Textele cititorilor

now browsing by category

 

GELU DRAGOS

Frontul de Răsărit, nemţii şi ciocolata

Mi-a povestit, la 88 de ani, tata o întâmplare pe care a trăit-o live în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce ruşii au primit un sprijin material important de la Statele Unite şi de la Regatul Unit, iar românii au întors armele împotriva nemţilor, germanii din România au fost nevoiţi să-şi schimbe strategia. Soldaţii. În zonele Codru şi Chioar, după spusele lui Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, autor al unei extraordinare monografii despre Chelinţa, trupele germane care înaintau spre inima Ardealului au primit un mesaj prin care erau îndemnate să se retragă în Pădurea Bavna, acoperită de stejari seculari de o parte şi de alta a liniei ferate.
Vestea că sunt nemţi în pădurea Lucăceştiului a fost primită cu mare îngrijorare de localnici, bătrânii ştiind ce înseamnă războiul şi cum face victime, absolut imposibil de descris.
Aurel Dragoş, tatăl meu, avea în aceea vară 16 ani şi era în vacanţa de vară. Cu familia, locuia pe o uliţă care şi azi se numeşte Beci (n-am ştiut niciodată de ce, probabil pentru că drumul nu ducea la nicio altă casă). La vârsta aceea, era dornic de aventură! L-a chemat pe vecinul şi prietenul lui din copilărie Văsălica lui Ianoşu lui Ilie, Dumnezeu să-l odihnească!, să meargă să vadă trenul cu nemţi. E bine de precizat că unii lucăceni s-au dus până pe dâmbul păşunii şi, şerpuindu-se, adică culcaţi pe burtă, au tras cu ochiul să vadă dacă zvonul că nemţii sunt în Bavna este adevărat! La întoarcere, toţi au fost priviţi ca nişte adevăraţi eroi locali, erau admiraţi şi iubiţi. Ba, mai mult, li s-a oferit şi câte o horincă scăpată din gurile hulpave ale „prietenilor” şi „salvatorilor” ruşi! Ce poveşti sinistre despre nemţi! Umbla vorba că unii sunt strigoi, că unii au trei picioare…
Să revenim la această poveste adevărată! Cum spuneam, tatăl meu, Aurel, un fel de Tom Sawyer român, îi propune prietenului de năzbâtii să meargă să verifice dacă este adevărat ce se spune în sat. Aveau o mare problemă: să nu afle mama lui, Iuliana, o femeie frumoasă şi grijulie cu copiii ei, cu toate că avea destui: Aurel, Văsălica, Floarea, Ioan, Alexandru, Maria. Tupilaţi, Aurel şi Vasile au pornit spre pădure ca să-i „înfrunte” pe nemţi! Era plăcut afară. Cu cât se apropiau de pădure, cu atât bucuria lor creştea! Locurile le erau familiare. Din Bavna, aduceau ghinde toamna pentru porcul din gospodărie, să se îngraşe, să poată fi tăiat de Crăciun, şi frunze de aşternut pentru vaci şi bivoli. Din Bavna culegeau flori (luşte, lalele, călugări, viorele şi lăcrămioare) ca să le vândă în Baia Mare pentru câţiva leuţi! Din Bavna aduceau vreascuri cu coşul pentru promisiunea că atunci când în cuptor se va coace pâine de mălai, se vor face şi ceva cocuţi de făină de grâu! Din Bavna puteai mânca ciuperci şi bureţi pe săturate, hrană pe care azi doar domnii cu bani o pot face!
Dar, să revenim la acea întâmplare. Odată îndepărtaţi de casă, eroii ai noştri, o iau la fugă pe dulăul spre Dâmbul lui Nistor şi ajung la marginea pădurii. Prin punctul pe unde s-au deplasat nu putea să-i vadă nimeni. Copii de16 ani fiind, se aventurează pe imaşul Mireşului, şi deodată aud: TA-TA-TA, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu! Se aruncă pe burtă instantaneu! Încep să plângă! Se ceartă pe tema „cine a fost cu ideea”! De înaintat, nici vorbă! De retras (deşi fuga e ruşinoasă), n-au făcut-o, că… făcuseră pe ei! Au luat „poziţia struţului” şi au spus toate rugăciunile învăţate de la învăţătorul Ioan Cristian! Stând aşa, preţ de un sfert de oră, aud, deodată, foarte aproape, voci groase într-o altă limbă, pe care ei nu o ştiau! La strigătele unuia dintre străini, cei doi băieţandri ridică capul şi văd pentru prima dată soldaţi germani! Era o patrulă de recunoaştere, care i-a escortat pe cei doi aventurieri până la trenul încărcat cu tehnică militară. Trenul părea din ce în ce mai imens, iar caschetele militarilor erau peste tot, ca ciupercile după ploaie în pădurea Bavna. Vizibil speriaţi fiind, cei doi au primit… ciocolată! Era prima dată când tatăl meu mânca ciocolată. Soldaţii nemţi primeau zilnic porţii de ciocolată. Li s-au dat chiar mai multe, şi au adus şi acasă, pentru fraţi. Tatăl meu nu a scăpat de o bătaie bună administrată educativ de tatăl lui, Gheorghe. Totuşi, băieţii au mers încă vreo două zile la trenul nemţilor, devenind prieteni cu unii dintre soldaţii nemţi. Apoi, în a treia zi, au constatat că nemţii din Bavna plecaseră! Dacă cineva a fost trist, apoi acela a fost Aurel a lui Iuliana din Beci! O sursă de îndulcire a copilăriei dispăruse! Şi o lume! A venit apoi comunismul rusesc cu cizmele Anei Pauker… Sursă de amar…

Gelu DRAGOŞ

(8)

La cenaclul “Artur Silvestri “

La cenaclul “Artur Silvestri “

ticheta: Medalionul literar “Memoria calendarului-Bartolomeu Anania “
Medalionul literar “Memoria calendarului-Bartolomeu Anania “
Membrii cenaclului literar”Artur Silvestri “ patronat de Liga Scriitorilor s-au întâlnit joi 26 ianuarie la Cercul Militar Cluj în ședința lunară, deschisă de Gavril Moisa secretarul general al acestei organizații profesionale.
Conform ordinei de zi s-a dat cuvântul scriitorului Al.Florin Țene președintele național al Ligii Scriitorilor care a citit mottou-l sub care se desfășoară prezenta manifestare:”Fă bine cât poți de mult și vorbește despre asta cât poți de puțin.“(Charles Dickens).În continuare a informat pe cei prezenți despre activitatea celorlalte filiale din țară în luna ianuarie a.c.S-a subliniat activitatea filialei din Buzău care a editat o revistă și a organizat întâlniri cu cititorii, a evidențiat sărbătorirea Zilei Culturii Naționale de la Bistrița unde au participat poeți din șapte țări, în cadrul căreia scriitorii clujeni: Antonia Bodea, Titina Nica Țene și Al.Florin Țene, pe lângă alți scriitori, au primit Medalia omagială”Eminescu “ din partea Palatului Culturii din Bistrița.
Așa cum a intrat în tradiția acestei organizații profesionale, de a acorda Diploma VIRTUTEA LITERARĂ scriitorilor care împlinesc o vârstă rotundă, la inițiativa lui Iulian Patca, Al.Florin Țene a înmânat această distincție scriitorului Luchian Gheorghe.
După acest moment președintele national al Ligii Scriitorilor a prezentat și comentat pe scurt cărțile primite de la scriitorii din țară:”În bătaia peniței” de Ana-Cristina Popescu, “ Mirifică e clipa“ de Alex Vâlcu,”Buchet de iarnă “de Rodica Fercana,”Antologia 1001 cugetări “ de Olimpia Mureșan și Ilie Bucur, “Picuri de înțelepciune “ de Ilie Bucur și Rozalia Brândaș, și cărțile pentru copii sosite de la Târgu Mureș: Mihaela Rașcu ”Poezii zurlii“și “Zece povești de care să-ți amintești“, autoare care împreună cu Filiala Mureș a Ligii Scriitorilor a organizat interesante concursuri de creație pentru copii. Și nu în ultimul rând a vorbit despre cartea fiicei acesteia Antonia Rașcu din clasa a III-a, intitulată “Darul Antoniei “, carte scrisă cu talent în decursul anului trecut. Antonia, prin această carte,îndeamnă copiii să lase tableta si telefonul si să se apuce de scris așa cum înteleg ei viata sincer și cu o candoare deosebită. Felicitări, Antonia!
În continuare, în cadrul medalionului literar”Memoria calendarului-Bartolomeu Anania “ Al.Florin Țene a vorbit despre viața și opera acestui scriitor și cleric ortodox, arătând că acesta s-a născut la 18 martie 1921 în localitatea Glăvile, nu departe de orașul Drăgășani, orașul natal al președintelui Ligii Scriitorilor.Acesta a depănat amintiri cum, cu mulți ani în urmă, l-a cunoscut pe autorul dramei”Miorița “, apărută în 1966.În încheierea expunerii acesta a amintit că pe 31 ianuarie se împlinesc 6 ani de când arhiepiscopul Arhepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului a urcat la Ceruri.
Scriitorul Iulian Patca, președintele filialei clujene a Ligii Scriitorilor, a prezentat activitatea filialei în ultima perioadă, după care a analizat cartea “Descăunări “ de Vasile Moldovan.
Ion Constantinescu în cadrul rubricii“Să ne aducem aminte “ a vorbit despre literatura de sertar, iar profesoara Locusteanu Lucia-Elena a analizat operele scriitorilor români născuți în luna ianuarie și februarie:M. Eminescu, Nicolaus Olahus, Ioan Budai Deleanu, Ion Heliade Rădulescu, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale,Ion Minulescu și Ștefan Petică.
În încheiere au citit din creațiile lor Vasile Crișan, Lucia Vlad și Vasile Irimuș, după care au urmat discuții.
Viitoarea ședință va avea loc în 23 februarie, orele 17, la Cercul Militar Cluj.
Al.Florin Țene

(3)

“Conexiuni “ de noiembrie”

Dorel Cosma, Menuț Maximinian

“Conexiuni “ de noiembrie” sau florilegiu unei strângeri de mână

Crestomația intitulată sugestiv “Conexiuni de noiembrie “, apărută anul acesta la Bistrița sub semnătura unor distinși scriitori, Dorel Cosma și Menuț Maximinian, având o ținută tipografică, estetică și stilistică de excepție, datorită Editurii Nosa Nostra, dar și a lectorilor de carte Maria Herineanu, Al.Cristian Miloș și al talentatului grafician Lucian Dobârtă, care a conceput o copertă sugestivă,(degetele unei mâini îndoite a chemare, formate din cinci cărti asezate una lângă alta ), este oglinda desfășurării evenimentului cultural-artistic: a Festivalul Internațional de Teatru și Literatură “Liviu Rebreanu “, din 2016.

Antologia se deschide cu două texte, cuprinse în “Cuvânt înainte “ semnate de Ovidiu Teodor Crețu, primarul municipiului Bistrița și de prof.Dr.Dorel Cosma, directorul Centrului Cultural Municipal, care, printre altele, spune: “Ne-am obișnuit ca luna noiembrie să fie marcată de importantul eveniment cultural-artistic:Festivalul Internațional de Teatru și Literatură “Liviu Rebreanu”(… )Dezbaterile literare din perioada 26-30 noiembrie vor aduce în discuție pulsul literaturii române și internaționale.Scriitori, editori, reviste din România, Franța, Germania, Turcia, Austria, Israel, Slovacia, vor completa tabloul acestei impresionante ediții 2016.” Cartea mai cuprinde un test de Cornel Udrea, dar și o amplă discuție dintre Menuț Maximinian și Dorel Cosma, având ca titlu “Să bată gongul “, în care se dezbat idei și proiecte privind Festivalul “Liviu Rebreanu “, dar și despre viitorul Teatru bistrițean.

Practic, această antologie pune baza unei splendide construcții pe care o numesc civilizația Logosului, fiind structurată în cinci capitole, sugerate prin degetele mâinii formate din cărți, încă de pe copertă prin desenul lui Lucian Dobârcă, la care se adaugă “Portrete din festival văzute de Marian Avramescu și Lucian Dobârtă “ și un “Album de festival”.

În condiţiile fenomenului de globalizare şi de integrare europeană a ţării noastre există riscul ca o parte din tezaurul cultural al neamului românesc să se piardă, aşa cum se întâmplă în prezent, sub pretextul îmbogăţirii limbii române cu englezisme şi americanisme, dispar cuvinte din dulcele grai românesc, aşa că, această antologie devine o “ladă de zestre “ a spiritualităţii româneşti și a culturii de pe mapamond.

Lucrările cuprinse în această crestomaţie, fac parte dintr-un evantai policolor.Descoperim lucrări mai din toate genurile literare, fapt ce creează o rezonanţă polifonică, mulţumind toate gusturile cititorilor.

Meritul celor care au antologat lucrările între copertele acestei cărţi este că a înţeles şi a evitat tendinţa unor autori care doreau să devină originali, împingând la extrem originalitatea, fiindcă aceasta nu este originalitate.Adevărata originalitate nu se doreşte, este o rezultantă firească a inspiraţiei libere. Din conţinutul nou rezultă în mod natural forma cea nouă. Căutarea noilor mijloace, dacă se rezumă, spre exemplu, la folosirea unor metafore noi, introducerea unor idei originale, atunci are o anumită valoare, dar arta începe dincolo de această căutare. Nu despre ea este vorba. Este vorba de urmărirea meticuloasă a unor forme estetice, de vizarea exclusiv deliberată a textului, care vrea să exprime exclusiv ilogicul. Aşa cum au procedat postmoderniştii. De aceea, afirmăm că nu este o căutare originală, ci, dimpotrivă, este cea mai uzitată şi uzată, cea mai de rând din zilele noastre.

De această carte cititorul se apropie ca de o iubită. Pe motiv că de fiecare dată descoperă noi şi noi faţete şi valenţe despre autori din țară, dar și de pe diferite meridiane ale lumii şi interesantele lor lucrări. Nu trebuie s-o citeşti decât atunci când ţi-e dor de ea. Cititul în momente nepotrivite este infructuos.De aceea, dacă prin natura sa cititul este instabil, trebuie să citeşti alt autor din această antologie, aşa cum ai citi mai multe cărţi deodată. Pe fiecare la timpul său, în aceeaşi stare sufletească.

Capitolul 1 cuprinde comunicările susținute de participanți la Festivalul Internațional de Teatru și Proză ce a avut loc în luna noiembrie anul trecut. Dramaturgia lui Liviu Rebreanu este analizată cu profesionalism de Antonia Bodea, același lucru îl fac Sorin Lucaci și Elena M.Cîmpan, pe când Al.Florin Țene se apropie de personajul Ion din romanul cu același nume, constatând că acesta este seismograful trăirilor sufletești ale țăranului ardelean. Nu e lipsit de importanță articolul lui Andrei Marga despre perspectiva reconcilierii naționale.

Poezia este bogat reprezentată în capitolul 2 unde sunt antologați poeți din toată țara, pornind de la Mariana Pândaru Bârgău, Elena M. Cîmpan, Menuț Maximinian, până la Titina Nica Țene, Rodica Fercana, Dorel Cosma, Mircea M.Ionescu, Victor Știr, Aurel Rău,Victoria Fătu Nalati, Passionaria Stoicescu, Ana Zegrean, până la poețiil din Turcia,(Mesut Șenol) și Franța(Joel Conte ).

Dacă în Capitolul 3 sunt cuprinse într-un evantai policrom recenziile la cărțile lui Dorel Cosma, Menuț Maximinian, Anca Sârghie, Alexandru Cristian Miloș și Elena M. Cîmpan, semnate de Antonia Bodea, Al.Florin Țene, Menuț Maximinian și Theodor Damian, în Capitolul 4 sunt cuprinse articole despre efervescența mișcării literar-culturală din Bistrița, frumoase și realiste pagini ce oglindesc inițiativele și întâlnirile de excelent nivel intelectual și artistic de la Festivalul Internațional de Teatru și Proză, cum subliniază Victor Știr, ce îmi aduc aminte de zicerea lui Jorge Luis Borges: “Nu se judecă după ceea ce se scrie, ci după ceea ce s-a citit. “ Aici descoperim semnăturile lui Ioan Radu Văcărescu, Cornel Udrea, Muguraș Maria Petrescu, Emil Cătălin Neghină, Adrian Găzdaru, Bogdan Cioabă, Aurel Pop, Dan Tudor, Esra Alkan, Milan Richter, Nicolae Feier , Al.Florin Țene, Ioan Godja, Vasile Jimboreanu, Doris Cosma, Daniela Gîfu, Zorin Diaconescu, Maria Herineanu, Gheorghe Mîzgan, Nicolae Vrăsmaș, Ioan Lazăr, Milan Richter, Marilena Toxin, Ioana Heidel, Nadia Baciu Fărcaș, și mulți alții, fapt ce denotă că aprecierea este unanimă privind mișcarea culturală din Bistrița.

Capitolul 5 cuprinde interviurile lui Anca Sîrghie despre ultimii ani din viața lui Lucian Blaga în amintirile lui Aurel Rău, Menuț Maximinian discută cu prof.univ.dr.pr.Theodor Damina despre compatibilitatea între vocația preoțească și cea literară, iar în al doilea interviu Menuț Maximinian “sondează” pătrunde cu întrebări în viața scriitorului Al.C.Miloș, scriitor care concluzionează că “acasă pentru mine este undeva prin constelația Pleiade “, fapt ce mă face să reneg zicerea lui Rabindranath Tagore:”Păsările care s-au născut în colivie le e frică mai ales de cer. “

Acest florilegiu se încheie cu capitolele 6 și 7, în care descoperim două percepții ale realității: una văzută prin ochii a doi caricaturiști:Marian Avramescu și Lucian Dobârtă, și altă realitate văzută prin ochiul aparatului de fotografiat.În capitolul 6 sunt portretele caricaturizate ale scriitorilor participanți la diferite acțiuni culturale, din care deducem caractere și stări psihice ale personajelor,prin tușa accentuată a fizionomiilor. Umorul fiind o formă de exorcism. Sunt tablouri surprinse cu mâna sigură și cu instinct al analizei sufletești, aparținând deopotrivă personajului și pictorului de suflete.Iar în capitolul 7 aparatul de fotografiat a surprins clipa multiplelor acțiuni culturale organizate de Palatul Culturii din Bistrița.

Închizând coperțele acestei antologii gândul îmi readuce din lumina memoriei aforismul lui Emile Zola: “O operă de artă e un colț al creațiunii văzută prin prisma unui temperament. “

Al.Florin Țene

(0)

Mesut Senol

Mesut Senol

TWO WHITE SNOW WOMEN
They came from above
From inside out
From far away
From our past
They never ceased to exist
They became the landmarks
Of the meaning of a cherishing adventure
They were quick to produce smiles
Making fellows enjoy their deeds
Full of energy
With a courage to fight enmities
They came to life
To surpass all the barriers
To be more passionate
Under white snow’s dreamland
Their two fine heads
Compassion in their hearts
Free at last in their age
To make fun of themselves
And to give joy to the world
In fact you must follow their steps
In appreciating what astonishes us
It is all about nothing but a thrilling love…

DOUĂ FEMEI ALBE CA ZĂPADA
Au venit de sus
Au ieşit din interior
Din depărtare
Din trecutul nostru
Nu au încetat să existe
Au devenit borne la hotar
Al înțelesului unei faimoase aventuri
Zâmbeau cu generozitate
Iar cei din preajmă lucrau cu plăcere
Pline de energie
Curajose în lupta cu vrăjmăşia
Ele au prins viață
Au trecut de toate barierele
Pentru mai multă dăruire
Sub țara de vis a zăpezilor albe
Capetele lor rafinate
Compasiunea din inimile lor
Ajunse la vârsta libertății
Când râd de ele însele
Şi sunt gata să facă o bucurie întregii lumi
De fapt trebuie să le urmezi paşii
Este o prețuire care ne uimeşte
Şi nu e decât fiorul unei iubiri

Translated by Zorin Diaconescu

(2)

Şcoala îşi are rolul ei determinant, indiferent de timp şi vremuri

Şcoala îşi are rolul ei determinant, indiferent de timp şi vremuri

„Pentru fiecare om, viaţa sa este o şcoală de la leagăn până la mormânt, tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, auzim, dobândim, posedăm, nu este altceva decât o anumită scară pe care urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă a putea atinge vreodată suprema treaptă” (Comenius).
O ştire de astăzi mi-a atras atenţia. În legătură cu o localitate din judeţul Bistriţa, de undeva, de lângă Feldru, Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa Năsăud a luat hotărârea ca o şcoală din apropiere să-şi piardă personalitatea juridică, să devină structură, adică să se desfiinţeze, iar elevii să se mute la centru. Spre surprinderea directoarei şcolii, în loc să găsească în bănci elevi, i-a găsit pe părinţii acestora, care au spus că nu sunt de acord cu desfiinţarea şcolii şi în acest sens sunt decişi să întreprindă toate formele de protest pe care le au la îndemână. Surprins plăcut am fost de faptul că primarul era alături de ei. Şi, nu ştiu de ce, gândul m-a dus la George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Olimpiu Nuşfelean, Andrei Marga, bistriţeni de vază, pentru care şcoala reprezenta şi reprezintă un „templu” al sufletului şi o prioritate existenţială, o trăsătură şi o oglindă a patriotismului autohton.
Întotdeauna mi-au fost dragi bistriţenii şi sălăjenii, vecinii noştri de judeţ, prin gesturile lor, care ar trebui să ne dea de gândit şi nouă. Îl auzeam de Ziua Culturii Naţionale pe academicianul Eugen Simion, care critica politica de comasare a şcolilor, spunând că este cea mai mare prostie să desfiinţezi şcoli, deoarece este un atentat la identitatea satului. Ce mai reprezintă satul fără învăţătorul lui, fără preotul lui, modele de urmat pentru tânăra generaţie atât de bombardată cu modele false luate de la televizor şi din alte surse dubioase?!
De sute de ani, şcoala a constituit şi constituie factorul principal de cultură şi civilizaţie pentru locuitorii satului, fiindcă dascălii lor promovează cultura şi valorile societăţii româneşti, dar şi pe cele ale comunităţii, promovează principiul valorizării fiecărui elev şi al formării lui pentru reuşita socială, iar acest lucru se poate realiza cu succes cunoscând elevul, pe părinţii lui, mediul lui social.
Şi încă ceva: şcoala, prin absolvenţii ei, ridică prestigiul satului. Îmi amintesc ce concurenţă era, şi sper că este în continuare, între satele Lucăceşti şi Dăneştii Chioarului. Dacă primul i-a dat pe chestorul Vasile Mureşan, secretarul judeţului Ioan Dragoş, medicul uman Geta Zah, medicul veterinar Zoe Zah, comisarul-şef de poliţie Corneliu Mureşan, comisarul Radu Cristian, profesorii Rozalia Bonte, Iuliana Buciuman, Claudia Chiorean, Ana Dragoş, Gelu Dragoş, Gabriela Avram, Gabriel Bonte, ing. Cornelia Spătar, ing. topograf Crina Tînc ş.a., localitatea vecină se poate lăuda cu deputatul dr. Nicolae Bud, medicul uman Livia Monica Neagotă, ing. silvic Nistor Bud, ing. agronom Ioan Chiorean, prof. dr. Ionuţ Victor Chira, învăţătoarea Maria Vieru ş.a.
Înţelegem că măsura de comasare s-a luat datorită crizei economice şi finanţării per elev (aşa, ca la animalele din grajduri…), dar tare mi-e teamă că această măsură va produce o altă criză: cea a indentităţii noastre ca popor trăitor aici de peste 2000 de ani. Şi, aşa cum se spune că „ţăranul este talpa ţării”, sau, cu cuvintele blagiene, că „veşnicia s-a născut la sat”, şi eu spun că sunt alături de bistriţeni, iar dacă vreodată s-ar pune problema închiderii şcolii din Lucăceşti, acolo unde au învăţat bunica mea, părinţii mei, fratele meu, eu, copiii mei, voi fi primul care mă voi opune din toate răsputerile.
Sper că lucrurile se vor aşeza pe alt făgaş, pe cel al normalităţii şi binelui. Doamne, ajută!

Gelu Dragoş

(19)

Al Florin Țene

EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

Dor de Eminescu
Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde
Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate
Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc din metafore cu migală palate
Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

Eminescu

Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.

Ca aerul şi seva, EMINESCU…
Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor în părul LUI
Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită de gânduri
Pe cărări de-argint şi flori
De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor străbune
Când este veacul şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte
În balade prelungind chemarea
Aşternută peste veacuri punte
Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,
În fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit în inimi veşnică statuie.

Dor
Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
De roata horei jucată la fântână
De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
Când îşi mână ciobanul oile la stână.
De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
Întorcând brazda recoltei viitoare,
Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
Umplută cu apa rece rece la izvoare.
Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
Când cumpăneşte ploaia în privire
De braţele vânjoase ce pun în car
Rodul crescut din marea iubire.
Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
În ciutură apa rece şi curată,
De roţile încinse cu verghetele de fier
Pe uliţa satului de ploaie arată.
De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
Spusă cu asprimea mierei de labine.
Pădurea în care n-a intrat topor
Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Al.Florin ŢENE

(1)

IOAN DRAGOŞ

Moara lui Gelu

vineri, 18 noiembrie 2016
POESIS – IOAN DRAGOŞ

ID

Picătura de ploaie

”cu naivitatea melcului ce iese din casă
fii fără grijă ți se spune
fii fără grijă
încă o dată se umple fagurele
nimeni n-a stins încă oglinda
în ea e duminică
deși dormi pe un pat între toamnă și iarnă
recunoști că ai înțeles
dar cu gândul acesta
nu te-ai împăcat
prin preajmă se tutuiesc
jupuitele piei de rezervă
colocvii întreținem cum spune hans
cu pisicile cu pietricelele
cu focul cu orezul
cu busuiocul și cimbrul
răbdare se cere
vremea curge șuierând pe sub arcul podului
întoarse sunt semnele drumului
vino până nu suntem încă orbi
prințul strânge ostași
jos în curtea castelului
împarte oștirii iarba și frunzele toamnei
îmi spun că au nevoie de mine
drept răspuns citesc
la pagina douăsutetreizeci și doi
de aceea
îmi port de grijă
îmi cercetez cu atenție drumul
și mă tem de fiecare picătură de ploaie
să nu mă doboare”

Liniile de cretă

”un păianjen se plimbă pe cele două cărți
de pe măsuța de la hotelul răzvan
brun ca un coniac/brun
ca frunzișul
risipite-s cheile
mereu siliți să pribegim mai departe
toți fluturii mei
sunt în grădina ta
vezi jăratecul misiunii și-al țintei
în jurul unghiurilor îndepărtate
de unde vin ceasurile proaspete
ca o apă subțire
peste sâmburele de jos
caută-mă tu
găsește-mă tu
prin jocul lor de lumini și umbre
ordonate pe tabla de șah
tăierea nodului numit gordian
recunoaște că ai înțeles
liniile de cretă pe care ploaia le stinge
sticla goală își împlinește jertfa
prea înaltă intenția
prea măruntă puterea
cine să mai vorbească
printre vise înregistrate și poduri amare
înțelepciunea își înalță coliba
nu e ușor să privești în ochi
moneda de schimb
auzi cuvinte pe care nu le pătrunzi
le-aduni și le-așezi lângă păianjenul brun
ca frunzișul/brun ca un coniac
de pe măsuța din camera de la hotelul răzvan”

Metafizica unui pahar

”fie vorba între noi
de mult nu mai fac valuri
nu mai bat apa-n piuă
văd cum se așteaptă unii pe alții
și mărunțesc toate interpretările
n-am mâncat și n-am băut
mă duc să-mi trăiesc puțin viața
uit că stau de strajă
îți poți pierde mințile de la atâtea reguli
îmi spui că lumea-mi zice fluturaș
deși-s lipit de glie cum se știe
trudesc de greu în slujba ta
vorbind în nisip ore întregi
pierdem obișnuința de-a fi noi înșine
așa înțelegem metafizica unui pahar
care se sparge exact în clipa
când s-a umplut
la hotarul dintre prea mult și nimic
mereu îți curge sub călcâie
o cărare atât de îngustă
memorie de apă curgătoare
și graba cu care vrei să înțelegi
toate de-odată
mereu am rătăcit
pe căile profunde
privim malurile sau paharele
facem socoteala anilor
ca soldații
din războiul de o sută de ani
cum spune anton
și uite așa
am adormit cu tinerețea în brațe ”

Nesfârșite hârtii între prestigiul golurilor și luciul armurii

”mereu afli lucruri de neaflat
prin materia vâscoasă a zilei
vom trece strada
și vom vedea ce se întâmplă
privesc cu un ochi atent toate acestea
cercurile unei aspre geometrii
prestigiul golurilor și luciul armurii
să pari liniștit
să numeri în gând
mereu afli lucruri de neaflat
jurnalul curge mai departe
sub păstăile ce-și deschid tecile
frumoase femeile
ce trec în sus și în jos pe scară/pe stradă
când adevărul își sparge gogoașa
și devine fluture
neatins și lipsit de zgârieturi
ceilalți se ocupă de treburile lor
nesfârșite hârtii
destul săpat destul scobit
în ceea ce pe viitor ni se cuvine
marți învățăm răbdarea
în oglinzi de hoteluri
vechiul timp foșnind după tine
așa te ferești din calea unui potop
de întrebări fără sens
din anii mai tineri
am vrut să trec neobservat
printre prestigiul golurilor
și luciul armurii
am numărat în gând
jurnalul curge mai departe
spre ziua așteptată

când le vin perdelelor stăpânii”

(1)

BUDISMUL

GEORGE PETROVAI

foto_g_petrovai

Umanismul confucianist și misticismul daoist,
cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză

(Partea a VI-a)

8.Budismul

Budismul, ale cărui baze au fost puse de către Buddha în secolul al VI-lea î.Cr., a pătruns în China în secolul I al erei noastre. Influența lui religioasă și filosofică a avut un caracter progresiv, îndeosebi după căderea dinastiei Han.
Timp îndelungat budismul a fost confundat cu daoismul, datorită faptului că primii traducători ai sutrelor apelau la expresii daoiste pentru a putea exprima în chineză noțiunile budiste. Termenii respectivi erau împrumutați din San xuan, cele trei lucrări fundamentale ale metafizicii neodaoiste: Lao zi (Dao De jing), Zhuang zi și Yi jing.
De timpuriu, ceea ce înseamnă îndată după pătrunderea budismului, au existat contacte între budiști și amatorii de dezbateri filosofice. Apoi, după refugierea în anul 317 a împăraților Qin la sud de Fluviul Albastru, în China meridională s-au stabilit contacte strânse între daoiști și budiști, în care se dezbăteau chestiuni legate de ființă și neființă, budiștii preferând vidul (Kong) în locul neființei (Wu).
De reținut că la acea dată în China existau șapte școli budiste! Chiar dacă mai târziu aceste școli n-au avut o influență prea mare, simpla lor existență dovedește că, încă din secolul al IV-lea, noua doctrină avea un rol important în gândirea chineză.
Primul mare gânditor budist chinez a fost Seng Zhao (384-414), el contribuind la implantarea în China a școlii indiene Calea de Mijloc, orientare cunoscută mai ales sub numele de Școala celor Trei Tratate. Cultura daoistă asimilată de Seng Zhao până la convertirea sa la budism este pretutindeni prezentă în culegerea numită Tratatele lui Zhao (Zhao lun).
Opinia comună a daoismului și budismului vechi era aceea că fenomenele sunt în perpetuă mișcare, prin urmare nu au realitate. Seng Zhao face un pas mai în față și susține că înseși transformările sunt ireale.
Mișcarea și schimbarea sunt doar aparențe, iar timpul este ireal. Reală este numai imuabilitatea (bu qian), un concept care transcende noțiunile de repaus și mișcare, astfel că tot ce există (ființă, lucru, fenomen) este fixat în clipa căreia îi aparține, neaflându-se nici în mișcare, nici în repaus.
Deoarece orice lucru este și, totodată, nu este, în virtutea faptului că nu există nici ființă și nici neființă, trebuie respinsă antiteza existență-nonexistență.
O contribuție însemnată la dezvoltarea și consolidarea budismului chinez îi revine lui Dao Sheng (circa 360-434). Condiția de buddha (iluminat), ne asigură el, se obține prin iluminare instantanee, idee care va deveni esențială în budismul Chan (budismul Zen la japonezi).
Sigur că procesul de expansiune al budismului se va lovi de opoziția înverșunată a confucianiștilor și daoiștilor. Principalele obiecții ale adversarilor budismului au fost următoarele:
a)Doctrina expusă în sutre este neverificabilă și mult prea complicată;
b)Nefiind adaptată la obiceiurile chinezești, doctrina lui Buddha se dovedea inutilă pentru guvernare;
c)Pentru că sufletul omului este muritor, nu există reîncarnare.
Se subînțelege că cele mai multe discuții și polemici s-au purtat pe marginea nemuririi sufletului. Nu prea bine documentați, adversarii budismului susțineau că „suflurile” sau „energiile vitale” (Qi) se epuizează în decursul unei singure vieți și că la moarte ele dispar (sunt absorbite) în Invizibil.
Principalul adversar al budismului în această perioadă a fost Fan Zhen (450-515), autorul celebrului Eseu asupra stingerii sufletului, în care susține cu tărie că „trupul este sufletul” (înzestrate cu simțire, membrele și celelalte organe sunt părți ale sufletului) și că fiind ciclul viață-moarte un proces natural, problema atât de dragă budistului pur și simplu nu există. Eseul, ne înștiințează M. Kaltenmark, „se termină cu un atac în toată regula împotriva religiei străine, acuzată de tot felul de fărădelegi”.
Reunificarea politică din timpul dinastiilor Tang și Song duce nu numai la ascensiunea budismului, ci și la sporirea ostilității anumitor cercuri chineze împotriva sa. Asta până în anul 845, când – în urma unei drastice persecuții – ascensiunea budismului va fi oprită.
În secolul al VI-lea a apărut școala Lotusului (Tian tai). Școala este pur chinezească, întrucât textul de bază (Sūtra Lotusului) a fost interpretat într-o manieră originală de către Zhi Kai (Zhi Yi, 538-597), călugăr de pe muntele Tiantai (provincia Zhejiang).
Pornind de la un text sacru, Zhi Kai urmărea să împace metodele contemplative cu cele rațional-intelectuale, încercare care a dus la construirea unui veritabil sistem filosofic: Universul este un Spirit (xin) absolut, numit de filosof Zhen ru (Real astfel), în care existența tuturor lucrurilor și ființelor (dharma, termen împrumutat din sanscrită, unde are înțelesul de adevăr sau învățătură) depinde de acest Spirit, nediferențiat în esență și capabil să se manifeste sub aspecte și calități diverse, căci din el emană „impurele” fenomene și ființe ale lumii exterioare. Aflăm, de asemenea, că numai Zhen ru (Real astfel) este real și că elementele constitutive ale ființelor (dharma) sunt „vide și iluzorii”. Cu toate astea, ele posedă o existență aparentă și temporară.
Cum nimic nu este în mod fundamental exterior Spiritului, acesta conține două naturi (virtualități): una pură și una impură. Aidoma lui, toate ființele vii au două naturi, cu următoarea caracteristică: natura lor pură rămâne intactă, cu toate că ele, prin natura lor impură, produc acte impure. La iluminați lucrurile stau taman pe dos: deși natura lor impură rămâne intactă, ei au capacitatea să producă acte pure prin natura lor pură.
Vasăzică, ființele vii și iluminații sunt în esența lor identici. Deosebirea dintre cele două categorii este următoarea: dacă actele (karma) celor dintâi le influențează natura impură, astfel că sunt antrenați în ciclul reîncarnărilor, prin actele lor pure iluminații își pot influența natura pură, ca atare sunt pregătiți să pătrundă în nirvana (tărâmul fericirii pentru desăvârșiti).
Cu încurajatoarea completare că, deși trăiesc într-o lume impură, ființele vii – întrucât își păstrează natura pură – pot fi întotdeauna salvate, pe când iluminații trăitori într-o lume a purității, prin faptul că-și păstrează natura impură, sunt susceptibili în orice moment să recadă în ciclul reîncarnărilor.
În concluzie, ne învață Zhi Kai, „ca să fii salvat, trebuie să-ți cultivi neîncetat spiritul!” Acest achivalent al mântuirii creștine se realizează prin două procedee complementare:
a)Încetarea (zhi), acțiune care permite oprirea fluxului gândurilor greșite prin conștientizarea faptului că toate ființele sunt lipsite de consistență și că existența lor este aparentă;
b)Contemplarea (guan), metodă prin care se revelează adevărul că lucrurile se nasc în virtutea constituirii Spiritului și că, aidoma viselor, ele au doar o existență iluzorie.
O altă faimoasă școală este Hua yan, școală care prezintă multe asemănări cu Tian tai și al cărei principal fondator a fost Fa Zang (643-712). Pornind de la sutra Avatamasaka, la rândul lui Fa Zang elaborează un sistem filosofic coerent prin interdependența dintre lumea realității absolute (Li sau Principiul rațional) și lumea fenomenală a activităților (shi): prima se aseamănă cu apa, cealaltă cu valurile.
Comună tuturor școlilor mahayaniste (Mahayana – Marele Vehicul din budism), această concepție devine dominantă în școala Hua yan, ea reamintind de dihotomia daoistă Wu-You (Neantul – Lumea sensibilă) ce fusese preluată de cele șapte vechi școli budiste.
Dacă în școala Tian tai armonia dintre cele două lumi provenea din faptul că „totul se află în totul”, în școala Hua yan armonia este rezultatul interdependenței dintre ființe (dharma): cu toate că vide în ele însele (nu există decât, pe de o parte, prin relațiile stabilite între ele, pe de altă parte, prin relațiile dintre ele și Univers), totuși, își corespund unele altora și se implică unele pe altele. Și iată cum în concepția școlii Hua yan, Universul nu este decât un complex de relații între ființe!
În vremea dinastiei Tang (sfârșitul secolului al VII-lea), a fost editată cartea apocrifă Suramgama sūtra, o carte al cărei original indian se pare că n-a existat niciodată, dar care a avut o mare influență asupra cugetătorilor chinezi. Potrivit ei, fenomenele nu sunt decât actualizări ale absolutului nediferențiat și transcendent, un absolut prezent în fenomene atât ca sursă cât și ca substanță.
Facultățile senzoriale ale celui care poate accede la absolut (singura realitate neiluzorie) se purifică, dar folosirea lor devine global-indistinctă. Inspirația autorului sutrei este indiscutabilă: Zhuang Zi admitea la rândul lui că misticul, după ce-și unifică spiritul, cunoaște o percepție globală a lucrurilor. Nu numai atât. Deoarece spiritul fiecărui om posedă o calitate transcendentă, prin procesul introversional al contemplării spiritului se poate ajunge la salvare!
Dar cum nu se întrunesc condițiile unei „iluminări subite”, trezirea va avea loc după o necesară etapă pregătitoare, în cursul căreia spiritul va fi purificat în mod gradual. Chestiunea gradualismului și subitismului se va pune în curând și cu multă acuitate în cadrul școlii Chan.
Asta nu înseamnă nicidecum că teoria „iluminării subite” nu existase și înainte. Existase, căci – așa cum cum arătat mai sus – Dao Sheng o făcuse cunoscută la vremea lui. Potrivit ei, are parte de iluminare și o viziune totală asupra lucrurilor doar înțeleptul care-și identifică spiritul cu Nimicul (Wu). După atingerea iluminării, starea devine definitivă, întrucât Wu este indivizibil – „ori îl posezi în totalitate, ori deloc”! Dar la o atare stare de grație nu se ajunge prin cultivarea spiritului (orice activitate îl antrenează pe om în ciclul transmigrărilor), ci – dimpotrivă – prin completa golire a creierului de gânduri.
Cu precizarea că absența voluntară a gândirii nu înseamnă nicidecum a nu gândi nimic. Trebuie să te gândești la toate lucrurile, adică să posezi facultatea gândirii totului, dar să nu te lași dominat de nici unul dintre ele și „să nu dobândești niciun gen de cunoaștere pozitivă”!
Cu toate că după iluminare vederea înțeleptului nu se deosebește cu nimic de a unui om obișnuit, totuși, actele sale au un alt sens, astfel că el nu mai este același om: da, căci fără intenții și gânduri particulare, fără noțiunea binelui și a răului, el ajunge ca prin eliberarea de sub tirania timpului să nu mai creeze karma.
Doar câteva cuvinte despre legendarul Boddhidharma și urmășii săi. Conform tradiției, primul patriarh al școlii Chan (cum spuneam, mult mai bine cunoscută sub numele japonez de Zen) a fost Boddhidharma, personaj cu o existență îndoielnică, despre care se crede că a sosit în China în jurul anului 500. Se presupune că izvorul acestei doctrine a fost învățătura esoterică împărtășită de Buddha unuia dintre discipolii săi și că această învățătură s-a transmis apoi pe cale orală, adică așa cum se obișnuia în India antică.
După moartea lui Boddhidharma în anul 534, conducerea școlii s-a transmis până la Hong Ren (602-675), cel de-al cincilea patriarh. La moartea acestuia, Shen Xu (mort în anul 706) și Hui Neng (638-713), principalii lui discipoli, s-au despărțit: primul a întemeiat în nord (provincia Hubei) o mișcare „gradualistă”, celălalt în sud (provincia Guangdong) o mișcare „subitistă”. Școala „subitistă” s-a dovedit mai puternică: din secolul al IX-lea rămâne singura reprezentată de seamă a budismului, așa că Hui Neng devine cel de-al șaselea partriarh.
Considerând că nu există învățătură explicită și că adeptul trebuie să descopere el însuși adevărul în urma unui incident oarecare, Chan-ul din sud a respins cultul lui Buddha, lectura sutrelor și viața monahală. O altă caracteristică a acestei școli: uneori maeștrii Chan utilizau paradoxuri enigmatice și, pentru „trezirea” discipolilor, recurgeau la mijloace brutale…
N.B.În toată această lungă și înfloritoare perioadă pentru daoism și, îndeosebi, pentru budism, cel mai valoros reprezentatnt al confucianismului a fost Han Yu (768-824). Mare scriitor (a scris o proză simplă și directă), Han Yu rămâne în filosofia chineză prin cele trei contribuții majore la renașterea confucianismului: critica adusă cvietismului daoist și nihilismului budist, concepția sa cu cele trei grade ale naturii umane (superior, mijlociu, inferior), precum și propria teorie despre iubirea universală, loc în care se apropie de Mo Zi (filosoful pentru care nutrea o profundă admirație) și unde, totodată, se desparte de tradiționala opinie confucianistă.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
15 sept. 2016

(2)

STALINOCRAŢIA

GEORGE PETROVAI

foto_g_petrovai

Stalinocrația – consecința logică
a cultului personalității

După cum există oameni și oameni (buni și răi, corecți și necinstiți, înzestrați și șarlatani, miloși și cruzi etc.), tot așa istoria consemnează personalități incontestabile (acele ființe de mare caracter, care de-a pururi vor rămâne repere în istoria omenirii prin admirabila lor străduință până la jertfă în folosul semenilor) și personalități controversate (fără excepție toți dictatorii, adică acei oameni, care – fie înzestrați cu multă ambiție și șiretenie, fie cu o inteligență peste medie, dar totdeauna având de partea lor tainicul consimțământ venit din partea evenimentelor în derulare – nu doar că sunt condamnați să nu-și poată satisface cu niciun chip setea de putere în continuă creștere, dar, în goană nebună spre acest ideal obscur-înșelător, ei își punctează epoca cu fapte ce-i împart în benefici și malefici).
La urma urmei nimic altceva decât desfășurarea în timp istoric a celebrei maxime ciceroniene: „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”!…
Iată de ce spun că Stalin sau „Omul de oțel” (în rusă, stal=oțel), acest personaj foarte puțin instruit, mediocru ca inteligență și cu totul detestabil la capitolul caracter, considerat epifenomen de către istoricul sovietic Roy Medvedev, stârnește interesul cercetătorilor mai degrabă prin miracolul ascensiunii la puterea absolută și a deținerii acesteia vreme de peste trei decenii (din 1922, dată la care – cu toată împotrivirea suferindului Lenin – ajunge secretar general, și până în martie 1953), decât prin reușitele sale economico-sociale în folosul tuturor acelor popoare intrate în sfera puterii lui discreționare, pe care nu s-a jenat să le calce sistematic în picioare cu absurdul unei politici mai antiumană decât tot ce cunoscuse istoria până atunci și pe care ținea din când în când să o servească celorlalți sub forma unor cinice maxime de felul următor: „Moartea unui om este o tragedie, pe când moartea unui milion de oameni este o statistică”.
Călăuzindu-se neîncetat după această fioroasă logică a întreținerii fricii și nesiguranței zilei de mâine printre rude, colaboratori și supuși, ne spune Lilly Marcou în cartea Stalin – viața privată (Editura Antet, 1998), „Nevinovăția oamenilor pe care-i trimitea la moarte sau la temniță nu-l afecta cu nimic”. Dovadă, ne înștiințează Roy Medvedev în lucrarea Despre Stalin și stalinism (Editura Humanitas, 1991), că „În anii 1936-1938, Stalin a bătut toate recordurile politice cunoscute în istorie. După cum reiese din izvoare demne de încredere, în 1936 s-au pronunțat 1116 condamnări la moarte, iar în 1937 – 353.680. Pentru anul 1938 nu am date, dar cu o mare certitudine se poate vorbi de 200-300 de mii de oameni. Numai pe motive politice, în acești trei ani au fost arestați peste cinci milioane de oameni. (…)Numai în închisoarea centrală a N.K.V.D., de pe strada Liubianka, se înregistrau circa 200 de execuții în 24 de ore”.
Dar n-a fost doar Marea epurare din 1936-1938, în care – ne spune același Medvedev – și-a găsit sfârșitul chiar tatăl său, alături de numeroase cadre de la vârful partidului (Kirov, Buharin, Enukidze, Ordjonikidze etc.), după ce anterior fuseseră reduși la tăcere Troțki, Zinoviev și Kamenev (la începutul luptei pentru puterea supremă, ceea ce echivala de fapt cu neutralizarea lui Troțki, se constituise celebra troică Stalin-Kamenev-Zinoviev), precum și alături de floarea mareșalilor și generalilor (Mihail Frunze mort în condiții suspecte, Tuhacevski, Iakir, Uborevici, Egorov, Orlov, Blüher etc.), de floarea intelectualității (umanistă, tehnico-științifică) și de cea a satelor.
S-a mers atât de departe cu nebunia epurării, încât – acuzați de terorism – au fost arestați de N.K.V.D. și trimiși în justiție până și copiii (în orașul Leninsk-Kuznețk au fost arestați 60 de copii între 10 și 12 ani), iar în alte locuri, suntem informați de același Medvedev, n-au lipsit nici scenele comico-tragice. Astfel, o bătrână colhoznică este acuzată de „troțkism” și arestată. Neînțelegând fatalul cuvânt, bătrâna tot încerca să le explice securiștilor că ea nu-i „tractoristă”, deoarece în satul lor bătrânii nu erau făcuți tractoriști…
Cum spuneam, n-a fost doar calamitatea stalinistă de la sfârșitul deceniului patru. Ea a fost precedată de represaliile declanșate împotriva sătenilor la începutul aceluiași deceniu (îndeosebi împotriva gospodarilor declarați culaci sau chiaburi) prin colectivizare forțată, silnicia colectării produselor agricole și masivele strămutări în Siberia, toată această cruciadă fiind urmată în Ucraina de Sud, Volga de Mijloc, Caucazul de Nord și Kazahstan de cumplita foamete din anii 1932-1933. Nu numai că în timpul acestui genocid, premeditat de Stalin și acoliții săi, au pierit de foame (laolaltă bărbați, femei, bătrâni și copii) peste cinci milioane de oameni (numeroși cercetători, opinează Medvedev, vorbesc de opt milioane „și probabil că aceștia sunt mai aproape de adevăr”), dar – în scopul salvării aparențelor – acest asasinat în masă deține și un veritabil record al monstruozității: au fost interzise toate informațiile despre foamete; Maxim Gorki și alți scriitori ai regimului băsmuiau cu nerușinare despre hrana îmbelșugată pe care o primesc toți copiii popoarelor sovietice; cordoanele de soldați și milițieni nu le permiteau înfometaților să părăsească zonele calamitate, iar puținii dintre ei care, totuși, ajungeau la oraș, nu aveau cartele de alimente, așa că nu puteau cumpăra pâine din magazine; nici la primul Congres la colhoznicilor fruntași din februarie 1933 și nici în ședințele Biroului Politic nu se spunea nimic de foamete; Stalin insista cu continuarea exportului de cereale în Europa, deși – afirmă cu temei Medvedev – „jumătate din cerealele trimise afară în anii 1932-1933, ar fi fost de ajuns pentru a feri de foamete toate regiunile sudice”.
Marea epurare a fost completată (sic!) după cel de-al doilea război mondial cu valul de arestări pornit la sfârșitul anului 1947 și continuat, cu nesemnificative variații de intensitate, taman până la moartea dictatorului în martie 1953.
De-abia în faza finală a terorii, când marele satrap se răfuiește cu evreii, Lilly Marcou admite că „Stalin de după război era încă și mai irațional decât cel din anii 30”, după ce tot ea menționase în prima parte a cărții că „revoluțiile nu se fac la centru”, acea cale de mijloc care va fi „unul din elementele fundamentale ale succesului său final”, și că „Stalin nu știa să guverneze decât prin forță, complet convins că doar tensiunea și teama puteau să fie eficace”.
Primele victime ale acestor represiuni postbelice au fost chiar membrii familiei lui Stalin: în anul 1947, Evghenia (Ghenia) Zemlianitsina, soția cumnatului său Pavel Alliluiev, împreună cu fiica ei Kyra, iar în ianuarie 1948, cumnata Ana, sora mai mare a Nadiei Alliluieva-Stalina, căsătorită cu n.k.v.d.-istul Redens Stanislav (acesta fusese arestat în noiembrie 1938 și împușcat în februarie 1940). Se pare că „Stalin făcuse din arestarea rudelor apropiate ale colaboratorilor săi o metodă de verificare a gradului de fidelitate față de el și politica lui” (L. Marcou).
Potrivit acestui macabru principiu, Stalin n-a ezitat să aresteze atât soția lui Kalinin (în cartea Kremlinul anilor ’20, Boris Bajanov îl face pe Mihail Ivanovici „laș și om de nimic”), cât și pe evreica lui Molotov, cunoscută sub numele conspirativ „Perla”, impunându-i obedientului său colaborator să divorțeze cu câteva luni înainte de a-i trimite soția în lagăr sub acuzația că pregătea un atentat împotriva „marelui” conducător. Iar cei doi staliniști de frunte (Bajanov ni-l prezintă pe Molotov ca pe un birocrat extrem de sârguincios, capabil să lucreze fără întrerupere din zori și până noaptea târziu), s-au supus de îndată, lucru care-i va ajuta să traverseze această primejdioasă perioadă și să moară în paturile lor – Kalinin în anul 1946 la 70 de ani, Molotov în anul 1986 la 96 de ani!
Dar și mai uluitor este faptul că cei doi Molotovi, în pofida încercărilor la care au fost supuși de către suspiciosul și neiertătorul lor stăpân (ea arestată și înlăgărată, el – la fel ca Voroșilov și Mikoian – căzut în dizgrația țarului roșu din anul 1949), au rămas aceeeași fanatici staliniști: la eliberarea din închisoare, prima întrebare adresată de ea lui Molotov a fost în legătură cu Stalin (cum o duce); el, același cîine credincios în 1981, anul ultimului dialog cu Lilly Marcou: „În ciuda greșelilor pe care le-a făcut Stalin, eu îl consider un mare om, un om fără egal…”
Aceeași stranie stare de spirit (încredere oarbă sau psihoză colectivă?) bântuie și printre puținii membri rămași în viață după epurările din familia Svanidze (familia Ekaterinei Djugașvili, prima soție a lui Stalin și mama lui Iakov, moartă de tifos în anul 1908) și în familia Alliluiev (cu Nadia, cea care se sinucide în 1932, Stalin a avut doi copii – Vasili și Svetlana): Svetlana va susține că Beria a fost instigatorul epurărilor din familia lor, acesta nesuportând ca alți georgieni, care – de altfel – nu-l înghițeau, să beneficieze de încrederea conducătorului, ba chiar va încerca să-și dezvinovățească teribilul tată prin crâncena încăpățânare de care acesta dădea dovadă față de toți cei care-l dezaprobau: „Tatăl meu nu suporta să fie contrazis în părerea pe care o avea despre un om. Dacă el renunța la cineva pe care-l cunoștea de mult timp, dacă acesta era deja clasat în inima sa la categoria «dușman», era imposibil să ai cu el o discuție despre nefericita persoană. Nu puteai să-l faci să-și schimbe părerea, să accepte faptul că persoana nu era un dușman, iar dacă insistai, se înfuria grozav”.
Iată de ce, ne spune L. Marcou, „Înainte de a muri, uzată, cu mintea rătăcită, Ana încă îl mai apăra pe cumnatul ei, suportând cu greu criticile lui Hrușciov”, iar în familia Evgheniei nimeni nu admitea ideea că Stalin ar fi fost vinovat de arestarea ei, cu toții fiind convinși că ordinul venise din altă parte.
Însăși Lilly Marcou (născută la Iași în iulie 1936) nu-i atribuie lui Stalin întreaga vină pentru această politică eminamente criminală, în capitolul Nebunia criminală ea scriind negru pe alb: „La Leningrad marele responsabil al epurării era Jdanov, în timp ce la Moscova era Hrușciov”!
De parcă putea cineva din sistem să întreprindă ceva fără știrea și acordul „tovarășului Stalin”, cel care „nu uita niciodată și mai ales nu ierta pe nimeni” (B. Bajanov). Tot Boris Bajanov, în calitate de secretar al lui Iosif Visarionovici până în 1928, an în care a renunțat pentru totdeauna la „raiul socialist”, și dincolo de anumite note de subiectivism cu tendințe autolaudative (la nici 30 de ani, susține că a exercitat o influență covârșitoare asupra lui Kaganovici și Molotov, ba chiar și asupra lui Stalin), în cartea sa Kremlinul anilor ̕ 20 (Editura Cogito, 1991) ne furnizează informații de senzație din Comitetul Central (C.C.) și Biroul Politic, dar mai ales din adevăratul nucleu al puterii sovietice postleniniste – Secretariatul lui Stalin:
I.Începând din anul 1929, membrii Biroului Politic și ai Secretariatului C.C. s-au transformat în „simpli executanți ai dispozițiilor lui Stalin”, iar fiecare secretar al acestuia deținea în cadrul aparatului „o putere mai mare decât chiar președintele Consiliului de Miniștri sau oricare alt membru al Biroului Politic”.
II.Până la apariția lui Poskrebîșev, cel care vreme de 18 ani va fi „o adevărată ordonanță a lui Stalin” și în fața căruia „se vor ploconi – cuprinși de panică – miniștri și toate mărimile Biroului Politic”, Stalin avea la dispoziție patru secretari. Secretar șef era Amaiak Nazaretian, un armean calm, instruit, inteligent și atât de apropiat lui Stalin din perioada caucaziană, încât făcea parte din foarte restrânsul grup (el, Voroșilov, Ordjonikidze) al celor care-l tutuiau și i se adresau dictatorului cu Koba, vechiul nume conspirativ al acestuia din perioada când partidul bolșevic acționa în ilegalitate. Firește, în incalificabila lui manieră, devenită cu timpul obișnuință, Stalin se va descotorosi de acest vechi și credincios tovarăș (îl va include în aparatul Comisiei de Control a sovietelor), pentru ca în anul 1937 să ordone împușcarea lui. Subordonații lui Nazaretian erau Ivan Tovstuh, secretar pentru probleme semisecrete (numit director adjunct al Institutului Lenin, el va distruge toate acele materiale leniniste care-l dezavantajau pe Stalin, în schimb aduna și sorta cu grijă toate documentele defavorabile pentru membrii marcanți ai partidului), Boris Bajanov – secretar cu problemele Biroului Politic, Mehlis – secretar particular al lui Stalin și Kanner – secretar al lui Stalin pentru probleme speciale.Vasăzică un armean, un rus și doi evrei (tandemul Mehlis-Kanner), dar atât de stalinizați, încât Mehlis nu numai că nu-i va purta pică stăpânului său pentru calificativul „jidan împuțit”, întrebuințat cu ură la adresa unora dintre coreligionarii săi prea sâcâitori („Eu nu sunt evreu”, îi va spune el lui Bajanov după o asemenea scenă, „eu sunt comunist…”), dar chiar va începe să scrie zi de zi în ziarul Pravda despre „marele și genialul Stalin”, campanie cu atât mai stranie și penibilă – precizează Bajanov – cu cât „nimeni în partid nu-l considera pe Stalin un geniu, cu atât mai puțin cei care-l cunoșteau bine”, iar Grișa Kanner, fidel principiului stalinist că trebuie suprimați toți aceia care știu prea multe, nu se dădea în lături de la nicio treabă murdară, nici măcar atunci când însărcinările „speciale” făceau din el un criminal sadea. Bunăoară, așa a procedat cu acel tehnician ceh, membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia, care – după instalarea unei centrale automate pe biroul lui Stalin, centrală cu ajutorul căreia putea fi ascultată orice convorbire dintre „greii” partidului – a fost declarat spion, arestat și executat.
Socotind că Grișa Kanner știe prea multe, totodată consecvent cinicei definiții dată de el recunoștinței („Recunoștința este un fel de boală câinească”) și principiului că nu există oameni indispensabili, Stalin se descotorosește în anul 1937 de incomodul lui colaborator. Cam tot la fel va proceda peste puțin timp cu sinistrul Ejov. După ce acesta a căzut sub influența lui „totală, absolută, aproape hipnotică” (R. Medvedev), Stalin îl va aduce la sectorul „Cadre” din Secretariatului său, unde – după moartea lui Tovstuh (1935) – va continua să întocmească liste cu indezirabili și compromiși, liste pe baza cărora Ejov, numit în fruntea N.K.V.D.-ului, va fixa cote de arestați pentru fiecare localitate și ținut, concomitent cu îndepărtarea prin suprimare a elementelor nesigure din această oribilă instituție – Iagoda, fostul ei șef zelos, și acoliții săi.
Ejov nu mai era în toate mințile după megaepurarea din 1936-1938 (degetul lui Dumnezeu sau mâna lungă a lui Stalin?), așa că era firesc pentru toată lumea ca el să fie socotit vinovat pentru mulțimea fărădelegilor săvârșite fără știrea (sic!) conducătorului idolatrizat!
În locul lui, Stalin îl va instala la cârma malaxorului social pe georgianul Lavrenti Beria, adică pe insul fără urmă de caracter (redutabil candidat la titlul de cel mai urât dintre pământeni), care a intrat în grațiile autocratorului prin totala lipsă de jenă cu care i-a falsificat trecutul revoluționar.
Nota 1: La setea de putere („o patimă de maniac, de satrap asiatic din vremuri demult apuse”), pe care o subliniază Bajanov, trebuie să mai adăugăm marea grijă cu care Stalin își construia imaginea pentru viitorime. De unde rezultă și adevărata cauză a îndepărtării și suprimării lui Enikudze: Indignarea acestuia la apariția imensului fals (făcătura lui Beria intitulată Din istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia), în care lui Stalin i se atribuiau merite inexistente, ba chiar meritele altora, inclusiv cele ce-i reveneau de drept lui Enikudze!
Evident, nu numai că „orice tiran, care cultivă cultul propriei personalități, are nevoie de un țap ispășitor” (R. Medvedev), dar Stalin, trăind permanent cu teama de comploturi și de cei din anturajul său, totodată, nutrind un nemărginit dispreț față de colaboratori (apropiații Molotov, Kaganovici și Voroșilov s-au remarcat prin fidelitate, zel și slugărnicie), în general față de ființa umană, fapt din care decurgea convingerea sa și, desigur, a acoliților în infailibilitatea deciziilor luate de unul singur, Stalin, prin urmare, avea mare nevoie pentru întreținerea mitului perfecțiunii, ca propriile erori, cauzatoare de imense dificultăți politico-economice (asasinatele în masă, războiul cu credința și libertatea, industrializarea nerealistă, colectivizarea forțată etc.), să le pună în cârca „dușmanilor poporului”.
III.După mai mulți ani de strânsă colaborare, Boris Bajanov și-a format următoarea părere despre „marele” conducător: „Rezumând, voi spune: Stalin a fost un om amoral, cu predispoziție pentru crime”! Argumentele lui în sprijinul acestei concluzii tranșante sunt extrem de variate: adevăratul chip al lui Iosif Visarionovici, pe care l-a cunoscut bine („ba chiar foarte bine”), n-avea nimic de-a face cu legendele și miturile despre fermitatea, tăria de caracter și voința a unui om foarte prudent și nehotărât („adeseori el nu știa ce să facă și cum să acționeze”), dar care se ferea ca de foc să-și arate slăbiciunile; urmărind să-și ascundă incultura, la ședințele Biroului Politic vorbea într-o manieră simplistă, astfel că – nereușind să-i descifreze vicleniile – membrii acestui for erau înclinați să atribuie spuselor sale „o înțelepciune ascunsă, o inteligență misterioasă”; disprețuind flecuștețele de felul cinstei și corectitudinii alegerilor, într-o ședință cu Kamenev și Zinoviev, el nu se sfiește să le spună acestora pe șleau că nu-i important „cine și cum va vota în partid”, ci doar cine numără voturile, lucru pe care l-a pus în practică la alegerile pentru C.C. al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice din 9 februarie 1934 (împotriva lui Serghei Kirov votaseră doar trei delegați, iar împotriva lui Stalin – 270, astfel că a fost nevoie de intervenția lui Kaganovici: sunt eliminate aproape toate buletinele de pe care fusese șters numele lui Stalin și a doua zi se anunță că acesta este, cu trei voturi împotrivă, la egalitate cu Kirov!); manifestă o indiferență „aproape totală” față de artă, literatură și muzică (aici Bajanov vine în contradicție cu Marcou și imaginea pe care ea ne-o transmite despre dictatorul anilor 1928-1929: „Citea din ce în ce mai multe cărți de economie, de metalurgie, de agricultură…”), în schimb, destul de rar, asculta muzică de operă, „cel mai adesea arii din Aida”; întrucât femeile erau excluse din aria preocupărilor lui Stalin, nu e de mirare că Nadia se simte atât de neglijată, încât are curajul să-i destăinuie lui Bajanov pe culoarele Kremlinului că are parte de un soț „extrem de dificil” (unde-i marea dragoste pe care, ne asigură Marcou, Stalin a nutrit-o constant față de tânăra lui soție?); în sfârșit, dar nu în ultimul rând, atitudinea lui Stalin față de Iakov (Iașka), fiul din prima căsătorie: Bajanov este convins că tătucul Stalin își ura fiul, fapt ilustrat îndeosebi de cinica afirmație „Nu am niciun fiu!”, prin care respinge oferta nemților de a-l elibera pe locotenentul major Iakov în schimbul feldmareșalului von Paulus (Svetlanei îi va spune mai apoi că el nu face târguri cu naziștii), pe când Lilly Marcou ne prezintă poza ajustată a unui Stalin excelent familist („o familie fericită, înconjurată de prieteni”) și tată „afectat de capturarea fiului său”, motiv pentru care ar fi fost organizate „mai multe acțiuni speciale, la care au participat și voluntari spanioli”.
Oare cum s-a simțit captivul Iakov atunci când l-a auzit la radio pe atotputernicul lui tată declarând că prizonierii militari sunt cu toții considerați trădători de patrie?!…
Poate că punctul de vedere al lui Bajanov despre Stalin nu coincide cu realitatea (poți avea pretenția că-l cunoști pe cel de lângă tine, deși într-o viață întreagă nu izbutești să te cunoști pe tine însuți?!), însă, prin faptul că se situează foarte aproape de acela al lui Grigori Morozov și Roy Medvedev, consider că are dreptul la mai multă încredere din partea noastră decât punctele de vedere care se bazează fie pe documente incerte, fie pe presupuneri.
În cei patru ani cât a fost soțul Svetlanei și a locuit la Kremlin, Morozov a avut timpul și ocaziile necesare să-l cunoască pe teribilul lui socru ca pe un om „ieșit din comun, însă sever, crud, uneori până la sadism, lipsit de orice sentiment de milă ori compasiune”.
La rândul lui, Roy Medvedev nu numai că-l consideră pe dictator un grobian „avid de putere, suspicios și crud”, care suporta cu greu oameni inteligenți și independenți de calibrul lui Kirov (avea nevoie doar de executanți, nicidecum de prieteni și sfetnici), dar – întru totul de acord cu spusa lui Hitler: „Cultul personalității este cea mai bună formă de guvernare” -, deșănțata campanie de elogiere „a fost organizată și inspirată în bună măsură de el însuși și de anturajul lui”. Da, căci prin divinizarea lui Stalin, „tot ce emana de la el era acceptat aprioric”, partidul nemaiavând posibilitatea să-i controleze actele, așa încât cultul personalității nu numai că-i camufla erorile și ilegalitățile săvârșite, dar justifica dinainte crimele care urmau.
De unde clarviziunea și justețea a două dintre concluziile medvedeviene, de mare însemnătate istorico-gnoseologică:
a)Între teroare și cultul lui Stalin a existat o relație, directă și inversă, de tipul cauză-efect;
b)Stalin n-a planificat și n-a comis crimele de unul singur – era birocratul-șef, situat în vârful unei înspăimântătoare piramide, alcătuită din sute de mii de birocrați din ce în ce mai mărunți!
Căutând omul și sentimentele acestuia în spatele mitului, Lilly Marcou avansează ideea că „dintr-un adevărat cult al secretului, al zonelor întunecate, al misterului savant dozat” s-a născut enigma Stalin. Călăuzindu-se după principiul fermității îmbinată cu singularitatea, acest „amestec de suspiciune și încăpățânare”, deseori compătimit pentru singurătatea sa și elogiat pentru modul discret în care știa să-l măgulească pe interlocutor (aproape toți politicienii, scriitorii și jurnaliștii occidentali se declarau de-a binelea fermecați de o atare „mașină perfect reglată”), în cele din urmă, ceea ce înseamnă la bătrânețe, devine el însuși victima unui sistem pe care îl pusese pe picioare și care ajunsese să-l izoleze din ce în ce mai mult „de orice contact uman”: Nu mai suporta masele de oameni venind în întâmpinarea lui!
Firește, cadavrul lui Stalin nesinchisindu-se de această fobie, paroxismul înmormântării lui, suntem înștiințați de L. Marcou, a încoronat interminabila serie a paroxismelor care i-au marcat domnia: din toate colțurile imperiului, trenurile erau luate cu asalt de toți acei care țineau morțiș să aducă un ultim omagiu „părintelui națiunii, simbol al Revoluției și al Rusiei”, astfel că, prin infernala fraternizare dintre modernism și păgânismul antic, el ia cu sine peste patru sute de vieți pierdute în îmbulzeală!
N-a fost ultimul tribut perceput de cumplitul făuritor al stalinocrației. Atât în fosta Uniune Sovietică cât și în sateliții ei, îndeosebi în România boșevizată și dată de el pe mâna torționarilor mari și mici, vor mai trece câțiva ani până când lentul proces al destalinizării va îngădui afirmarea unor forme mai subtile de degradare umană, dar în conținut la fel de nocive…
Spuneam mai sus că aproape toți occidentalii cu ștaif erau fermecați de acela care pentru W. Churchill reprezenta „un mare conducător revoluționar, strateg și om de stat profund” (Memorii, vol IV) și pe care Roosevelt dorea să-l vadă cât mai des. Numai generalul Charles de Gaulle nu s-a lăsat înșelat de aparențe și, în volumul III al Memoriilor de război (Ed. Plon, 1959), el îi face lui Stalin următorul portret: „Comunist îmbrăcat în haine de mareșal, dictator ascuns sub o simplitate șireată, cuceritor cu un aer de om cumsecade, își dădea toată osteneala să înșele. Însă tot pe atât de violentă îi era pasiunea, care se întrezărea adesea, nu fără un farmec perfid”.
Conștient întrucâtva de răsplata meritată pentru atrocitățile comise, după ce adevărul va ieși la lumină, Stalin îi spunea lui Molotov în timpul celui de-al doilea război mondial: „Știu că după ce voi muri, vor arunca gunoaie pe mormântul meu. Însă cu siguranță vântul Istoriei le va împrăștia”.
Asta nu l-a împiedecat ca în anul 1947, coordonând activitatea unui colectiv de istorici și ideologi, să-și plăsmuiască propria imagine pe care dorea să o lase posterității, o carte a revoluției și războaielor (civil și mondial), în întregime centrată pe „tovarășul Stalin” (n-a iertat-o pe cumnată-sa Ana pentru că taman atunci a publicat o carte cu amintiri, în care el – continuatorul lui Lenin – apare ca un om, nu ca o abstracțiune!), după cum nu-i împiedică pe unii dintre istorici, muți de uimire în fața izbânzilor sale, să-i trateze cu foarte multă îngăduință enormele derapaje (în istoria universală este comparat de aceștia cu Tamerlan, Cromwell sau Robespierre și în istoria rușilor cu Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare), iar pe alți istorici să-l absolve de o bună parte din vină, fie susținând sus și tare versiunea cu paranoia lui Stalin, factor ce se situează în afara politicii și economiei, fie pe aceea a unui Stalin înșelat.
Toate aceste eschive stalinisto-edulcorate sunt desființate de Mihail Gorbaciov cu celebra lui precizare aidoma unei sentințe: „Se susține uneori că Stalin nu a cunoscut ilegalitățile comise. Documentele de care dispunem demonstrează că nu e așa. Vina lui Stalin și a anturajului său față de partid și popor pentru represiunile de masă și ilegalități este enormă și de neiertat. Aceasta este o lecție pentru toate generațiile”.
Lucrurile devin clare ca lumina zilei dacă la toate astea adăugăm rezultatele anchetei privind moartea lui Kirov, anchetă demarată în anul 1956, din însărcinarea C.C. al P.C.U.S., de către o comisie special constituită în acest sens. După ce a citit respectivul document, N.S.Hrușciov l-a închis în seiful său, spunând: „Atâta timp cât în lume există imperialism, nu putem publica un asemenea document”!
Cu adevărat vrednică de laudă este sobrietatea vieții dusă de atotputernicul Stalin (mamei sale îi trimite doar 150 de ruble, cu scuza „nu pot mai mult”, nu poseda niciun lucru de valoare, dormea pe o canapea, se învelea cu o pătură militară), precum și permanenta avertizare/conștientizare a copiilor lui că vilele, apartamentele și mașinile nu sunt proprietatea lor.
La final, câteva cuvinte despre două chestiuni de mare interes:
1)A fost Stalin antisemit? Dacă nu dăm uitării faptul că avea evrei în propria familie (Iulia Melzer, a doua soție a lui Iakov, și Grigori Morozov, primul soț al Svetlanei), că doi dintre secretarii săi erau evrei (Mehlis va muri în patul lui în același an cu Iosif Visarionovici) și că Lazar Kaganovici va fi exclus din C.C. de-abia în anul 1957, atunci se poate spune că Stalin nu era un antisemit convins. Răfuiala cu evreii în afacerea „Halatele albe” avea un fond antisionist, nu unul antisemit.
2)A jucat Stalin un rol de seamă în revoluția din februarie și cea din octombrie 1917? Nu, susține Bajanov, Stalin a preferat să stea în umbră și să aștepte! La rândul lui, Roy Medvedev consideră nu doar că rolul lui Stalin a fost cu bună știință exagerat de propangandă, dar și că prin venirea lui la putere, „nivelul general al conducerii țării a scăzut”.
Nota 2: Aflu de pe internet că Hitler candidase la Premiul Nobel pentru Pace în anul 1939, iar I.V.Stalin în 1945 și 1948. Ce ți-e și cu premiile astea!…Mai știi? Poate că alta era soarta lumii după nobelierea celor doi.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
22-26 oct. 2016

(0)

Arhitectura unei mari iubiri

coperta-arhitectura-poemului2

Arhitectura unei mari iubiri

Încă de la primele versuri ale volumului „Arhitectura poemului” (ed. Ethnologica, Baia Mare, 2015), îţi poţi da seama că Ioan Romeo Roşiianu este un poet aparte. Farmecul lui provine din îmbinarea armonioasă a tonului declarativ (păunescian pe alocuri, în special în poemele adresate iubitei sau în cele în care descrie trăsăturile morale ale lumii înconjurătoare) cu sensibilitatea romanticului şi imaginaţia de o bogăţie perplexantă. Iar mrejele torentelor sale imagistice sunt împletite din firul subţire şi rezistent al unei vieţi dedicate cu nobleţe cuvântului şi oamenilor „care nu întotdeauna ştiu ce sunt şi de ce sunt.”
Dintr-o lume supusă repetitivului, dintr-o lume a fricii şi a nesiguranţei, poetul încearcă să evadeze cu ajutorul unui „poem pentru mai târziu”, sperând că „mâine se va naşte un nou vânt, un nou eu.”, chiar dacă „eu nu voi mai fi să aplaud nimicul!” Confesiunea adresată iubitei prin intermediul poeziei („da, azi m-am trezit iubito / şi nimănui nu i-am cerut voie!”) pare a fi pentru el singura modalitate de a-şi păstra identitatea în viaţa aflată la limita vieţii, în spaţiul acela de la liziera viselor, unde se îngemănează cuvintele nenăscute cu amintirile muribunde, unde „sufletul e la plimbare cu gândul”. Cu toate acestea, fatalitatea îl va urmări pe călătorul transcendental pretutindeni, chiar şi prin vămile dimensiunilor relative: „nimeni nu mai poate întoarce secundarele / fără să rănească Timpul / fie şi numai în ultimul ceasornic avut.”
Însingurarea în spaţiul intim cel mai aproape de absolut este un fenomen specific „geniului pustiu”. Vina este şi a oamenilor care sunt incapabili să înţeleagă motivaţia intrinsecă a poetului, dar şi a lui Dumnezeu care „nu dă năvală / printre cei ce se cred dumnezei!”. Tocmai de aceea, „poemul acesta / se va prelinge pe trupurile noastre îmbrăţişate / ca o lacrimă”, evocând tristeţea celui care vrea să-i iubească pe toţi, dar nu are în proximitate decât o singură fiinţă, iar uneori pe nimeni, fiind astfel inspirat să scrie „poemul absenţei tale”.
Întoarcerea în trecut („poemul privirilor întoarse-n trecut”), chiar dacă va coincide cu întoarcerea la marea singurătate, are, totuşi, farmecul nostalgic al unor clipe de pomină, de pe vremea când „umbra dimineţii nu se zărea încă / fumam chiştocul clipei şi-al zilei / nimeni nu supraveghea timpul trecut / înspre-o lume mai bună / noi râdeam spuneam bancuri cu Bulă şi gabori / era la modă râsul strident pe atunci / se purtau blugii murdari şi părul pe piept / se trăia şi murea pentr-o votcă în plus / la marginea mahalalei înflorea visul…” Sunt excelente aceste versuri ale fericirii de altădată, o fericire pe care poetul a pierdut-o fără să vrea, devenind astfel o scânteie între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva. În ciuda acestei pierderi, a rămas cu poezia şi cu „o poveste cu închinare”, în care „moartea parodiază veşnicia.” Şi fiindcă timpul nu-i decât un angajat al nimicniciei care ridică resturile de pe strada speranţelor deşarte şi le depozitează în spaţiul insalubru al morţii, a rămas cu un „poem despre o viaţă care se scurge(a) repede.” Astfel, vine o vreme când „vântul străin năpădeşte tăcerea” şi tot ce mai poate face este să se roage la „icoana din suflet” sau „lângă umărul tău, Doamne”, unde „ne-am nins nefericirile”.
Pe parcursul evoluţiei sale spirituale, poetul a încercat să caute „îngerul copilăriei”, dar nu a reuşit decât să fie „martor la moartea lumii din jur”. Apoi a trebuit să treacă testul unei iubiri care i-a pus pecetea pe suflet: „aş fi putut să te urăsc după multa iubire durută”. Conştient de răul pe care l-ar fi putut face, poetul a găsit resursele de a se ridica deasupra propriei suferinţe, renunţând la dulcea răzbunare: „n-am făcut nimic din toate acestea şi nici n-am să cresc în mine stări care te-ar putea răni”. Ştia oricum că „ziua de mâine îţi va aduce prin poştă durerea / trupul tău pe nimeni nu va mai tenta”. Şi mai ştie, totodată, că vina a fost şi-a lui, căci „dacă n-ai fi fost tu ar fi fost altcineva în viaţa mea / şi altcineva m-ar fi învăţat ce este iertarea.” Putem deduce, astfel, că lecţia iubirii a fost de durată şi plină de tâlc, iar fiinţele din jur au fost trepte către desăvârşire.
A mai trecut o vreme în care poetul şi-a făcut inventarul sentimentelor, într-o „viaţă la temperaturi scăzute”, stând „de vorbă cu vântul la cina de taină” şi scriind „poeme despre ultima umbră”, dar, până la urmă, „poezia cu aromă de vis neîmplinit”, l-a ajutat să răspundă la întrebarea: „unde erai?” Acest lucru demonstrează că niciodată nu e prea târziu să pleci „în căutarea îngerului pierdut”, chiar dacă, mai demult, de atâtea ori, „aş fi putut să văd în tine un înger / flămând de sfinţenie”.
„Pe cearceaful Poetului” pe care „o virgină la suflet şi-a lăsat / o amprentă de sânge şi lacrimi”, versul este fie „un descântec de tristeţe”, fie o „declaraţie de dragoste”. Muza s-a născut „pentru că trebuia să fie / cineva demn de iubit şi mireasă”. Pentru poet, dar şi pentru noi toţi, iubirea şi numai iubirea e capabilă să ne salveze sufletele însingurate şi triste. „Arhitectura poemului” nu este doar un volum superb de versuri, ci şi arhitectura unei mari iubiri.

Ionuţ Caragea, 22 octombrie, Oradea

(3)