Anca Goja

now browsing by tag

 
 

Zăpada neagră – Controversă


Dreptul la opinie

Anca Goja n-a plagiat!, autor Adrian Pârvu

 

O domniţă din Baia Mare, Virginia Paraschiv pe Cartea de Identitate, o acuză în mod nejustificat pe debutanta Anca Goja că, volumul său de proză scurtă “Zăpadă neagră şi alte povestiri” (Editura Tracus Arte, 2014) seamănă suspect, în titlu şi în conţinut, cu un volum semnat Ştefania Oproescu“Zăpada neagră” – Editura Valman, 2007. Coincidenţa din titlu este, desigur, stânjenitoare şi poate Anca Goja ar fi trebuit să facă ceva cercetări înainte de a-şi “boteza” volumul de povestiri. “Zăpadă neagră” este şi titlul unei comedii de Mikhail Bulgakov, este titlul unui deja celebru film chinezesc şi este traducerea franceză a unui roman scris de Christian Rolland: “Niege noire” (vezi imaginea de mai jos!). Cât despre conţinut, lucrurile sunt limpezi. Nu am citit cartea doamnei Oproescu (pe numele său adevărat Ştefania Cristea), de profesie medic, din Râmnicu Sărat, cu veleităţi literare lăudabile (a publicat şi versuri). Dar tentativa doamnei Paraschiv de a inventa un plagiat acolo unde el nu există este atât de puerilă încât nu poate fi luată în discuţie. În plus, Anca Goja este o persoană ce nu poate sub nicio formă pusă în umbra unei astfel de suspiciuni. Scrierea ei este originală, plină de prospeţime, situată între real şi fantastic. O astfel de literatură nu se poate face cu copy-paste, cum insinuează Virginia Paraschiv! Cartea Ancăi Goja este absolut originală, bine scrisă, demnă de toată atenţia Romanul lui Christian Rolland, ediţia franceză Anca Goja, cu o proză originală!

DREPTUL LA  REPLICĂ

 

 

Domnule Adi  Pârvu,

 

Spuneți în textul  Anca Goja nu a plagiat :”Coincidența din titlu este, desigur, stânjenitoare .Întrebare: Pentru cine stânjenitoare?

Apoi, cum să înțeleg expresia : ”veleități literare lăudabile ”, cu referire la volumele publicate de mine. Adică ,pretenții nejustificate (DEX) lăudabile ?  Mai mult, nu ați citit volumul, dar ați aflat că am publicat și versuri.

Nu  locuiesc în Rm. Sărat ci în Focșani , numele meu adevărat (cel sub care m-am născut este  Oproescu  Dorina Ștefania ) și sunt secretar literar la revista OGLINDA LITERARĂ, revistă  care a  publicat și texte ale Ancăi Goja.  Așa că, până la filmul chinezesc, până la romanul Neige Noire, care nu știu să se fi tradus la noi, despre revista noastră avea sigur știință.

În final, subliniez  că  în textul publicat de  Doamna Virginia Paraschiv nu am găsit , deși l-am citit cu atenție, cuvântul plagiat. De unde atunci verdictul din titlul dumneavoastră ?

 

                                                       Ștefania Oproescu

2014-06-05 00.02.23

(418)

Anca Goja- lansare de carte

(129)

” Poveste cu porumbei ”, autor Anca Goja ( Baia Mare )

Poveste cu porumbei

 

Deschise geamul, aşeză pe pervaz miezul de la două felii de pâine  şi privi jos, în curtea blocului cu 4 etaje. Câţiva copii se jucau cu găletuşele şi lopăţelele în groapa de nisip. Erau copiii vecinilor. Aveau chipurile serioase şi preocupate în timp ce se străduiau să ridice un castel din nisipul udat cu apa din găletuşa umplută de una dintre bunici, la robinet. Cu un sentiment de nostalgie, închise geamul. Se aşeză în fotoliu, cu picioarele strânse sub el şi privi pe fereastră. În câteva minute, pervazul se umplu de porumbei. Erau obişnuiţi să ia masa acolo. Veni întâi unul, apoi încă unul. Şi alţi doi. În sfârşit, al cincilea. El îi privi mulţumit să-i vadă mâncând cu poftă firimiturile de pâine.

 

Îşi sprijini spatele de spătarul fotoliului şi închise ochii. Doar o clipă să se odihnească, doar o clipă. Ridică iar ochii spre fereastră… şi în loc de porumbei, îi văzu pe pervaz pe cei cinci copii din vecini. Se jucau cu lopăţelele şi găletuşele şi aveau ciocuri de pasăre. Se gândi să le mai dea nişte pîine şi se ridică din fotoliu. Deschise geamul, dar invers faţă de cum proceda de obicei, iar sticla îi lovi în plin pe copiii cu cioc. Toţi cinci se rostogoliră în hău cu un ţipăt prelung. Îngrozit, el privi în jos. Abia acum observă că locuia la ultimul etaj al unui zgârie-nori. Văzu copiii continuând să cadă şi apropiindu-se vertiginos de o arteră intens circulată. Brusc, i se făcu rău. Merse împleticindu-se la baie şi vomită. Îi era greaţă de tot, îi era greaţă de el însuşi. Îşi privi mâinile: erau pline de sânge. Dădu drumul la apă să curgă în vană, se clăti pe mâini şi puse dopul.

 

Sună telefonul. Buimăcit, îşi căută mobilul în buzunar şi răspunse.

-Da…

-Păi ce faci, măi? Pe unde eşti?

-Acasă, dorm.

-Dormi, la ora asta? Păi nu trebuia să ne vedem la o bere?

Cu frică în suflet, privi rapid pe fereastră. Se întunecase. Pe pervaz nu se vedea nimic deosebit.

-Ba da, vin acum. Aşteaptă-mă 15 minute.

Îşi luă o pereche de sandale în picioare şi ieşi din casă, nu înainte de a-şi privi scurt mâinile. Erau curate, totul era în regulă.

 

Seara cu prietenul fu ratată din start. El era posac, cu gândurile în altă parte şi nu avea chef de conversaţie. Îşi bău repede berea, îngăimă o scuză şi plecă. Acasă, îşi făcu un sandwich, deschise o altă bere şi se uită până târziu la filme proaste. Avea nevoie să îşi ţină mintea ocupată. Dacă îşi amintea visul, simţea brusc cum i se face greaţă.

 

Nu îşi dădu seama când adormi. Se trezi dintr-o dată în casa plină cu apă. Se dădu jos din pat. Apa îi ajungea până la glezne. Dar era parcă legat de mâini şi de picioare. Muşchii nu îl mai ascultau. Se aşeză din nou pe pat şi aşteptă. Stătu aşa, cu capul în palme. Apa îi crescu până la genunchi. Apoi, până la piept. Un şuvoi de apă începu să curgă pe geamul deschis. Se ridică, înotă până la uşă, o deschise cu greu şi ieşi afară.

Era în faţa blocului cu patru etaje. Totul era acoperit de apă. Apa acoperea străzile, trotuarele, florile din curţile blocurilor, mingile uitate afară ale copiilor. O luă înainte, pe stradă. Acum, apa acoperea maşinile, bicicletele, tufişurile. Începu să înoate, până când văzu că apa murdară acoperi blocurile, apoi dealurile din jurul oraşuluişi, în cele din urmă, coşul uzinei. Înota acum de unul singur. Nimic nu se vedea în zare. Doar o apă mare şi cafenie, care înghiţise totul.

 

Începu să se panicheze, când în zare văzu un punct alb. Acesta se mări repede. Putu să îşi dea seama că e un fel de vapor. Pe punte zări o mulţime de animale: cai, zebre, cămile, girafe, găini, iepuraşi, măgari, lei şi câte şi mai câte. Erau câte două din fiecare şi trăiau în bună înţelegere. Dintr-o dată, văzu o pasăre luându-şi zborul de pe punte. Se uită mai bine: deşi era departe, îşi dădu seama că pasărea era un porumbel alb. O urmări o vreme din priviri. Apoi, albastrul cerului începu să se topească. Chiar aşa: ca o coală de hârtie, de pe care picura ceară albastru deschis, direct în apa cafenie. Şi unde cădeau stropii, acolo se ridicau munţi albaştri. Până când în locul cerului rămase un nimic alb, iar la orizont începură să se zărească şiruri de munţi azurii.

 

Începu să înoate cu mai multă energie, sperând să îşi găsească scăparea odată ajuns la liman. Însă cu cât se grăbea mai tare, cu atât munţii se îndepărtau mai mult. La un moment dat, renunţă. Nu mai avea niciun rost. Pentru ce atâta efort? Fiecare păcat trebuie plătit. Nu mai avea rost să se agite. Îşi lăsă braţele moi, apoi picioarele şi începu să se scufunde încet. Nimic, doar linişte deplină şi întuneric. Nimic, doar pace şi beznă. Nu poate fi mai rău decât atât. Ce-a fost mai greu a trecut.

 

Simţi o durere ascuţită în ceafă. Simți cum cineva îl apucă de haină și îl scoate din apă. Înainte de a deschide ochii, trase o gură mare de aer. Zbura deasupra întinderii de apă, îndreptându-se spre orizontul albastru. Deşi nu-l văzu, ştiu că porumbelul alb îl purta, agăţat în cioc.

 

Pasărea îl lăsă să cadă pe un tăpşan unde vântul se juca printre firişoarele de iarbă albastră. Din pricina şocului, se trezi. Simţi o durere puternică în ceafă. La dracu, probabil şi-a strâmbat gâtul în somn. Se uită, cu inima strânsă, pe geam. Pe pervaz, un porumbel alb ciugulea resturi de pâine.

 

autor Anca Goja ( Baia Mare )

 

(525)

”Poate doar mi se pare” , autor Anca Goja ( Baia Mare)

Poate doar mi se pare

 

Deschise ușa albă de la camera de baie și păși înăuntru cu destulă siguranță. Mâna nu îi tremură nici atunci când roti robinetul, iar apa începu să curgă cu putere în cadă, nici când fixă dopul negru, cu lanț metalic, în sifon. „Ce zi proastă”, se gândi ea, în timp ce se privea lung în oglinda care deja începea să se aburească. Își observă, ca prin ceață, ochii de un albastru spălăcit, buzele nemachiate, părul care începuse să se ungă și stătea în dezordine. Cu degetul arătător, începu să-şi deseneze pe oglindă autoportretul: conturul feței, apoi ochii, gura și trei fire zbârlite de păr, chiar în vârful capului. Era ridicolă. Brusc, își aminti ceva și o porni spre bucătărie. „Și doar a început bine”, își continuă ea gândul de mai înainte. „M-am trezit bine dispusă, cu o poftă de vorbă cum rar mi se întâmplă să am. Mda, tocmai asta a fost problema. Dacă aș fi avut mai mult de lucru la serviciu, totul ar fi decurs ca de obicei. Aș fi fost așa cum mă știe toată lumea: singuratică, absorbită de muncă, mereu cu ochii în computer și în hârtiile mele. Dar cum azi a fost o zi lejeră, am avut chef de vorbă. Și toți mi-au întors spatele”. Deschise sertarul de la masa din bucătărie și scoase de acolo un cuțit. „Ca să vezi cum se aranjează toate… De abia ieri mi l-a adus vecinul. I l-am dat să-l ascută și uite cât de temeinic și-a făcut treaba! Taie ca nou”. Își plimbă buricele degetelor pe lama cuțitului, ca să-i verifice tăișul, și o picătură de sânge cât gămălia unui ac i se ivi pe inelar. Dar nu își pierdu calmul. Se îndreptă din nou spre baie, care între timp se umpluse de aburii fierbinți și mirosea ademenitor datorită spumantului cu aromă de vanilie și cocos. Șterse oglinda cu mâneca pijamalei și încet, tacticos, începu să se dezbrace, privindu-se. Își scoase, mai întâi, bluza de trening bleumarin, puțin decolorată, apoi maieul alb, de bumbac, și colanții negri, învechiți și plini de scame. „Și nu doar cei de la serviciu… Cu Oana m-am întâlnit în oraș. Ne-am zâmbit, dar nu ca altădată, am povestit, dar parcă n-ar fi vrut să-și deschidă sufletul în fața mea, cum o făcea mai demult. Iar apoi și-a zărit prietena la semafor și a alergat spre ea, lăsându-mă în mijlocul trotuarului, cu un zâmbet strâmb întipărit pe figură. Mai spre seară, când am intrat pe Internet, Vasi era încă la serviciu și mi-a spus că nu prea are timp de povești. Nici cu Ema nu am putut vorbi, de când are copil e mult mai puțin sociabilă. Cred că, de fapt, pe toți i-am plictisit cu lipsa mea de spirit, cu poveștile mele absolut neinteresante… Măcar au fost politicoși. Putea să fie mult mai rău. Nu am umor. De acea sunt singură. Nici măcar soră-mea nu a mai trecut pe la mine azi, așa cum mi-a promis. Măcar cu  ea aș fi putut sta la taclale, în preajma unei cești de ceai. Cu mine nimeni nu vrea să vorbească. Sau poate doar mi se pare…”  Era acum goală și își cerceta trupul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară. Nu știa dacă îi place sau nu, i se părea doar ciudat că e al ei. Ridică piciorul drept și păși în vană, strâmbându-se și încercând să se obișnuiască cu fierbințeala apei. Încet, se așeză în cadă, apoi se lăsă pe spate, bucurându-se de arome. „Oricum, asta a fost doar încă una dintr-un șir de zile proaste. Un șir care a început… da, știu exact când: în martie, anul trecut. Atunci când m-am hotărât să-i scriu. Ne știam din vedere, iar în ziua aceea, când i-am văzut zâmbetul, m-am hotărât să îl abordez. Nu mi-a fost greu să fac rost de adresa lui de e-mail. I-am spus de la bun început că m-am îndrăgostit de el… cred că a fost puțin surprins. Poate de aceea, cu cât deveneam mai insistentă, cu atât el era mai tăcut. Mi-a spus că are o prietenă, că e îndrăgostit de ea și că nu poate începe o relație cu mine acum. Dar eu mi-am dat seama imediat că, de fapt, îi plăceam. Nu mi-a spus-o direct niciodată, dar de câte ori ne întâlneam (destul de rar și fugitiv) îmi zîmbea cu ochii lui ca ciocolata”. Spuma îi ajungea până la piept. Se scufundă și mai mult, până când apa îi trecu peste creștet, și stătu o vreme așa, ținându-se de nas. Apoi se ridică și începu să se joace cu spuma de pe suprafața apei. „I-am spus că îl înțeleg, deși numai eu știu cât am suferit. Nu am încetat să îi scriu, dar nici nu am mai insistat pe sentimentele mele. Încet, încet, a început să-mi răspundă la e-mailuri și, pe parcursul unui an de zile, am devenit prieteni. Ăsta era cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. Nu aș fi fost în stare să rup relația cu el, am știut de la bun început că el e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viață. Niciun om pe care l-am cunoscut nu e mai frumos decât el: trupul, sufletul, mintea lui, toate sunt frumoase. El era motivul pentru care în fiecare dimineață aveam puterea de a începe o nouă zi. Alaltăieri l-am văzut pe stradă, de mână cu o femeie frumoasă. O altă femeie frumoasă. S-a despărțit de prietena lui și nici prin cap nu i-a trecut că eu îl așteptam de atâta vreme. Am așteptat degeaba. Deși știu că i-am plăcut… sau poate doar mi s-a părut”. Se înmuiase de tot de când stătea în apa fierbinte. Închise ochii și în minte îi reveni o senzație pe care o avusese foarte pregnant cu o seară înainte. Se băgase în pat, seara târziu, în camera  cu draperiile trase și, pentru că îi era frig, se acoperise cu plapuma până peste cap. I se păruse că niciodată în viața ei nu cunoscuse atâta întuneric. Bezna era totală. Primul gând care îi venise în minte era că așa trebuie să fie în sicriu. Își îndreptase trupul, lungindu-se pe spate. Apoi își așezase mîinile pe piept și, cu ochii închiși, încercase să își imagineze. Aproape reușise să guste moartea, când vecina de deasupra începuse să țipe, cu vocea ei pițigăiată, la copilul care nu vroia să meargă la culcare. Acum nu era la fel de întuneric, lumina becului din baie trecea prin pleoapele roz, dar ea știa că în curând o să fie beznă. Scoase mâna dreaptă din apă și o întinse spre policioara de pe perete, de unde luă cuțitul de curând ascuțit. Degetele nu îi tremurau. Încet, cu atenție, își crestă pielea, întâi la o mână, apoi la cealaltă. În lungul venelor, nu de-a curmezișul, așa cum trebuie. Cuțitul îi căzu în apă. Își scufundă ambele mâini în apa deja rozalie și închise din nou ochii. Simți mai întâi pișcături în zonele rănilor, apoi totul se transformă într-o toropeală plăcută. Auzi un zgomot estompat, undeva în depărtare. Ceva ce semăna cu o cheie care se învârtea în broască. „O fi soră-mea… Oare unde o fi stat atât? Numai ea poate fi la ora asta. Vine să mă salveze. Sau poate doar mi se pare…”

 

autor Anca Goja ( Baia Mare)

(178)