Textele cititorilor

now browsing by category

 

Republica Moldova: o Românie nouă și unită dincolo de Prut

Republica Moldova: o Românie nouă și unită dincolo de Prut

În toamna anului trecut a fost o greșeală capitală susținerea de către România a candidatului Maia Sandu pentru funcția de președinte a Republicii Moldova. Prezentarea unei trimise a curentului globalismului nivelator și a cultural-marxismului ca expresia românismului și unionismului la Chișinău a avut un efect de bumerang împotriva intereselor României. Societatea moldovenească tradițională, conservatoare și cu simpatii seculare pentru spațiul euro-asiatic a ales președinte pe Igor Dodon, refuzând discursul ”progresist” al Maiei Sandu pentru comunitatea LGTB și împotriva societății tradiționale și a Bisericii ortodoxe. Pentru victoria lui Igor Dodon s-a făcut vinovat și Bucureștiul care a sprijinit un reprezentant care era mai degrabă vocea Bruxellului, nu a românismului. Sincer când îi auzeam pe președintele Klaus Iohannis sau pe premierul Dacian Cioloș că vor unirea României cu Republica Moldova în cadrul Uniunii Europene, nu în cadrul granițelor României unite istorice, era clar că moldovenii îl vor alege pe Igor Dodon ca președinte, ce poza în familist cu trei copii și un pios pravoslavnic și prieten cu Putin. În schimb, Igor Dodon cu ofensiva sa împotriva simbolurilor românești, nu înțelege că se izolează îm primul rând de popor, și apoi de București și Moscova. Să vi astăzi ca să susți înlocuirea Tricolorului cu bicolorului și înlocuirea limbii române cu cea moldovenească înseamnă că nu cunoști istoria milenară a moldovenilor, ca trunchi principal al românismului istoric. Pe 15 ianuarie de Ziua Poetului Mihai Eminescu a recitat din poezia ”Criticilor mei” a Poetului Național. Se ridică întrebarea firească dacă președintele moldovean a tradus cu ajutorul dicționarului din limba ”moldovenească” în limba română poezia lui Eminescu? Dincolo de glumă susținerea limbii moldovenești e motiv de schițe umoristice în cabinetele academiilor de la Moscova sau București. E ca și cum ai spune că austriecii vorbesc limba austriacă și nu înțeleg să-l citească pe poetul Goethe în limba germană. B.P. Hașdeu, Ion Creangă sau Grigore Vieru se înțeleg la fel de bine fie la Pitești, fie la Botoșani, fie la Cimișlia sau Bălți, doar inimă și minte să-i înțelegi să ai!

Republica Moldova este o construcție statală pe un străvechi teritoriu românesc a Basarabiei, ce a aparținut de Țara Românească în sec. XIV, deci este absurd să promovezi teoria moldovenismului, cu un alt popor, altă limbă și alt drapel național. Moldovenii și românii sunt același popor și simt la fel de bine, povestirile lui Creangă, balada Miorița sau ”Doina” lui Eminescu indiferent că locuiesc pe dreapta sau pe stânga Prutului. E adevărat așa cum îmi spunea acum câțiva ani, amicul meu, fostul ambasador al Rep. Moldova de la Viena că cei peste o sută de ani, de la 1812 la 1918, de stăpânire a Imperiului țarist în momentul când se forma conștiința națională modernă în Principatele Unite și Transilvania, și-a pus amprenta pe elita intelectuală de la Chișinău, care are și o empatie spirituală rusească firească, dar asta nu-i face mai puțin români pe locuitorii dintre Prut și Nistru. La această cezură istorică se adaugă și stăpânirea sovietică dintre anii 1944 – 1991, care a impus rusificarea instituțiilor moldovenești. Din perioada sovietică s-a născut ideea statalității Moldovei. Dodon e produsul acestei nomenclaturi stataliste de origine sovietică. O altă greșeală pe care o face președintele modovean este de a se apropia de Rusia încercând să promoveze teoria moldovenismului pe care Moscova a spus clar că nu o susține și că a fost doar o invenție geopolitică contra României pe perioada URSS-ului. Rusia a denunțat Pactul Ribbentrop – Molotov din 1939, Dodon se pare că nu. Președintele Igor Dodon cere Guvernului eliminarea din programa școlară a Istoriei Românilor și introducerea, în locul acesteia, a unei noi discipline – Istoria Moldovei. „În cei 25 de ani de existență a Republicii Moldova ca stat independent, nouă, cetățenilor acestei țări, ni se impune o concepție ce nu recunoaște poporul moldovenesc și statalitatea lui”, afirmă Igor Dodon în scrisoarea expediată la Guvern, pe care a publicat-o pe pagina sa de Facebook purtătorul său de cuvânt, Ion Ceban.

Istoria Moldovei este Istoria românilor, deci cererea lui Dodon nu are obiect științific și deranjează atât Moscova, cât și Bucureștul. Nomenclatura de la Chișinău crede că apropierea de Rusia lui Putin se poate realiza prin despărțirea de istoria românilor și de limba română, ceea ce este absurd și nu are sprijinul Kremlinului, care vrea, se pare, rezolvarea situației Republicii Moldova prin unirea cu România. La sfârșitul lui ianuarie, Igor Dodon a anunțat crearea unei comisii de „expertiză istorică”. Propunerea a fost lansată în cadrul unei ședințe cu tema „Semnificația marilor evenimente istorice întru consolidarea statalității Republicii Moldova”, la care au participat istorici considerați promotori ai teoriei „moldovenismului”, care au vorbit despre acțiunile ce s-ar impune în vederea consolidării statalității și identității moldovenești, potrivit lui Igor Dodon. Moscova în realitate vrea rezolvarea problemei Transnistriei în favoarea sa, iar Republica Moldova fără această regiune separatistă, cu industria sa dezvoltată, nu poate exista. Liderul de la Tiraspol, Evgheni Șevciuc, a semnat un decret privind punerea în aplicare a rezultatelor referendumului din 2006 la care 97% dintre transnistreni au votat pentru independența regiunii secesioniste și aderarea ei ulterioară la Federația Rusă. La mai bine de 10 ani de la referendumul din 2006, în care majoritatea populației din stânga Nistrului s-a pronunțat pentru independența regiunii secesioniste și aderarea la Federația Rusă, liderul de la Tiraspol, Evgheni Șevciuc, a decis legiferarea plebiscitului și punerea în aplicare a rezultatelor acestuia. Liderul regimului transnistrean Vadim Krasnoselski a respins categoric propunerea premierului Moldovei, despre inițierea discuțiilor privind acordarea unui statut special regiunii transnistrene, în cadrul unui singur stat moldovenesc. Un rus din Donbas este reprezentantul Transnistriei la Moscova, fapt ce arată apropierea dintre separatiști și Moscova. Igor Dodon și o parte a nomenclaturii de la Chișinău trebuie să înțeleagă că Transnistra nu vrea federalizare ci recunoașterea statutului de regiune a Federației Ruse, fapt recunoscut de Duma de stat de la Moscova. Armata a XIV -a rusă nu va pleca de la Tiraspol. Încercările lui Igor Dodon de apropiere de Moscova vor fi niște nereușite, pentru că Rusia nu va accepta ca Transnistra să fie sub controlul Chișinăului. Încăpățânarea președintelui moldovean de a face dese delegații la Putin nu vor avea nicio reușită, pentru că Federația Rusă joacă geopolitic la scară continentală și are tot interesul să mențină Transnistria în sfera sa de influență ca un cap de pod între România și Ucraina. Demersurile lui Igor Dodon de a face pe plac Moscovei sunt expresia mai degrabă a disperării liderului nomenclaturii stataliste de la Chișinău decât expresia unei politici internaționale corecte și responsabile. Rusia vrea mai degrabă relații bune cu România decât susținerea unui stat care fără Transnistria nu poate supraviețui economic și demografic. În 25 de ani populația Moldovei a scăzut de la 4.300.000 la 2.900.000 astăzi, dintre care circa un milion de basarabeni sunt cetățeni români. Republica Molodva nu va putea supraviețui ca stat independent iar unirea cu România este inevitabilă, iar Putin realizează acest lucru. Federația Rusă vrea o colaborare cu România unită nu cu un stat artificial care fără Transnistria e condamnat disoluției. Dovada e că la ultima întâlnire a lui Dodon cu Putin de la Kremlin, liderul rus l-a primit rece. Vladimir Putin l-a ţinut pe preşedintele moldovean Igor Dodon să aştepte patru ore pentru o întâlnire pe care preşedintele rus o convocase.Deşi întrevederea trebuia să aibă loc la ora 13.00, preşedintele moldovean a fost obligat să stea patru ore până când Putin şi-a făcut apariţia. După ce preşedintele Rusiei şi-a făcut apariţia, cei doi au discutat despre relaţia dintre cele două ţări, Dodon mulţumindu-i lui Putin pentru amnistierea migraţională a unor categorii de cetăţeni moldoveni. Totuși, în semn de mulţumire că ruşii au ridicat restricţiile de transport pentru mai multe companii vinicole moldovene, liderul Republicii Moldova a adus în dar mai multe sticle de vin. Igor Dodon decât să se războiască inutil cu românismul și unionismul și să se supere degeaba pe sat, vorba românului, ar trebui să devină campionul susținerii renașterii unei Românii independente, tradiționale, creștine și profunde dincolo de Prut, să creeze un model de dezvoltare românească bazat valori, biserică și identitate proprie, de fapt un cap de pod pentru România unită, care să nu mai fie subordonată colonial Bruxellului. Moldova este România și teritoriul de dincolo de Prut ar putea fi șansa istorică a renașterii României unite, iar Chișinăul să devină al doilea oraș important al țării românești. Republica Moldova ar putea fi pentru România unită așa cum a fost marca lui Dragoș de pe Siret sau mitul lui Negru Vodă al întemeierii Munteniei pentru românii din Transilvania. Păstrând proporțiile ideologice, economice și spirituale putem spune că Rep. Moldova poate fi pentru România cum a fost RFG pentru DDR la sfârșitul anilor `80. O Românie nouă se va naște dincolo de Prut. Poate fi semnul unei resurecții românești și salvarea demografică și geopolitică a României în Europa mare a lui De Gaulle.

Ionuț Țene

(0)

CRONICA DE CARTE

AL.FLORIN ȚENE- VENIȚI, PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ…! , CRONICĂ LA ROMAN DE PROF.ANTONIA BODEA

Al.Florin Țene-“Veniți, privighetoarea cântă…! “

Un roman despre viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste
Formația de publicist a scriitorului Al.Florin Țene,( autor a nouă romane și a numeroase volume de poezie, eseu și critică literară), grefată pe fondul unei structuri proeminent lirice se regăsește în proza de restituire și reconstituire a unor personalități literare incontestabile care din diverse motive au rămas în umbra istoriei literare.

Autorul regăsește formula abordării romanțate a vieții unora din acești scriitori pentru a le face mai accesibilă percepția, precum și pentru a-i apropia de interesul publicului larg, de regulă mai rezervat față de abordările academice.

Despre romanul “ Veniți, privighetoarea cântă…!( Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste)“, în Prefață, prof.univ.dr.Florentin Smarandache spune:” Credem că, după ampla monografie al lui Adrian Marino, ca și a paginilor dense comprehensive ale lui Călinescu, Vianu, Vladimir Străinu, Caracostea sau Mihai Zamfir, ca să dăm doar câțiva dintre exegeții lui Macedonski, cartea lui Al.Florin Țene este ce mai solidă și viabilă lucrare dedicată vieții și operei macedonskiene.“

Acest roman este al doilea din seria acestui gen de proză pe care și-a propus-o scriitorul Al.Florin Țene, după romanul “ la braț cu Andromeda- viața scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate și poveste“, apărut în 2016.

Dacă Gib I.Mihăescu a fost nedreptățit ca scriitor în timpul regimului trecut, din motive politice, fiind prea puțin cunoscut și studiat, în cazul poetului Alexandru Macedonski, potrivnicia i-a fost propria-i fire, așa cum reiese din romanul lui Al.Florin Țene, spiritul său controversat, atitudinea de permanent revoltat, reacția războinică și turbulentă atât în spațiul politic al vremii cât și în mediul literar.

Imaginativ, fantezist, inspirat și exaltat, Macedonski concepe existența ca o chemare spre înâlțimile pure ale artei, ca o ardere pe altarul divin al Poeziei. Poetul apare ca un mesager al armoniei universale: “Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer”( Noapte de mai).Bine surprinde și creionează autorul romanului personalitatea lui Macedonski angrenată în societatea vremii.

Această aură vizionară îl desprinde pe poet de realitate și-i determină o atitudine singulară de un egocentrism exacerbat, de un orgoliu drapat în faldurile unei fantezii pline de grandoare.Din această postură, deși recunoscut și apreciat în boema literară a vremii, Al.Macedonski intră în conflict cu majoritatea scriitorilor de valoare contemporani lui, trimițând săgeți epigramistice dintre cele mai veninoase sau făcând atacuri directe la persoană, cu substrat grav și nedrept, precum în cazurile lui V.Alecsandri, Caragiale, Coșbuc, Goga etc, dar mai ales, împotriva lui M.Eminescu despre care afirmă că: “niciun vers semnat de Eminescu, nu e al acestui poet. “( În “ Forța morală“, an II, nr.10..6 ianuarie 1902). Autorul romanului reușește în unele cazuri să îndulcească animozitățile dintre cei doi stârnite de faptul că Eminescu era conservator și Macedonski liberal.Desigur această atitudine îi va atrage oprobiul public, poetul fiind izolat și părăsit chiar și de către colaboratorii săi. Toate aceste aspecte îi vor umbri valoarea incontestabilă a creației, ca prim reprezentant al simbolismului românesc pe fondul unei structuri profund romantic, precum și aceea a activității de îndrumător al tinerelor talente prin cenaclurile create și mobilizator pe terenul artei prin publicațiile susținute.

Prin cartea sa, de aproape 600 de pagini, Al.Florin Țene proiectează personalitatea poetului pe fundalul social-politic al epocii și în boema literară atât din țară cât și în Europa unde Macedonski a peregrinat pe urmele unei reale erudiții și unde a încercat să-și promoveze numele. Prin acest demers autorul romanului realizează o bogată documentație, rod al unei munci uriașe de cercetare asupra biografiei fizice și spirituale a poetului și încercând să descopere și să motiveze substratul subtil al degringoladei sociale, al mizeriei morale și materiale în contrast șocant cu măreția artistică a operei hrănită de zborul diafan și tragic totodată al imaginației poetice.

Al.Florin Țene încearcă să se transpună în pielea poetului pentru a descifra mecanismul psihologic al unei asemenea arderi ce se consumă între măreț și derizoriu, între sublim și banal între cotidian și absolut. Căutând frumusețea în restriște și luptă, poetul se dimensionează la măreția de a fi “ cineva“, conștient că veacul său mărunt va fi depășit de propria-i menire: “ Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin /Și-al meu nume printre veacuri, înălțindu-se senin,“( Epigraf).

Acest vis reușește scriitorul Al.Florin Țene să-l împlinească pentru poet, al cărui destin încearcă să-l descifreze cu apreciere, cu afecțiune cu parcimonie și cu înțelegere. Prin acest volum autorul repune în circulație memoria marelui și controversatului poet căutând formula prin care să ni-l apropie , momentele de viață prin care să-i confere veridicitate, clipele de înălțare care să-i salveze căderile.

Prin romanul său Al.Florin Țene întregește paginile de istorie literară prin străfulgerări de suflet, prin verbul a ceea ce s-ar putea numii” o altfel de istorie a literaturii române“, mai ales că romancierul are în lucru o altă carte de acelaș gen dedicată lui Ion Minulescu.

Prof. Antonia Bodea

(1)

GELU DRAGOS

Frontul de Răsărit, nemţii şi ciocolata

Mi-a povestit, la 88 de ani, tata o întâmplare pe care a trăit-o live în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce ruşii au primit un sprijin material important de la Statele Unite şi de la Regatul Unit, iar românii au întors armele împotriva nemţilor, germanii din România au fost nevoiţi să-şi schimbe strategia. Soldaţii. În zonele Codru şi Chioar, după spusele lui Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, autor al unei extraordinare monografii despre Chelinţa, trupele germane care înaintau spre inima Ardealului au primit un mesaj prin care erau îndemnate să se retragă în Pădurea Bavna, acoperită de stejari seculari de o parte şi de alta a liniei ferate.
Vestea că sunt nemţi în pădurea Lucăceştiului a fost primită cu mare îngrijorare de localnici, bătrânii ştiind ce înseamnă războiul şi cum face victime, absolut imposibil de descris.
Aurel Dragoş, tatăl meu, avea în aceea vară 16 ani şi era în vacanţa de vară. Cu familia, locuia pe o uliţă care şi azi se numeşte Beci (n-am ştiut niciodată de ce, probabil pentru că drumul nu ducea la nicio altă casă). La vârsta aceea, era dornic de aventură! L-a chemat pe vecinul şi prietenul lui din copilărie Văsălica lui Ianoşu lui Ilie, Dumnezeu să-l odihnească!, să meargă să vadă trenul cu nemţi. E bine de precizat că unii lucăceni s-au dus până pe dâmbul păşunii şi, şerpuindu-se, adică culcaţi pe burtă, au tras cu ochiul să vadă dacă zvonul că nemţii sunt în Bavna este adevărat! La întoarcere, toţi au fost priviţi ca nişte adevăraţi eroi locali, erau admiraţi şi iubiţi. Ba, mai mult, li s-a oferit şi câte o horincă scăpată din gurile hulpave ale „prietenilor” şi „salvatorilor” ruşi! Ce poveşti sinistre despre nemţi! Umbla vorba că unii sunt strigoi, că unii au trei picioare…
Să revenim la această poveste adevărată! Cum spuneam, tatăl meu, Aurel, un fel de Tom Sawyer român, îi propune prietenului de năzbâtii să meargă să verifice dacă este adevărat ce se spune în sat. Aveau o mare problemă: să nu afle mama lui, Iuliana, o femeie frumoasă şi grijulie cu copiii ei, cu toate că avea destui: Aurel, Văsălica, Floarea, Ioan, Alexandru, Maria. Tupilaţi, Aurel şi Vasile au pornit spre pădure ca să-i „înfrunte” pe nemţi! Era plăcut afară. Cu cât se apropiau de pădure, cu atât bucuria lor creştea! Locurile le erau familiare. Din Bavna, aduceau ghinde toamna pentru porcul din gospodărie, să se îngraşe, să poată fi tăiat de Crăciun, şi frunze de aşternut pentru vaci şi bivoli. Din Bavna culegeau flori (luşte, lalele, călugări, viorele şi lăcrămioare) ca să le vândă în Baia Mare pentru câţiva leuţi! Din Bavna aduceau vreascuri cu coşul pentru promisiunea că atunci când în cuptor se va coace pâine de mălai, se vor face şi ceva cocuţi de făină de grâu! Din Bavna puteai mânca ciuperci şi bureţi pe săturate, hrană pe care azi doar domnii cu bani o pot face!
Dar, să revenim la acea întâmplare. Odată îndepărtaţi de casă, eroii ai noştri, o iau la fugă pe dulăul spre Dâmbul lui Nistor şi ajung la marginea pădurii. Prin punctul pe unde s-au deplasat nu putea să-i vadă nimeni. Copii de16 ani fiind, se aventurează pe imaşul Mireşului, şi deodată aud: TA-TA-TA, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu! Se aruncă pe burtă instantaneu! Încep să plângă! Se ceartă pe tema „cine a fost cu ideea”! De înaintat, nici vorbă! De retras (deşi fuga e ruşinoasă), n-au făcut-o, că… făcuseră pe ei! Au luat „poziţia struţului” şi au spus toate rugăciunile învăţate de la învăţătorul Ioan Cristian! Stând aşa, preţ de un sfert de oră, aud, deodată, foarte aproape, voci groase într-o altă limbă, pe care ei nu o ştiau! La strigătele unuia dintre străini, cei doi băieţandri ridică capul şi văd pentru prima dată soldaţi germani! Era o patrulă de recunoaştere, care i-a escortat pe cei doi aventurieri până la trenul încărcat cu tehnică militară. Trenul părea din ce în ce mai imens, iar caschetele militarilor erau peste tot, ca ciupercile după ploaie în pădurea Bavna. Vizibil speriaţi fiind, cei doi au primit… ciocolată! Era prima dată când tatăl meu mânca ciocolată. Soldaţii nemţi primeau zilnic porţii de ciocolată. Li s-au dat chiar mai multe, şi au adus şi acasă, pentru fraţi. Tatăl meu nu a scăpat de o bătaie bună administrată educativ de tatăl lui, Gheorghe. Totuşi, băieţii au mers încă vreo două zile la trenul nemţilor, devenind prieteni cu unii dintre soldaţii nemţi. Apoi, în a treia zi, au constatat că nemţii din Bavna plecaseră! Dacă cineva a fost trist, apoi acela a fost Aurel a lui Iuliana din Beci! O sursă de îndulcire a copilăriei dispăruse! Şi o lume! A venit apoi comunismul rusesc cu cizmele Anei Pauker… Sursă de amar…

Gelu DRAGOŞ

(8)

La cenaclul “Artur Silvestri “

La cenaclul “Artur Silvestri “

ticheta: Medalionul literar “Memoria calendarului-Bartolomeu Anania “
Medalionul literar “Memoria calendarului-Bartolomeu Anania “
Membrii cenaclului literar”Artur Silvestri “ patronat de Liga Scriitorilor s-au întâlnit joi 26 ianuarie la Cercul Militar Cluj în ședința lunară, deschisă de Gavril Moisa secretarul general al acestei organizații profesionale.
Conform ordinei de zi s-a dat cuvântul scriitorului Al.Florin Țene președintele național al Ligii Scriitorilor care a citit mottou-l sub care se desfășoară prezenta manifestare:”Fă bine cât poți de mult și vorbește despre asta cât poți de puțin.“(Charles Dickens).În continuare a informat pe cei prezenți despre activitatea celorlalte filiale din țară în luna ianuarie a.c.S-a subliniat activitatea filialei din Buzău care a editat o revistă și a organizat întâlniri cu cititorii, a evidențiat sărbătorirea Zilei Culturii Naționale de la Bistrița unde au participat poeți din șapte țări, în cadrul căreia scriitorii clujeni: Antonia Bodea, Titina Nica Țene și Al.Florin Țene, pe lângă alți scriitori, au primit Medalia omagială”Eminescu “ din partea Palatului Culturii din Bistrița.
Așa cum a intrat în tradiția acestei organizații profesionale, de a acorda Diploma VIRTUTEA LITERARĂ scriitorilor care împlinesc o vârstă rotundă, la inițiativa lui Iulian Patca, Al.Florin Țene a înmânat această distincție scriitorului Luchian Gheorghe.
După acest moment președintele national al Ligii Scriitorilor a prezentat și comentat pe scurt cărțile primite de la scriitorii din țară:”În bătaia peniței” de Ana-Cristina Popescu, “ Mirifică e clipa“ de Alex Vâlcu,”Buchet de iarnă “de Rodica Fercana,”Antologia 1001 cugetări “ de Olimpia Mureșan și Ilie Bucur, “Picuri de înțelepciune “ de Ilie Bucur și Rozalia Brândaș, și cărțile pentru copii sosite de la Târgu Mureș: Mihaela Rașcu ”Poezii zurlii“și “Zece povești de care să-ți amintești“, autoare care împreună cu Filiala Mureș a Ligii Scriitorilor a organizat interesante concursuri de creație pentru copii. Și nu în ultimul rând a vorbit despre cartea fiicei acesteia Antonia Rașcu din clasa a III-a, intitulată “Darul Antoniei “, carte scrisă cu talent în decursul anului trecut. Antonia, prin această carte,îndeamnă copiii să lase tableta si telefonul si să se apuce de scris așa cum înteleg ei viata sincer și cu o candoare deosebită. Felicitări, Antonia!
În continuare, în cadrul medalionului literar”Memoria calendarului-Bartolomeu Anania “ Al.Florin Țene a vorbit despre viața și opera acestui scriitor și cleric ortodox, arătând că acesta s-a născut la 18 martie 1921 în localitatea Glăvile, nu departe de orașul Drăgășani, orașul natal al președintelui Ligii Scriitorilor.Acesta a depănat amintiri cum, cu mulți ani în urmă, l-a cunoscut pe autorul dramei”Miorița “, apărută în 1966.În încheierea expunerii acesta a amintit că pe 31 ianuarie se împlinesc 6 ani de când arhiepiscopul Arhepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului a urcat la Ceruri.
Scriitorul Iulian Patca, președintele filialei clujene a Ligii Scriitorilor, a prezentat activitatea filialei în ultima perioadă, după care a analizat cartea “Descăunări “ de Vasile Moldovan.
Ion Constantinescu în cadrul rubricii“Să ne aducem aminte “ a vorbit despre literatura de sertar, iar profesoara Locusteanu Lucia-Elena a analizat operele scriitorilor români născuți în luna ianuarie și februarie:M. Eminescu, Nicolaus Olahus, Ioan Budai Deleanu, Ion Heliade Rădulescu, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale,Ion Minulescu și Ștefan Petică.
În încheiere au citit din creațiile lor Vasile Crișan, Lucia Vlad și Vasile Irimuș, după care au urmat discuții.
Viitoarea ședință va avea loc în 23 februarie, orele 17, la Cercul Militar Cluj.
Al.Florin Țene

(3)

“Conexiuni “ de noiembrie”

Dorel Cosma, Menuț Maximinian

“Conexiuni “ de noiembrie” sau florilegiu unei strângeri de mână

Crestomația intitulată sugestiv “Conexiuni de noiembrie “, apărută anul acesta la Bistrița sub semnătura unor distinși scriitori, Dorel Cosma și Menuț Maximinian, având o ținută tipografică, estetică și stilistică de excepție, datorită Editurii Nosa Nostra, dar și a lectorilor de carte Maria Herineanu, Al.Cristian Miloș și al talentatului grafician Lucian Dobârtă, care a conceput o copertă sugestivă,(degetele unei mâini îndoite a chemare, formate din cinci cărti asezate una lângă alta ), este oglinda desfășurării evenimentului cultural-artistic: a Festivalul Internațional de Teatru și Literatură “Liviu Rebreanu “, din 2016.

Antologia se deschide cu două texte, cuprinse în “Cuvânt înainte “ semnate de Ovidiu Teodor Crețu, primarul municipiului Bistrița și de prof.Dr.Dorel Cosma, directorul Centrului Cultural Municipal, care, printre altele, spune: “Ne-am obișnuit ca luna noiembrie să fie marcată de importantul eveniment cultural-artistic:Festivalul Internațional de Teatru și Literatură “Liviu Rebreanu”(… )Dezbaterile literare din perioada 26-30 noiembrie vor aduce în discuție pulsul literaturii române și internaționale.Scriitori, editori, reviste din România, Franța, Germania, Turcia, Austria, Israel, Slovacia, vor completa tabloul acestei impresionante ediții 2016.” Cartea mai cuprinde un test de Cornel Udrea, dar și o amplă discuție dintre Menuț Maximinian și Dorel Cosma, având ca titlu “Să bată gongul “, în care se dezbat idei și proiecte privind Festivalul “Liviu Rebreanu “, dar și despre viitorul Teatru bistrițean.

Practic, această antologie pune baza unei splendide construcții pe care o numesc civilizația Logosului, fiind structurată în cinci capitole, sugerate prin degetele mâinii formate din cărți, încă de pe copertă prin desenul lui Lucian Dobârcă, la care se adaugă “Portrete din festival văzute de Marian Avramescu și Lucian Dobârtă “ și un “Album de festival”.

În condiţiile fenomenului de globalizare şi de integrare europeană a ţării noastre există riscul ca o parte din tezaurul cultural al neamului românesc să se piardă, aşa cum se întâmplă în prezent, sub pretextul îmbogăţirii limbii române cu englezisme şi americanisme, dispar cuvinte din dulcele grai românesc, aşa că, această antologie devine o “ladă de zestre “ a spiritualităţii româneşti și a culturii de pe mapamond.

Lucrările cuprinse în această crestomaţie, fac parte dintr-un evantai policolor.Descoperim lucrări mai din toate genurile literare, fapt ce creează o rezonanţă polifonică, mulţumind toate gusturile cititorilor.

Meritul celor care au antologat lucrările între copertele acestei cărţi este că a înţeles şi a evitat tendinţa unor autori care doreau să devină originali, împingând la extrem originalitatea, fiindcă aceasta nu este originalitate.Adevărata originalitate nu se doreşte, este o rezultantă firească a inspiraţiei libere. Din conţinutul nou rezultă în mod natural forma cea nouă. Căutarea noilor mijloace, dacă se rezumă, spre exemplu, la folosirea unor metafore noi, introducerea unor idei originale, atunci are o anumită valoare, dar arta începe dincolo de această căutare. Nu despre ea este vorba. Este vorba de urmărirea meticuloasă a unor forme estetice, de vizarea exclusiv deliberată a textului, care vrea să exprime exclusiv ilogicul. Aşa cum au procedat postmoderniştii. De aceea, afirmăm că nu este o căutare originală, ci, dimpotrivă, este cea mai uzitată şi uzată, cea mai de rând din zilele noastre.

De această carte cititorul se apropie ca de o iubită. Pe motiv că de fiecare dată descoperă noi şi noi faţete şi valenţe despre autori din țară, dar și de pe diferite meridiane ale lumii şi interesantele lor lucrări. Nu trebuie s-o citeşti decât atunci când ţi-e dor de ea. Cititul în momente nepotrivite este infructuos.De aceea, dacă prin natura sa cititul este instabil, trebuie să citeşti alt autor din această antologie, aşa cum ai citi mai multe cărţi deodată. Pe fiecare la timpul său, în aceeaşi stare sufletească.

Capitolul 1 cuprinde comunicările susținute de participanți la Festivalul Internațional de Teatru și Proză ce a avut loc în luna noiembrie anul trecut. Dramaturgia lui Liviu Rebreanu este analizată cu profesionalism de Antonia Bodea, același lucru îl fac Sorin Lucaci și Elena M.Cîmpan, pe când Al.Florin Țene se apropie de personajul Ion din romanul cu același nume, constatând că acesta este seismograful trăirilor sufletești ale țăranului ardelean. Nu e lipsit de importanță articolul lui Andrei Marga despre perspectiva reconcilierii naționale.

Poezia este bogat reprezentată în capitolul 2 unde sunt antologați poeți din toată țara, pornind de la Mariana Pândaru Bârgău, Elena M. Cîmpan, Menuț Maximinian, până la Titina Nica Țene, Rodica Fercana, Dorel Cosma, Mircea M.Ionescu, Victor Știr, Aurel Rău,Victoria Fătu Nalati, Passionaria Stoicescu, Ana Zegrean, până la poețiil din Turcia,(Mesut Șenol) și Franța(Joel Conte ).

Dacă în Capitolul 3 sunt cuprinse într-un evantai policrom recenziile la cărțile lui Dorel Cosma, Menuț Maximinian, Anca Sârghie, Alexandru Cristian Miloș și Elena M. Cîmpan, semnate de Antonia Bodea, Al.Florin Țene, Menuț Maximinian și Theodor Damian, în Capitolul 4 sunt cuprinse articole despre efervescența mișcării literar-culturală din Bistrița, frumoase și realiste pagini ce oglindesc inițiativele și întâlnirile de excelent nivel intelectual și artistic de la Festivalul Internațional de Teatru și Proză, cum subliniază Victor Știr, ce îmi aduc aminte de zicerea lui Jorge Luis Borges: “Nu se judecă după ceea ce se scrie, ci după ceea ce s-a citit. “ Aici descoperim semnăturile lui Ioan Radu Văcărescu, Cornel Udrea, Muguraș Maria Petrescu, Emil Cătălin Neghină, Adrian Găzdaru, Bogdan Cioabă, Aurel Pop, Dan Tudor, Esra Alkan, Milan Richter, Nicolae Feier , Al.Florin Țene, Ioan Godja, Vasile Jimboreanu, Doris Cosma, Daniela Gîfu, Zorin Diaconescu, Maria Herineanu, Gheorghe Mîzgan, Nicolae Vrăsmaș, Ioan Lazăr, Milan Richter, Marilena Toxin, Ioana Heidel, Nadia Baciu Fărcaș, și mulți alții, fapt ce denotă că aprecierea este unanimă privind mișcarea culturală din Bistrița.

Capitolul 5 cuprinde interviurile lui Anca Sîrghie despre ultimii ani din viața lui Lucian Blaga în amintirile lui Aurel Rău, Menuț Maximinian discută cu prof.univ.dr.pr.Theodor Damina despre compatibilitatea între vocația preoțească și cea literară, iar în al doilea interviu Menuț Maximinian “sondează” pătrunde cu întrebări în viața scriitorului Al.C.Miloș, scriitor care concluzionează că “acasă pentru mine este undeva prin constelația Pleiade “, fapt ce mă face să reneg zicerea lui Rabindranath Tagore:”Păsările care s-au născut în colivie le e frică mai ales de cer. “

Acest florilegiu se încheie cu capitolele 6 și 7, în care descoperim două percepții ale realității: una văzută prin ochii a doi caricaturiști:Marian Avramescu și Lucian Dobârtă, și altă realitate văzută prin ochiul aparatului de fotografiat.În capitolul 6 sunt portretele caricaturizate ale scriitorilor participanți la diferite acțiuni culturale, din care deducem caractere și stări psihice ale personajelor,prin tușa accentuată a fizionomiilor. Umorul fiind o formă de exorcism. Sunt tablouri surprinse cu mâna sigură și cu instinct al analizei sufletești, aparținând deopotrivă personajului și pictorului de suflete.Iar în capitolul 7 aparatul de fotografiat a surprins clipa multiplelor acțiuni culturale organizate de Palatul Culturii din Bistrița.

Închizând coperțele acestei antologii gândul îmi readuce din lumina memoriei aforismul lui Emile Zola: “O operă de artă e un colț al creațiunii văzută prin prisma unui temperament. “

Al.Florin Țene

(1)

Mesut Senol

Mesut Senol

TWO WHITE SNOW WOMEN
They came from above
From inside out
From far away
From our past
They never ceased to exist
They became the landmarks
Of the meaning of a cherishing adventure
They were quick to produce smiles
Making fellows enjoy their deeds
Full of energy
With a courage to fight enmities
They came to life
To surpass all the barriers
To be more passionate
Under white snow’s dreamland
Their two fine heads
Compassion in their hearts
Free at last in their age
To make fun of themselves
And to give joy to the world
In fact you must follow their steps
In appreciating what astonishes us
It is all about nothing but a thrilling love…

DOUĂ FEMEI ALBE CA ZĂPADA
Au venit de sus
Au ieşit din interior
Din depărtare
Din trecutul nostru
Nu au încetat să existe
Au devenit borne la hotar
Al înțelesului unei faimoase aventuri
Zâmbeau cu generozitate
Iar cei din preajmă lucrau cu plăcere
Pline de energie
Curajose în lupta cu vrăjmăşia
Ele au prins viață
Au trecut de toate barierele
Pentru mai multă dăruire
Sub țara de vis a zăpezilor albe
Capetele lor rafinate
Compasiunea din inimile lor
Ajunse la vârsta libertății
Când râd de ele însele
Şi sunt gata să facă o bucurie întregii lumi
De fapt trebuie să le urmezi paşii
Este o prețuire care ne uimeşte
Şi nu e decât fiorul unei iubiri

Translated by Zorin Diaconescu

(2)

Şcoala îşi are rolul ei determinant, indiferent de timp şi vremuri

Şcoala îşi are rolul ei determinant, indiferent de timp şi vremuri

„Pentru fiecare om, viaţa sa este o şcoală de la leagăn până la mormânt, tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, auzim, dobândim, posedăm, nu este altceva decât o anumită scară pe care urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă a putea atinge vreodată suprema treaptă” (Comenius).
O ştire de astăzi mi-a atras atenţia. În legătură cu o localitate din judeţul Bistriţa, de undeva, de lângă Feldru, Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa Năsăud a luat hotărârea ca o şcoală din apropiere să-şi piardă personalitatea juridică, să devină structură, adică să se desfiinţeze, iar elevii să se mute la centru. Spre surprinderea directoarei şcolii, în loc să găsească în bănci elevi, i-a găsit pe părinţii acestora, care au spus că nu sunt de acord cu desfiinţarea şcolii şi în acest sens sunt decişi să întreprindă toate formele de protest pe care le au la îndemână. Surprins plăcut am fost de faptul că primarul era alături de ei. Şi, nu ştiu de ce, gândul m-a dus la George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Olimpiu Nuşfelean, Andrei Marga, bistriţeni de vază, pentru care şcoala reprezenta şi reprezintă un „templu” al sufletului şi o prioritate existenţială, o trăsătură şi o oglindă a patriotismului autohton.
Întotdeauna mi-au fost dragi bistriţenii şi sălăjenii, vecinii noştri de judeţ, prin gesturile lor, care ar trebui să ne dea de gândit şi nouă. Îl auzeam de Ziua Culturii Naţionale pe academicianul Eugen Simion, care critica politica de comasare a şcolilor, spunând că este cea mai mare prostie să desfiinţezi şcoli, deoarece este un atentat la identitatea satului. Ce mai reprezintă satul fără învăţătorul lui, fără preotul lui, modele de urmat pentru tânăra generaţie atât de bombardată cu modele false luate de la televizor şi din alte surse dubioase?!
De sute de ani, şcoala a constituit şi constituie factorul principal de cultură şi civilizaţie pentru locuitorii satului, fiindcă dascălii lor promovează cultura şi valorile societăţii româneşti, dar şi pe cele ale comunităţii, promovează principiul valorizării fiecărui elev şi al formării lui pentru reuşita socială, iar acest lucru se poate realiza cu succes cunoscând elevul, pe părinţii lui, mediul lui social.
Şi încă ceva: şcoala, prin absolvenţii ei, ridică prestigiul satului. Îmi amintesc ce concurenţă era, şi sper că este în continuare, între satele Lucăceşti şi Dăneştii Chioarului. Dacă primul i-a dat pe chestorul Vasile Mureşan, secretarul judeţului Ioan Dragoş, medicul uman Geta Zah, medicul veterinar Zoe Zah, comisarul-şef de poliţie Corneliu Mureşan, comisarul Radu Cristian, profesorii Rozalia Bonte, Iuliana Buciuman, Claudia Chiorean, Ana Dragoş, Gelu Dragoş, Gabriela Avram, Gabriel Bonte, ing. Cornelia Spătar, ing. topograf Crina Tînc ş.a., localitatea vecină se poate lăuda cu deputatul dr. Nicolae Bud, medicul uman Livia Monica Neagotă, ing. silvic Nistor Bud, ing. agronom Ioan Chiorean, prof. dr. Ionuţ Victor Chira, învăţătoarea Maria Vieru ş.a.
Înţelegem că măsura de comasare s-a luat datorită crizei economice şi finanţării per elev (aşa, ca la animalele din grajduri…), dar tare mi-e teamă că această măsură va produce o altă criză: cea a indentităţii noastre ca popor trăitor aici de peste 2000 de ani. Şi, aşa cum se spune că „ţăranul este talpa ţării”, sau, cu cuvintele blagiene, că „veşnicia s-a născut la sat”, şi eu spun că sunt alături de bistriţeni, iar dacă vreodată s-ar pune problema închiderii şcolii din Lucăceşti, acolo unde au învăţat bunica mea, părinţii mei, fratele meu, eu, copiii mei, voi fi primul care mă voi opune din toate răsputerile.
Sper că lucrurile se vor aşeza pe alt făgaş, pe cel al normalităţii şi binelui. Doamne, ajută!

Gelu Dragoş

(19)

Al Florin Țene

EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

Dor de Eminescu
Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde
Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate
Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc din metafore cu migală palate
Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

Eminescu

Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.

Ca aerul şi seva, EMINESCU…
Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor în părul LUI
Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită de gânduri
Pe cărări de-argint şi flori
De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor străbune
Când este veacul şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte
În balade prelungind chemarea
Aşternută peste veacuri punte
Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,
În fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit în inimi veşnică statuie.

Dor
Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
De roata horei jucată la fântână
De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
Când îşi mână ciobanul oile la stână.
De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
Întorcând brazda recoltei viitoare,
Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
Umplută cu apa rece rece la izvoare.
Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
Când cumpăneşte ploaia în privire
De braţele vânjoase ce pun în car
Rodul crescut din marea iubire.
Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
În ciutură apa rece şi curată,
De roţile încinse cu verghetele de fier
Pe uliţa satului de ploaie arată.
De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
Spusă cu asprimea mierei de labine.
Pădurea în care n-a intrat topor
Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Al.Florin ŢENE

(1)

IOAN DRAGOŞ

Moara lui Gelu

vineri, 18 noiembrie 2016
POESIS – IOAN DRAGOŞ

ID

Picătura de ploaie

”cu naivitatea melcului ce iese din casă
fii fără grijă ți se spune
fii fără grijă
încă o dată se umple fagurele
nimeni n-a stins încă oglinda
în ea e duminică
deși dormi pe un pat între toamnă și iarnă
recunoști că ai înțeles
dar cu gândul acesta
nu te-ai împăcat
prin preajmă se tutuiesc
jupuitele piei de rezervă
colocvii întreținem cum spune hans
cu pisicile cu pietricelele
cu focul cu orezul
cu busuiocul și cimbrul
răbdare se cere
vremea curge șuierând pe sub arcul podului
întoarse sunt semnele drumului
vino până nu suntem încă orbi
prințul strânge ostași
jos în curtea castelului
împarte oștirii iarba și frunzele toamnei
îmi spun că au nevoie de mine
drept răspuns citesc
la pagina douăsutetreizeci și doi
de aceea
îmi port de grijă
îmi cercetez cu atenție drumul
și mă tem de fiecare picătură de ploaie
să nu mă doboare”

Liniile de cretă

”un păianjen se plimbă pe cele două cărți
de pe măsuța de la hotelul răzvan
brun ca un coniac/brun
ca frunzișul
risipite-s cheile
mereu siliți să pribegim mai departe
toți fluturii mei
sunt în grădina ta
vezi jăratecul misiunii și-al țintei
în jurul unghiurilor îndepărtate
de unde vin ceasurile proaspete
ca o apă subțire
peste sâmburele de jos
caută-mă tu
găsește-mă tu
prin jocul lor de lumini și umbre
ordonate pe tabla de șah
tăierea nodului numit gordian
recunoaște că ai înțeles
liniile de cretă pe care ploaia le stinge
sticla goală își împlinește jertfa
prea înaltă intenția
prea măruntă puterea
cine să mai vorbească
printre vise înregistrate și poduri amare
înțelepciunea își înalță coliba
nu e ușor să privești în ochi
moneda de schimb
auzi cuvinte pe care nu le pătrunzi
le-aduni și le-așezi lângă păianjenul brun
ca frunzișul/brun ca un coniac
de pe măsuța din camera de la hotelul răzvan”

Metafizica unui pahar

”fie vorba între noi
de mult nu mai fac valuri
nu mai bat apa-n piuă
văd cum se așteaptă unii pe alții
și mărunțesc toate interpretările
n-am mâncat și n-am băut
mă duc să-mi trăiesc puțin viața
uit că stau de strajă
îți poți pierde mințile de la atâtea reguli
îmi spui că lumea-mi zice fluturaș
deși-s lipit de glie cum se știe
trudesc de greu în slujba ta
vorbind în nisip ore întregi
pierdem obișnuința de-a fi noi înșine
așa înțelegem metafizica unui pahar
care se sparge exact în clipa
când s-a umplut
la hotarul dintre prea mult și nimic
mereu îți curge sub călcâie
o cărare atât de îngustă
memorie de apă curgătoare
și graba cu care vrei să înțelegi
toate de-odată
mereu am rătăcit
pe căile profunde
privim malurile sau paharele
facem socoteala anilor
ca soldații
din războiul de o sută de ani
cum spune anton
și uite așa
am adormit cu tinerețea în brațe ”

Nesfârșite hârtii între prestigiul golurilor și luciul armurii

”mereu afli lucruri de neaflat
prin materia vâscoasă a zilei
vom trece strada
și vom vedea ce se întâmplă
privesc cu un ochi atent toate acestea
cercurile unei aspre geometrii
prestigiul golurilor și luciul armurii
să pari liniștit
să numeri în gând
mereu afli lucruri de neaflat
jurnalul curge mai departe
sub păstăile ce-și deschid tecile
frumoase femeile
ce trec în sus și în jos pe scară/pe stradă
când adevărul își sparge gogoașa
și devine fluture
neatins și lipsit de zgârieturi
ceilalți se ocupă de treburile lor
nesfârșite hârtii
destul săpat destul scobit
în ceea ce pe viitor ni se cuvine
marți învățăm răbdarea
în oglinzi de hoteluri
vechiul timp foșnind după tine
așa te ferești din calea unui potop
de întrebări fără sens
din anii mai tineri
am vrut să trec neobservat
printre prestigiul golurilor
și luciul armurii
am numărat în gând
jurnalul curge mai departe
spre ziua așteptată

când le vin perdelelor stăpânii”

(1)

BUDISMUL

GEORGE PETROVAI

foto_g_petrovai

Umanismul confucianist și misticismul daoist,
cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză

(Partea a VI-a)

8.Budismul

Budismul, ale cărui baze au fost puse de către Buddha în secolul al VI-lea î.Cr., a pătruns în China în secolul I al erei noastre. Influența lui religioasă și filosofică a avut un caracter progresiv, îndeosebi după căderea dinastiei Han.
Timp îndelungat budismul a fost confundat cu daoismul, datorită faptului că primii traducători ai sutrelor apelau la expresii daoiste pentru a putea exprima în chineză noțiunile budiste. Termenii respectivi erau împrumutați din San xuan, cele trei lucrări fundamentale ale metafizicii neodaoiste: Lao zi (Dao De jing), Zhuang zi și Yi jing.
De timpuriu, ceea ce înseamnă îndată după pătrunderea budismului, au existat contacte între budiști și amatorii de dezbateri filosofice. Apoi, după refugierea în anul 317 a împăraților Qin la sud de Fluviul Albastru, în China meridională s-au stabilit contacte strânse între daoiști și budiști, în care se dezbăteau chestiuni legate de ființă și neființă, budiștii preferând vidul (Kong) în locul neființei (Wu).
De reținut că la acea dată în China existau șapte școli budiste! Chiar dacă mai târziu aceste școli n-au avut o influență prea mare, simpla lor existență dovedește că, încă din secolul al IV-lea, noua doctrină avea un rol important în gândirea chineză.
Primul mare gânditor budist chinez a fost Seng Zhao (384-414), el contribuind la implantarea în China a școlii indiene Calea de Mijloc, orientare cunoscută mai ales sub numele de Școala celor Trei Tratate. Cultura daoistă asimilată de Seng Zhao până la convertirea sa la budism este pretutindeni prezentă în culegerea numită Tratatele lui Zhao (Zhao lun).
Opinia comună a daoismului și budismului vechi era aceea că fenomenele sunt în perpetuă mișcare, prin urmare nu au realitate. Seng Zhao face un pas mai în față și susține că înseși transformările sunt ireale.
Mișcarea și schimbarea sunt doar aparențe, iar timpul este ireal. Reală este numai imuabilitatea (bu qian), un concept care transcende noțiunile de repaus și mișcare, astfel că tot ce există (ființă, lucru, fenomen) este fixat în clipa căreia îi aparține, neaflându-se nici în mișcare, nici în repaus.
Deoarece orice lucru este și, totodată, nu este, în virtutea faptului că nu există nici ființă și nici neființă, trebuie respinsă antiteza existență-nonexistență.
O contribuție însemnată la dezvoltarea și consolidarea budismului chinez îi revine lui Dao Sheng (circa 360-434). Condiția de buddha (iluminat), ne asigură el, se obține prin iluminare instantanee, idee care va deveni esențială în budismul Chan (budismul Zen la japonezi).
Sigur că procesul de expansiune al budismului se va lovi de opoziția înverșunată a confucianiștilor și daoiștilor. Principalele obiecții ale adversarilor budismului au fost următoarele:
a)Doctrina expusă în sutre este neverificabilă și mult prea complicată;
b)Nefiind adaptată la obiceiurile chinezești, doctrina lui Buddha se dovedea inutilă pentru guvernare;
c)Pentru că sufletul omului este muritor, nu există reîncarnare.
Se subînțelege că cele mai multe discuții și polemici s-au purtat pe marginea nemuririi sufletului. Nu prea bine documentați, adversarii budismului susțineau că „suflurile” sau „energiile vitale” (Qi) se epuizează în decursul unei singure vieți și că la moarte ele dispar (sunt absorbite) în Invizibil.
Principalul adversar al budismului în această perioadă a fost Fan Zhen (450-515), autorul celebrului Eseu asupra stingerii sufletului, în care susține cu tărie că „trupul este sufletul” (înzestrate cu simțire, membrele și celelalte organe sunt părți ale sufletului) și că fiind ciclul viață-moarte un proces natural, problema atât de dragă budistului pur și simplu nu există. Eseul, ne înștiințează M. Kaltenmark, „se termină cu un atac în toată regula împotriva religiei străine, acuzată de tot felul de fărădelegi”.
Reunificarea politică din timpul dinastiilor Tang și Song duce nu numai la ascensiunea budismului, ci și la sporirea ostilității anumitor cercuri chineze împotriva sa. Asta până în anul 845, când – în urma unei drastice persecuții – ascensiunea budismului va fi oprită.
În secolul al VI-lea a apărut școala Lotusului (Tian tai). Școala este pur chinezească, întrucât textul de bază (Sūtra Lotusului) a fost interpretat într-o manieră originală de către Zhi Kai (Zhi Yi, 538-597), călugăr de pe muntele Tiantai (provincia Zhejiang).
Pornind de la un text sacru, Zhi Kai urmărea să împace metodele contemplative cu cele rațional-intelectuale, încercare care a dus la construirea unui veritabil sistem filosofic: Universul este un Spirit (xin) absolut, numit de filosof Zhen ru (Real astfel), în care existența tuturor lucrurilor și ființelor (dharma, termen împrumutat din sanscrită, unde are înțelesul de adevăr sau învățătură) depinde de acest Spirit, nediferențiat în esență și capabil să se manifeste sub aspecte și calități diverse, căci din el emană „impurele” fenomene și ființe ale lumii exterioare. Aflăm, de asemenea, că numai Zhen ru (Real astfel) este real și că elementele constitutive ale ființelor (dharma) sunt „vide și iluzorii”. Cu toate astea, ele posedă o existență aparentă și temporară.
Cum nimic nu este în mod fundamental exterior Spiritului, acesta conține două naturi (virtualități): una pură și una impură. Aidoma lui, toate ființele vii au două naturi, cu următoarea caracteristică: natura lor pură rămâne intactă, cu toate că ele, prin natura lor impură, produc acte impure. La iluminați lucrurile stau taman pe dos: deși natura lor impură rămâne intactă, ei au capacitatea să producă acte pure prin natura lor pură.
Vasăzică, ființele vii și iluminații sunt în esența lor identici. Deosebirea dintre cele două categorii este următoarea: dacă actele (karma) celor dintâi le influențează natura impură, astfel că sunt antrenați în ciclul reîncarnărilor, prin actele lor pure iluminații își pot influența natura pură, ca atare sunt pregătiți să pătrundă în nirvana (tărâmul fericirii pentru desăvârșiti).
Cu încurajatoarea completare că, deși trăiesc într-o lume impură, ființele vii – întrucât își păstrează natura pură – pot fi întotdeauna salvate, pe când iluminații trăitori într-o lume a purității, prin faptul că-și păstrează natura impură, sunt susceptibili în orice moment să recadă în ciclul reîncarnărilor.
În concluzie, ne învață Zhi Kai, „ca să fii salvat, trebuie să-ți cultivi neîncetat spiritul!” Acest achivalent al mântuirii creștine se realizează prin două procedee complementare:
a)Încetarea (zhi), acțiune care permite oprirea fluxului gândurilor greșite prin conștientizarea faptului că toate ființele sunt lipsite de consistență și că existența lor este aparentă;
b)Contemplarea (guan), metodă prin care se revelează adevărul că lucrurile se nasc în virtutea constituirii Spiritului și că, aidoma viselor, ele au doar o existență iluzorie.
O altă faimoasă școală este Hua yan, școală care prezintă multe asemănări cu Tian tai și al cărei principal fondator a fost Fa Zang (643-712). Pornind de la sutra Avatamasaka, la rândul lui Fa Zang elaborează un sistem filosofic coerent prin interdependența dintre lumea realității absolute (Li sau Principiul rațional) și lumea fenomenală a activităților (shi): prima se aseamănă cu apa, cealaltă cu valurile.
Comună tuturor școlilor mahayaniste (Mahayana – Marele Vehicul din budism), această concepție devine dominantă în școala Hua yan, ea reamintind de dihotomia daoistă Wu-You (Neantul – Lumea sensibilă) ce fusese preluată de cele șapte vechi școli budiste.
Dacă în școala Tian tai armonia dintre cele două lumi provenea din faptul că „totul se află în totul”, în școala Hua yan armonia este rezultatul interdependenței dintre ființe (dharma): cu toate că vide în ele însele (nu există decât, pe de o parte, prin relațiile stabilite între ele, pe de altă parte, prin relațiile dintre ele și Univers), totuși, își corespund unele altora și se implică unele pe altele. Și iată cum în concepția școlii Hua yan, Universul nu este decât un complex de relații între ființe!
În vremea dinastiei Tang (sfârșitul secolului al VII-lea), a fost editată cartea apocrifă Suramgama sūtra, o carte al cărei original indian se pare că n-a existat niciodată, dar care a avut o mare influență asupra cugetătorilor chinezi. Potrivit ei, fenomenele nu sunt decât actualizări ale absolutului nediferențiat și transcendent, un absolut prezent în fenomene atât ca sursă cât și ca substanță.
Facultățile senzoriale ale celui care poate accede la absolut (singura realitate neiluzorie) se purifică, dar folosirea lor devine global-indistinctă. Inspirația autorului sutrei este indiscutabilă: Zhuang Zi admitea la rândul lui că misticul, după ce-și unifică spiritul, cunoaște o percepție globală a lucrurilor. Nu numai atât. Deoarece spiritul fiecărui om posedă o calitate transcendentă, prin procesul introversional al contemplării spiritului se poate ajunge la salvare!
Dar cum nu se întrunesc condițiile unei „iluminări subite”, trezirea va avea loc după o necesară etapă pregătitoare, în cursul căreia spiritul va fi purificat în mod gradual. Chestiunea gradualismului și subitismului se va pune în curând și cu multă acuitate în cadrul școlii Chan.
Asta nu înseamnă nicidecum că teoria „iluminării subite” nu existase și înainte. Existase, căci – așa cum cum arătat mai sus – Dao Sheng o făcuse cunoscută la vremea lui. Potrivit ei, are parte de iluminare și o viziune totală asupra lucrurilor doar înțeleptul care-și identifică spiritul cu Nimicul (Wu). După atingerea iluminării, starea devine definitivă, întrucât Wu este indivizibil – „ori îl posezi în totalitate, ori deloc”! Dar la o atare stare de grație nu se ajunge prin cultivarea spiritului (orice activitate îl antrenează pe om în ciclul transmigrărilor), ci – dimpotrivă – prin completa golire a creierului de gânduri.
Cu precizarea că absența voluntară a gândirii nu înseamnă nicidecum a nu gândi nimic. Trebuie să te gândești la toate lucrurile, adică să posezi facultatea gândirii totului, dar să nu te lași dominat de nici unul dintre ele și „să nu dobândești niciun gen de cunoaștere pozitivă”!
Cu toate că după iluminare vederea înțeleptului nu se deosebește cu nimic de a unui om obișnuit, totuși, actele sale au un alt sens, astfel că el nu mai este același om: da, căci fără intenții și gânduri particulare, fără noțiunea binelui și a răului, el ajunge ca prin eliberarea de sub tirania timpului să nu mai creeze karma.
Doar câteva cuvinte despre legendarul Boddhidharma și urmășii săi. Conform tradiției, primul patriarh al școlii Chan (cum spuneam, mult mai bine cunoscută sub numele japonez de Zen) a fost Boddhidharma, personaj cu o existență îndoielnică, despre care se crede că a sosit în China în jurul anului 500. Se presupune că izvorul acestei doctrine a fost învățătura esoterică împărtășită de Buddha unuia dintre discipolii săi și că această învățătură s-a transmis apoi pe cale orală, adică așa cum se obișnuia în India antică.
După moartea lui Boddhidharma în anul 534, conducerea școlii s-a transmis până la Hong Ren (602-675), cel de-al cincilea patriarh. La moartea acestuia, Shen Xu (mort în anul 706) și Hui Neng (638-713), principalii lui discipoli, s-au despărțit: primul a întemeiat în nord (provincia Hubei) o mișcare „gradualistă”, celălalt în sud (provincia Guangdong) o mișcare „subitistă”. Școala „subitistă” s-a dovedit mai puternică: din secolul al IX-lea rămâne singura reprezentată de seamă a budismului, așa că Hui Neng devine cel de-al șaselea partriarh.
Considerând că nu există învățătură explicită și că adeptul trebuie să descopere el însuși adevărul în urma unui incident oarecare, Chan-ul din sud a respins cultul lui Buddha, lectura sutrelor și viața monahală. O altă caracteristică a acestei școli: uneori maeștrii Chan utilizau paradoxuri enigmatice și, pentru „trezirea” discipolilor, recurgeau la mijloace brutale…
N.B.În toată această lungă și înfloritoare perioadă pentru daoism și, îndeosebi, pentru budism, cel mai valoros reprezentatnt al confucianismului a fost Han Yu (768-824). Mare scriitor (a scris o proză simplă și directă), Han Yu rămâne în filosofia chineză prin cele trei contribuții majore la renașterea confucianismului: critica adusă cvietismului daoist și nihilismului budist, concepția sa cu cele trei grade ale naturii umane (superior, mijlociu, inferior), precum și propria teorie despre iubirea universală, loc în care se apropie de Mo Zi (filosoful pentru care nutrea o profundă admirație) și unde, totodată, se desparte de tradiționala opinie confucianistă.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
15 sept. 2016

(2)