreaptă îţi mulţumesc. Iată, pot să fiu pe acest vas în drum spre Tărâmul Făgăduinţei. Cu această mână am putut muncii pentru a strange bani să plătesc această călătorie mult visată. Pot scrie versuri, pot răsfoi un ziar şi mai presus de orice pot muncii pentru a nu întinde mâna să cerşesc ajutor de la semeni. Ca poet nu sunt un risipitor al închipuiri mele.Nu sunt un nabab şi risipitor al lucrurilor mărunte. Şitiu, Doamne, că poezia a devenit o curiozitate fără curioşi. Nu se mai citeşte, nici măcar poeţii între ei nu se mai citesc. Eu, Doamne, mă bucur că mă citesc soţia şi copii… Însă ea, Poezia, a rămas „doamna artelor”. Îţi mulţumesc şi pentru acest fapt. Romain Rolland afirma: „Când ordinea înseamnă injustiţie, dezordinea e într-un fel un început de justiţie.” Este, Doamne un paradox pe care l-au trăit oamnii în perioada comunistă. Injustiţia „ordinii” comuniste am simţito cu toţi. Am publicat câteva cărţi, Doamne, pe care le consider că sunt însăşi viaţa mea prelungită în eternitate prin litere moarte ce vor trece din generaţie în generaţie, fiindcă acestea sunt litere moarte, pe care le-am vrăjit şi le-am înviat cu viaţa mea.

(Se ridică. Se îndreaptă către locul unde se aprind lumânări. Scoate câteva monede din buzunar, le aşează pe masă şi ia o lumânare, pe care o aprinde în lumânar, nchinându-se de trei ori. Apoi se îndreaptă către aceeaşi icoană, în faţa căreia îngenunche, rugându-se cu palmele unite în faţa pieptului.)

– Doamne am aprins o lumânare să-mi luminez calea spre Tine. Am aprins o lumânare pentru întunericul neamului meu şi pentru sufletul tuturor celor ce-au ars pe rugul Cuvântului scris. Dar, să şti Doamne, Dumnezeul meu, că iubesc la fel de mult atât lumina cât şi întunericul. Amândouă sunt date de Tine. Fără întuneric nu ne-am bucura de lumină. Acesta ne face s-o vedem, fiindcă Dumnezeu este cel care consfinţeşte totul pe această lume. Totul fiind Datul Divin. Am aprins o lumânare pentru familia mea care se află în cabina acestui vas, pentru Eminescu, poetul neamului meu. El este Cuvântul prin care s-a întrupat literatura naţională în cea universală. Este fiul propriei opere şi părintele nemuririi ei. Am aprins o lumânare pentru Poezie, ea nu şi-a luat asupra ei menirea filozofiei, fiindcă este deasupra aceseia. Mă gândesc Doamne că în momentul când ar fi făcut acest lucru ar fi dispărut sublimul. Bine ai făcut acest lucru, Doamne. Am aprins pentru metaforă care este algebra superioară a cuvintelor, poezia este trigonometria metaforei. Doamne, te mai rog să-mi ierţi păcatele…

(Se ridică. Se opreşte în faţa hubloului privind imensitatea apei.)

SCENA II

(În scenă intră un om fără mâna dreaptă. Se apropie de icoana Apostolului Iuda zugrăvită pe peretele din partea stângă. Îngenunchiază numai cu piciorul stâng şi începe să se roage)

Stângaciul:

(Închinânduse cu mâna stângă la icoana Apostolului Iuda)

– Apostole Iuda, ajută-mă să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Îţi mulţumesc că mi-ai lăsat mâna stângă. Pot mânca cu ea. Pot cerşi cu aceasta un ban de la cei cu… două mâini. La o adică şi de la cei cu mâna dreaptă. Poezia mea pe care o scriu nu-mi aduce nici-un câştig, însă cu cerşitul pot să-mi cresc copii, să-mi hrăneasc nevasta şi să mai… beau. Cu banii din cerşit am plătit biletele întreagii familii pentru călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei. Dacă nu ar fi proştii ăştia de miloşi care-mi pun în mâna pe care o mai am câte un bănuţ, de ajunge câştigul meu cât salariul unui şef, nu ştiu ce m-aş face. Apostole Iuda de ce nu mă cauţi? „Nu m-ai căutat dacă nu m-ai găsit” spunea Pascal. Această afirmaţie sugerează, Apostole Iuda, spirala veşniciei, a căutării… absolutului. Poate călătoria mea spre Tărâmul Fgăduinţei are şi acest scop. Pitagora spunea că „totul este orânduit după număr”, însă eu spun că numărul este orânduit după Totul, care simbolizează Datul naturii. Filozofii… spun că este vorba de Datul divin. Apostole Iuda spune-mi dacă greşesc. Eu nu cred în divinitate. Forma aceste lumi, Apostole, este legea în virtutea căreia se repetă motivul. Aceasta aminteşte de ritm. De aceea mă rog la tine ca acesta să consfinţească forma ce duce la Revoluţia Universală la care gândesc şi sper să înceapă. Forma fiind numărul idee, unealta principală a marelui Ordonator, sau natura, cea care aranjează cu arta. Mă rog pentru morţii care au participat la revoluţiile din istorie.

(Se ridică şi se îndreaptă spre locul unde sunt lumânări de vânzare. Scoate din buzunarul pantalonului o monedă. Aprinde o lumănare, dar nu se închină)

– Mă rog pentru tine Apostole Iuda, tu… eşti deasupra tuturor minunilor naturii. Aceste minuni sunt, toate la un loc, creatorul tuturor creatorilor. Se spune că lucrând numai cu capul nu eşti fericit. Lucrând cu inima nu faci avere, şi nici nu eşti fericit. Pentru mine banul aduce fericirea, cu toate că propovăduiesc sărăcia în fericire. Eu zic… fericirea, Apostole, este Marea Revoluţie a celor umiliţi, săraci şi neputincioşi. Am aprins o lumânare, cu toate că nu cred în simbolul luminii acesteia, pentru bietul revoluţionar Bălcescu, pentru marele Marx, autorul cărţii „Capitalul”, dar şi pentru Che Guevara ce visa la o revoluţie mondială, pentru Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej şi prietenul meu de suflet Nicolae Ceauşescu… Poate mă întrebi Apostole Iuda de ce mă închin la tine. Păi… tu eşti cel care l-ai vândut pe Iisus pentru… Bine ai făcut. Era un impostor. Dar… totuşi, ai greşit! Trădându-L, şi fiind prins, răstignit, Iisus a devenit Martir şi simbolul creştinismului. Fără să doreşti… ai făcut un bine acestei religii. Însă, îţi apreciez buna … intenţie. După mine adevărata religie este comunismul. Iar Marx şi Lenin sunt simbolurile acesteia. Apostole Iuda! Aceşti oameni m-au învăţat să spun… nu privi că s-ar putea să vezi, nu asculta că s-ar putea să auzi… nu lua hotărâri că s-ar putea să greşeşti faţă de cauză, nu trăi că s-ar putea să mori.

(Se ridică. Fără să se închine)

SCENA III

Dreptaciul:

(Se apropie de Stângaciul)

– Suntem plecaţi de o bună bucată de vreme şi nu se vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

– Nu este departe. Presimt că ne apropiem de el. Dacă vom fi uniţi pe această insulă plutitoare în caz de furtună vom ajunge acolo. Unitatea ne v-a face să atingem idealul nostru.

Dreptaciul:

(Punând mâna streaşină deasupra ochilor şi privind în zare)

– Nu se vede ţărmul. Abia aştept să ajungem. Întreaga mea familie numai despre această clipă vorbeşte. Speranţa este mare. Dacă acest Tărâm ne v-ar dezamăgi?

Stângaciul:

– Nu vom fi înşelaţi în speranţele noastre. Nu curge miere şi unt acolo,

dar ideea că toţi suntem egali ne v-a face să fim fericiţi. Întradevăr, pe Tărâmul

Făgăduinţei chemarea lui Marx „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” ne conduce spre idealul nostru de veacuri, Comunismul. Această lozincă de luptă, a noastră, apărută pentru prima oară în „Manifestul Comunist”, redactat de Karl Marx şi Friedrich Engels, este cea mai frumoasă chemare la luptă. Acolo pe Tărâmul Făgăduinţei… proletariatul a câştigat.

Dreptaciul:

(Surprins)

– Nu! Nu ai dreptate! Acolo oamenii, indiferent de condiţia socială, sunt egali în faţa legilor. Conducătorii sunt aleşi prin vot secret şi universal. Sunt liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să…

Stângaciul:

(Întrerupându-l)

– E altfel. În mod sigur este aşa cum îţi spun. Acolo conduce proletariatul. Oamenii au dreptul la muncă în instituţiile statului şi nu în fabricile capitaliştilor, care îi exploatează până la sânge. Acolo nu există proprietate particulară. Aceasta este în mâna celor ce muncesc. Acolo nu există exploatarea omului de către om. Acolo sunt activişti care supraveghează respectarea acestor principii. Acolo munca este răsplătită după necesităţi şi nu după valoarea ei. Dacă ai mai mulţi copii primeşti salariul mai mare…

Dreptaciul:

(Precipitat)

– Bine, bine… dar, dacă acel om este leneş şi nu munceşte la fel ca ceilalţi? Principiul pe care-l susţii încurajează lenea. Activiştii se vor comporta mai rău decât… patronii, de care faci vorbire. Se vor comporta cu averea tuturor de parcă ei ar fi proprietarii acesteia. Va fi exploatarea omului în numele unei ideologii.

Stângaciul:

– Nu! Este cum îţi spun eu. Dacă ar fi altfel, atunci ce vom face noi care avem câte o mână? De tine este bine, că ai… dreapta, dar, eu…

Dreptaciul:

– Cred că acolo pe Tărâmul Făgăduinţei există o protecţie socială puternică. Acolo omul potrivit este la locul potrivit. Noi ca poeţi dacă scriem pe placul cititorilor cărţile se vor vinde şi din drepturile de autor vom trăi. Soţiile noastre vor lucra conform competenţelor şi al studiilor…

Stângaciul:

– Aaaa… nu… nu! E altfel! Acolo, cărţile noastre scrise în spiritul ideologiei se vor tipări în zeci de mii de exemplare. Indiferent de vânzare vom primi drepturi de autor consistente.

Dreptaciul:

– Dacă este aşa… vai de literatura Tărâmului Făgăduinţei. Atunci… nu-ţi mai trebuie talent. Este de ajuns o ştiinţă a scriituri şi… multă ideologie. Vom scrie fără să ţinem cont de gustul cititorilor?

Stângaciul:

– Cititorii sunt obligaţi să înghită „pastila”pe care le-o servim. Ei fiind liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să..

(După o pauză.)

– Abia aştept să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Acolo toţi gândesc ca mine. Este societatea mult visată. Cred în forţa omului ce supune natura. Trebuie s-o supunem. Unii zic că se răzbună atunci. Aiurea! Omul e stăpânul ei. I-a să mă duc la uşă să văd dacă s-au străns ceva bani. Mi-am pus o şapcă rablagită cu un bilet…

(Întredeschide uşa, se apleacă, ia şapca şi biletul. Numără banii strânşi .Apoi satisfăcut citeşte biletul)

– Bravo! Un om cu amândouă mâinile nu câştigă în câteva ore cât am primit. Sunt darnici oamenii. Proşti, de darnici ce sunt. Dar şi eu sunt un mare poet. -au impresionat versurile mele.

(Citeşte biletul cu glas patetic.)

– „Ajutaţi un poet, unul din sărmani/ cu famile grea şi fără bani/ Să muncesc nu pot, nu am o mână/ Fiţi milostivi, s-aveţi o viaţă bună!”

(Către icoana Apostolului Iuda)

– Sunt deştept, nu? Asta trebuie să învăţăm! Să ni se dea! Aici, pe vas, să dea ăştia cu bani şi cu două mâini, iar acolo să dea statul. El are de unde.Doar e bogat. Că muncesc toţi şi primim răsplată egală. Vorba aceea… ori toţi să munciţi, ori eu să primesc. Asta este adevărata societate a viitorului. Când voi ajunge acolo… cu ideile mele precis ajung… activist al partidului conducător…

(Ia un scaun, îl pune în mijlocul scenei.Se aşează pe el şi imită ceea ce ar trebui să facă ca activist. Gesticulează.)

– Stimaţi tovarăşi, partidul ne învaţă că munca înnobilează omul. De aceea vă

îndemn să munciţi… Sus munca, tovarăşi!

(Către public)

– Să nu ajung eu la ea. Tovarăşi, munca este izvor de sănătate!

(Mai în şoaptă, către public)

– Lăsaţi-o pentru bolnavi. Munca l-a transformat pe om. Aici, pe Tărâmul Făgăduinţei suntem egali în drepturi. Iar în privinţa obligaţiilor trebuie să… mai discutăm. Cine nu respectă aceste principii, nu are ce căuta în societatea noastră. Îl eliminăm. Eu… tovarăşi, în ţara de unde am venit, începusem să construim o societate ca aici, dar nişte derbedei cu ajutorul unor agenturi străine ne-au înlăturat de la putere. Adică… a înlăturat proletariatul de la conducerea ţării. Eu… ca proletar, vă spun cinstit, mă sculam la ora 9. Gustam o bucată de muşchi ţigănesc, beam o gură de vizichi, nu-mi plăcea. Să-l ia dracu’, avea gust

de ploşniţe.

Se strâmbă)

– Ieşeam din vilă, dată de partid, şi mă urcam în limuzina cu şofer, dată tot de

partid… şi plecam către sediul Comitetului. S-o ia dracu’ de viaţă. Visam la mai mult.

(Se uită către icoana Apostolului Iuda)

– Să nu te superi că am amintit de duşmanul tău … drrr…racul!

(Se ridică de pe scaun.În clipa aceea intră Dreptaciul)

SCENA IV

Dreptaciul:

(Se adresează către Stângaci)

– Nu prea a fost greu. A trebuit să ţin de cârmă în direcţia indicată de acul busolii. Mereu înainte, spre sud-est. În timp ce căpitanul a trebuit să coboare în sala maşinilor pentru a unge volanta. Se încinsese de atâta frecat cu biela.

Stângaciul:

– Cum spui, nu a fost mare lucru. E bine când omul munceşte. Eu… am stat de vorbă cu sfinţii aceştia.

(Arată către pereţi şi sală)

– Le spuneam că munca înnobilează omul!

Dreptaciul:

– Această afirmaţie, întotdeauna, trebuie urmată de exemplul personal.

Stângaciul:

– Vrei să spui că trebuia să merg şi eu!?

Dreptaciul:

– Nu am spus asta.

Stângaciul:

– Ba, ai spus-o! Expresia ta: „Trebuie urmată de exemplul personal” nu face aluzie la mine?

Dreptaciul:

– Dacă te simţi cu musca pe căciulă… nu sunt eu de vină!

.

Stângaciul:

– Mă faci că sunt cu musca pe căciulă. Ce mai. Mă faci şi demagog. Mâine, poimâine, chiar vei scrie o satiră cu…aluzie la mine.

Dreptaciul:

(Serios)

– Toate acestea sunt aberaţiile unui… frustrat. Singur te acuzi. Iar despre satiră să nu mai vorbim. Eu am scris satire, tu…

Stângaciul:

(Iritat)

– Doreşti să-ţi spun ce este satira?

Dreptaciul:

– Nu! Doar îţi spun că ea este ochiul care plânge pentru a râde celălalt.

Stângaciul:

(Ironic)

– Intr-o societate perfectă spre care ne îndreptăm, satira ta nu-şi

are rostul. Chiar este interzisă. Acolo eu sunt fiul comunităţii.

Dreptaciul:

(îngrijorat)

– Dacă o fi cum zici, noi vom fi parte a comunităţii. În concluzie nu suntem noi. Suntem comunitate. Iar comunitatea se regăseşte în noi. Rezumând la mine, pentru a nu generaliza, şi a nu te supăra, dacă comunitatea sunt eu, şi eu sunt comunitatea, atunci totul se rezumă la un eu disperat. Dacă ar fi aşa, atunci… degeaba fac călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

– Omul trebuie să fie loial societăţii în care trăieşte. Trebuie să muncească pentru comunitate şi apoi să se gândească la el. Comunitatea trebuie să fie bogată.

Dreptaciul:

– Şi oamenii săraci!?

Stângaciul:

– Membrii comunităţii trebuie să fie egali între ei. Mai presus… este comunitatea şi Ţara!

Dreptaciul:

– Adică… ţară bogată cu oameni egali în sărăcie.

(Sună telemobilul Stângaciului. Bagă mâna în buzunar şi scoţând aparatul îi cade şi grămada de bani strânşi din cerşit).

Stângaciul:

– Blestemaţilor! Altă treabă n-aţi avut decât să cădeţi.

(Se apleacă, îi strânge grămadă.şi îi bagă în buzunar)

– Da! … Sunt în capelă, nevastă… Sigur… Vin imediat.

Dreptaciul:

(Mirat)

– De unde atâţia bani?

Stângaciul:

(Grăbit, în drum spre uşă)

– De la călătorii milostivi…

(Iese trântind uşa după el)

SCENA V

Dreptaciul:

(În genunchi în faţa icoanei Sfântei Marii cu Pruncul. Se închină.)

– Doamne, Doamne,mare este grădina Ta.

(Se ridică. Se plimbă gânditor.)

– Ca poet nu a înţeles niciodată că erudiţia nu înlocuieşte talentul. A te baza numai pe erudiţie există în mod sigur riscul de a creea ceva insipid, sterp şi anost. Numai talentul împletit cu inspiraţia, erudiţia şi experienţa concură la crearea unor opere viabile. Spusele, aparent paradoxale, ale lui Jules Renard: „Cu cât citeşti mai mult, cu atât imiţi mai puţin” sunt pline de adevăr. Fiindcă „sita” memoriei devine mai „deasă”, adică exigentă, dar nu atât de exigentă de a se îndepărta de artă. O racilă în acest sens l-a avut postmodernismul unde s-a făcut exces de elemente intelective, îndepărtându-se, astfel, de elemental afectiv.

(Se plimbă prin încăpere. Priveşte prin hublou cu mâna straşină la ochi.)

– Nu se vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei. Întindere de apă nesfârşită. Nesfârştă ca înaltul cerului. În această imensitate, ce este omul? De unde vine? Care este scopul vieţii? Ce înseamnă fericirea? Omul, înţeleptul, nu a putut răspunde convingător, nici cu viziunea filozofică umanistă şi nici cu metode ştiinţifice. Numai Tu Doamne poţi să-mi răspunzi. În fiecare din aceste întrebări găsim o unitate dintre raţiune şi afect, pe baza cărora s-a încercat rezolvarea – evident pentru momentul istoric respective – dilemele veşnice ale destinului uman, pe care le găsim în întrebările respective. Cred că răspunsul la aceste întrebări le vom afla, numai atunci, când Dumnezeu v-a dori acest lucru. Restul sunt speculaţii ale spiritului uman. Seara mai discut despre aceste probleme cu soţia şi cei doi fi ai mei. Toţi am ajuns la acelaşi numitor comun în această privinţă. În ciuda faptului că nici percepţia tuturor nu sesizează adevărul din unele fenomene şi lucruri, ci în raport cu exprimarea sensitivă şi optică a acestora, fiindcă nu xistă deosebire în aplicarea percepţiei în existenţă.

(După o pauză. Se aude vuietul oceanului de parcă ar fi o muzică interstelară.)

– Doamne am început să gândesc cu glas tare şi singur. S-au vorbesc cu Tine!? Grea este şi călătoria aceasta. Grea este şi despărţirea de patrie. Dar Dumnezeu când a creat Pământul nu a trasat şi graniţele. Patria noastră, a oamenilor, este Pământul. Aşa că nu trebuie să-mi fie grea… despărţirea. Călătoria aceasta este doar o mutare dintr-un loc în altul, în Patria noastră comună. Dar ce este Patria?

(Stă pe gânduri)

– După câte îmi amintesc din ce citeam despre semnificaţia acestui cuvânt, înseamnă… locul în care s-a născut cineva. Ţara în care locuieşte. Pământ natal… Terra este pământul meu natal! Nu există motiv, deci, să-mi fie dor de un spaţiu… în care trăiesc, Pământul. Dar… fiecare căutăm colţişorul de Pământ unde credem că viaţa noastră va fi mai bună în funcţie de oameni, fiindcă nu toţi dintre noi suntem buni pentru anumite fapte şi lucruri, ci numai în raport cu exprimarea sensitică şi optică a acestora, nu există deosebire în aplicarea percepţiei în existenţă. Metoda sau teoria nu se pot aplica ad-literam oricui, fără asemănare în judecata de valoare…

SCENA VI

Stângaciul:

(Intrând prin uşa laterală.)

– Ţi-am auzit ultimile cuvinte… „judecata de valoare”… Vorbeai singur?!

Dreptaciul:

(Surprins)

– Nu…, nu…! Mă gândeam cum o să le vorbesc oamenilor pe Târâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

– Frumos …frumos…. Dar ce ai de gând să faci acolo?

Dreptaciul:

– Ce nu am putut face în ţara noastră. În primul rând să trăim în linişte

şi fără obstrucţiuni din partea birocraţiei. Doresc să înfiinţez o editură şi eventual o revistă literară şi ar mai fi…

Stângaciul:

(Mirat)

– Cum crezi tu că poţi înfiinţa o editură şi un ziar!? Acolo toate sunt ale statului. Numai el, în folosul poporului, controlează totul şi… toate acţiunile noastre. Nu ne lasă să greşim. De aceea există birocraţia să ne poată controla pentru a nu greşi. Iar dacă insistăm în acţiunile noastre particulare ce pot duce la… anarhie intervin organele de îndreptare, de corecţie… colo este raiul pe pământ. Una din doctrine sună cam aşa: „Dacă nu ştii, te învăţăm, dacă nu poţi, te ajutăm şi dacă nu vrei, te obligăm. Chiar cu riscul închisorii…!”

Dreptaciul:

(Nemulţumit)

– Nu este aşa… dacă ar fi cum spui, îmi pun întrebarea, la ce rost plecarea din ţară? Eu fac această călătorie pentru a găsi în Tărâmul Făgăduinţei o societate liberală, a iniţiativei, a libertăţii.

Stângaciu:

(Puţin intrigat)

– Vorbeşti prostii, omule. Noi am plecat, în primul rând din ţară că începuse să dispară elementele socialismului multilateral dezvoltat. Şi datorită unor derbedei, ce-şi spun revoluţionari, s-a instalat anarhia democratică de care spui… Când începusem şi noi să construim societatea mult visată, hop şi derbedeii finanţaţi de agenturile străine…

Dreptaciul:

– Dumnezeu când a construit lumea a făcut omul să fie liber, să-şi organizeze viaţa conform idealurilor sale.

Stângaciul:

(Ironic)

– Te contrazici omule. Scripturile şi Bibila, cărţi la care ştiu că ţi foarte mult, au fost date de Dumnezeul tău să îngrădească libertatea de care vorbeşti. Ele au fost scrise pentru a fi respectate. Sunt legi care constrâng omul să le respecte. Atunci unde este libertatea cu care ne-am născut, de care vorbeşti?

Dreptaciul:

– Sfintele scripturi au fost scrise de Apostoli pentru a ne canaliza drumul. Nu sunt îngrădiri ale libertăţii. Libertatea nu înseamnă anarhie cu gândeşti tu! Libertatea este semnul puterii omului asupra haosului şi al morţii. Societatea de care vorbeşti nu a avut omenie. De dragul unor idei absurde se sacrificau oamenii. Ateii, cum eşti şi tu, nu pot avea omenie. Nu poate exista omenie fără o lucidă viziune a morţii. Eugen Lovinescu, pe care comuniştii, o perioadă, l-au interzis, spunea că cine nu se culcă cu moartea, nu poate avea grăuntele de labilitate necesar iubirii de oameni şi al sentimentului de egalitate în faţa neantului universal, fără care viaţa e luptă de fiară. Conştiinţa morţii, mai spunea criticul, nu se confundă însă cu frica de moarte. Voi vă credeţi veşnici. Nu vă este frică de moarte. Voi iubiţi ideea, nu oamenii. De aceea viaţa devenise, în ţara noastră, luptă de fiară. Partidul comunist nu a înţeles că unirea nu reuşeşte niciodată când se face împotriva cuiva; ea triumfă întotdeauna când se face pentru ceva.

Stângaciul:

(Nemulţumit)

– Noi am construit blocuri…

Dreptaciul:

Nişte ghetouri, adevărate cutii de chibrituri… în care ne-aţi băgat, nu de dragul proletarilor, ci pentru a-i putea controla. Dacă se lăsau casele şi nu se demolau, se mai putea creşte un porc, nişte găini, şi atunci muncitorii aveau posibilitatea şi resurse

pentru a face grevă, să-şi ceară drepturile. Însă aşa i-aţi transformat în… adevăraţi sclavi. Nu puteau să se mute dintr-o localitate în alta, fiindcă majoritatea oraşelor mari erau închise.Pâinea şi unele alimente de bază se dădeau pe cartelă. Asta spuneţi voi că este dragoste de om!?

Stângaciul:

– Noi am dat de lucru la toată lumea.

Dreptaciul:

– Era un şomaj mascat. Toţi ne făceam că muncim. Unde era productivitatea muncii şi rentabilitatea? A fost secătuită ţara de resurse. Iar noi ca redactori la reviste literare, pentru a promova ideologia partidului conducător, eram obligaţi să scriem în spiritului realismului socialist, şi să mai dăm cu sebsemnatul pe la „secu”… despre unul, despre altu’… Altfel nu ne ţineau ca redactori.

Stângaciul:

– Aaa… recunoşti că ai colaborat cu… mâna înarmată a partidului, aşa cum zic unii de teapa ta!?

Dreptaciul:

– Nu de bună voie ca tine şi alţii de-ai tăi! Am fost obligat. Îmi fugise fratele în

Germania Federală şi dacă nu dădeam cu subsemnatul mă dădeau afară din servici. Doar ştii, în astfel de condiţii, eram trimis la munca de jos… în mină.

(Îi sună telemobilul.)

– Bine, dragă. Vin imediat.

(Deschide uşa şi vede şapca cu biletul lângă perete. Se întoarce, o clipă.)

– Iarăşi ai pus de cerşit?!

(Aruncă ceva mărunţişi în şapcă. Închide uşa.)

SCENA VII

Stângaciul:

Tovarăşul ăsta de drum mă scoate din… cizme! Pardon, nu am

cizme…! Pe vremea tovarăşului Stalin purtau părinţii cizme din gumă, cum spuneau ei. De fapt erau din cauciuc. Eu m-am boierit, port pantofi de… „Clujana”!

(După o pauză, în timp ce se gândeşte…)

– Dreptaciul nu este… tovarăş cu mine. Are alte idei, nu democratice ca mine. Este anarhist, chiar legionar. El spune că e liberal! Aiurea! E legionar. Ce bine era pe vremea lui Dej şi Ana Pauker. Pe toţi ăştia de teapa lui îi băgam la pârnaie. Dar, las’ că… ajungem noi pe Tărâmul Făgăduinţei şi pe toţi care au alte opinii decât cele ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, inclusiv ale lui Fidel Castro le aplicăm corecţiile celor patru pereţi cu… fereastra spre cerul încătuşat cu gratii.

(Îngândurat)

– Să nu credeţi că sunt credincios. Să mă ferească… Michiduţă, cel cu coadă, de acest lucru. Eu sunt ateu. Cred în materialismul dialectic şi în evoluţia speciilor a lui Darwin. Biblia mea este „Capitalul” lui Marx. Iar Noul Testament îmi este „Manifestul communist.”

(Îşi pune palma streaşină la ochi. Priveşte în zare prin hublou.)

– Nu se vede încă… Tărâmul Făgăduinţei. Doar imensitatea oceanului. Acolo societatea nouă, evoluţia, la care am visat toată viaţa, s-a înfăptuit prin mase, nu prin indivizi, aşa cum spune Titulescu. Căderea socialismului multilateral dezvoltat din ţara noastră mi-a produs o mare durere. Există dureri ce doboară, dar ele înzecesc puterile noastre, fiindcă ele se nasc dintr-o piedică în realizarea unui ideal. Partidul meu este al tuturor celor care gândesc ca mine… Priviţi la aceste două scaune. Unul stă în dreptul luminii ce intră prin geamul hubloului. Celălalt stă în întuneric. Dacă îl iau pe acesta…

(Îl ia şi le aranjează pe amândouă în fanta de lumină ce intră prin hublou.)

– Vedeţi nu încap amândouă în această fantă de lumină! Aşa e şi cu oamenii! Politica noastră este să păstrăm şi îi punem în funcţii de conducere pe acei care s-au aflat de la început şi au înţeles „lumina” marxism-leninismului. Pe ceilalţi îi folosim ca forţă a proletariatului, producătoare de plusvaloare…

SCENA VIII

Dreptaciul:

(Intră agitat!)

– Se anunţă furtună! Toţi pasagerii, atâţia cât suntem, cu mic cu mare este

necesar să ieşim pe punte şi să ascultăm de ordinele căpitanului. Când o să bată clopotul de pe punte trebuie să fim prezenţi în careul de comandă…

Stângaciul:

(Intrigat)

– Să ne mai lase şi căpitanul cu… ordinele lui. Fără mâna

dreaptă ce pot să fac? Eu sunt muncitor cu… gura.

(Râde sec)

Dreptaciul:

– Trebuie să-l ajutăm cu ce avem şi cu ce putem… este în joc şi viaţa

noastră. Dar, am uitat să-ţi spun… am văzut că s-au strâns ceva bani în şapca ta.

Stângaciul:

– Mă duc să-i iau şi îi dau nevesti-mi!

(Iese. Prin uşa întredeschisă se vede cum ia banii, îi numără, după ce şi-a pus şapca pe cap, îşi îndeasă banii în buzunarul stâng al pantalonului.Dreptaciul se îndreaptă spre uşă. O închide.)

SCENA IX

Dreptaciul:

– Nu ştiu cum sunt oamenii… precum acest tovarăş de călătorie… Sunt buni de gură, dar când este vorba de muncă, fac pe dracul în patru să se eschiveze de la aceasta. Precum erau activiştii de partid la noi în ţară. Îmi povestea un astfel de specimen că… pentru a arăta prim-secretarului P.C.R de raion că lucrează şi noaptea, fiindcă aşa li se cerea, aprindeau lumina electrică în birori şi ei dormeau. Când prim-secretarul, pe la miezul nopţii, se plimba prin faţa sediului pentru a vedea cine lucrează, era mulţumit că vedea luminile aprinse prin birouri. Însă toţi activişii dormeau cu capul pe mese. Iar la şedinţele care se ţineu peste douăsprezece de ore, cine vorbea cel mai mult… era socotit un activist bun, chiar dacă nu spunea nimic concret. Bătea apa în piuă, cum se spune! O astfel de societate doreşte Stângaciul să găsească pe tărâmul Făgăduinţei!? Dar… oamenii s-au deşteptat.

(Bate clopotul de pe punte. În difuzor se aude vocea căpitanului.)

Vocea căpitanului:

– Om la apă! Aruncaţi colacul de salvare!

Dreptaciul:

– Mă duc să văd ce se întâmplă. Poate au nevoie de o mână de ajutor.

(Iese precipitat. Se aud zgomote. Strigăte. Vaiete. Plânsete. Apoi se lasă liniştea. Se aud doar valurile mării precum o simfonie.)

SCENA X

(Intră în scenă Dreptaciul. Trist. Este ud.)

Dreptaciul:

– Vai de soarta noastră! A dispărut unui dintre noi…

(Îşi şterge lacrimile cu batista.)

– Câţi vor mai dispărea până când ajungem pe Tărâmul Făgăduinţei? L-au

mâncat rechinii. Bietul om. Aşa cum gândea, fapt ce nu-mi plăcea, Stângaciul era, în primul rând om, tovarăş de drum… Dumnezeu să-l ierte! Ce întâmplare! Era pe punte cu soţia. Lângă balustradă. Îi număra banii strânşi din…cerşit. O rafală puternică de vânt i-a smuls banii de hârtie din mână. El… s-a aplecat peste punte să-i prindă… dar a căzut în apă. Căpitanul i-a aruncat colacul de salvare, dar rechinii au fost mai iuţi… A rămas doar apa înroşită de sânge care se îndepărta de vasul nostru.

(Se lasă liniştea)

– Marin Preda spunea că: „A şti să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul”. Dar poţi să râzi!? Rămân în urma lui soţia şi copii… Când vom ajunge la destinaţie îi voi ajuta…

(Îşi pune mâna streaşină la ochi şi priveşte în zare peste întinsul oceanului.)

– Încă nu se vede Tărâmul Făgăduinţei, încă nu se vede… Trebuie să avem răbdare. Sper ca stafia Stângaciului să nu ne tulbure speranţa că acolo vom găsi societatea visată de noi. Mai avem de mers, mai avem…

(Se aud vuind valurile oceanului, pe un fond de o melodie interstelară în crescendo. Îngenunchează în faţa icoanei.)

– Doamne, ajută-ne să ajungem cu bine. Ajută-ne Doamne…

CORTINA

(1)

IMNUL L S R

immnul-l-s-r

(1)

Sergiu Celibidache – Cantores Choir

(0)