George PETROVAI

now browsing by tag

 
 

Balada lichelismului pursânge, autor George PETROVAI

Balada lichelismului pursânge

 

Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult

lichele vrednice-n urcare –

din bolșevism ne tragem seva

și vrem a sa restaurare.

Dar – lucru lesne de-nțeles –

nu-n orice chip, ci inspirat,

cum dialectica pretinde

în comunismul luminat

și cum unita Europă

de formă-i doar preocupată,

căci e știut că în esență

democrația ei e moartă.

(În confruntarea cu a noastră

democrație carpatină,

democrația apuseană

pare uzată și haínă…

 Corul lătrătorilor:

Deși sporește an de an

a datoriei grea povară,

putem oricând să dovedim

că nu-i vândută-ntreaga țară.)

Ni se impută lichelismul

din care am făcut o artă,

când statului încăpușat

noi i-am croit o altă soartă?

S-avem pardon, dar nu se spune

când rău-n trup e peste poate

de moartea își ascute coasa,

că numai cui pe cui se scoate?!…

Așa și noi. Din lichelism

făcut-am zale pentru țară,

ca-n socoteli să nu-ncurce

toți nepoftiții din afară.

Ba și mai și – clară dovadă

că statu-i bine cârmuit:

Pe băgăcioși îi mazilim,

iar chiorii-nvață ce să vadă!

Știind prea bine că-n istorii

se-amestecă bunul cu răul

cum însuși omu-i plămădit,

și-abia când sensu-n fapt istoric e zidit

divinul deget granițe trasează

între sublim și detestabil,

întreb atunci:

Ce-i de dorit,

ca alții pentru noi să facă

și, resemnați, fărâme să primim

de la festinul lor

peste atâtea veacuri arcuit,

ori să-ndrăznim

– nepricepuți dar cu elan –

căruța românească s-o mișcăm,

chiar de-o luăm pe-un drum cotit?…

Oricât de tare ne-ar durea

parte avem de tristul adevăr:

Au fost sfinți mii și vor mai fi,

dar nu ei trag istoria de păr!

Istoria umană-i dusă mai departe

– astfel plinind a timpului menire –

de-aceia toți ce-s torturați de-un scop

și nu se tem de-a vulgului cârtire.

Cum scopu-nalt se folosește

de mijloacele deocheate,

noi ne-nlțăm și ne menținem

prin lucrătură ca la carte:

Minciuni, trădări, sluj cât încape

și multe alte josnicii,

fără de care-i imposibil

lichea faimoasă să devii.

Le rabzi pe toate, totul trece

când te-ai ales cu vreun folos,

dar orice-ai face, mori lichea

chiar de-ai întors haina pe dos…

            Sighetu Marmației,                                                                George PETROVAI

(139)

A noastră limbă preacurată , autor George PETROVAI

A noastră limbă preacurată

 

De suntem respectați în lume

ca vrednic și distinct popor,

străbunei limbi să-i mulțumim

că ne-a hrănit cu al său dor.

Un dor întins cât țara toată

și mai departe mesager,

oriunde-n lume românismul

e dres cu sare și piper.

Doar graiul nostru românesc

– un grai de ceruri dăruit –

putea prin arta-nveșnicirii

să facă dorul aurit.

Și nu doar el. Atâtea vorbe

de-nțelepciune-ngreunate,

în alte limbi nu-și află soții

și-atunci rămân nemăritate.

Așa, de pildă, „Bună ziua” –

 salutul arhifolosit;

„Bună să-ți fie-a ta inimă”,

la noi răspunsu-a fost proptit

în coasta negrului mileniu

când am tăcut cu-nverșunare,

ca spiritul activ din obște

să-și împlineasc-a lui lucrare.

Cum limba-i vie și-nsetată,

firește că-ntr-un veac de veacuri

nu poate fi mereu aceeași,

ci musai este fecundată,

de alte limbi și alte graiuri

cu care-i soră sau vecină;

franceza-n ginta noastră este

sora mai mare din latină.

(Procesul azi se-nvederează

prin siluiri îngrozitoare –

ba țigănisme din manele,

ba anglicisme sfidătoare.)

Nu de grefări după ureche

în limba noastră-i trebuință,

cu-al ei belșug de sinonime

spre-o lesnicioasă folosință,

ci de-un respect necontentit

prin studiu plin de pasiune,

ca în gândire și vorbire

să nu dăm cinstea pe rușine.

Căci un român ce nu-și iubește

sau își pocește limba lui,

ridicol e și cam degeaba

umbră-a făcut pământului.

            Sighetu Marmației,                                                                George PETROVAI

29.aug.2014

(124)

Cuvinte necuminţite, autor George Petrovai

(141)

Idealurile de azi ale românilor, autor George PETROVAI

 

          De mirare că românii zilelor noastre, cu destinul lor atroce și cu istoria lor pusă pe șotii nimicitoare, încă mai au idealuri! Căci nu-i de ici-de colo să străbați lungul și întortocheatul tunel al atâtor veacuri întunecoase, ca mai la urmă (într-o mână cu crucea răbdării și resemnării, iar în cealaltă cu candela plăpândă, dar mereu vie, a speranței de mai bine) să mănânci coliva tuturor celor trei imperii megieșe, care de care mai hapsân și mai al dracului cu aceste meleaguri și cu tot ce mișca pe ele.

Dar un popor fără idealuri, chiar și atunci când acestea au chipul neeroic al supunerii și îmbracă veșmintele nearătoase ale răbdării, este un popor muribund, care deja s-a împăcat cu gândul ieșirii sale silite de pe scena lumii. Istoria universală, cu precădere istoria antică, ne oferă exemple semnificative în acest sens: sumerienii, babilonienii, hitiții, etruscii, vechii egipteni etc. Cu precizarea că toate aceste popoare rămase în memoria colectivă a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus la vremea lor și că au lăsat urme de referință în cultura universală…

Desigur, atât oamenii ca indivizi, cât și popoarele ca entități istorice, nu doar că modelează timpul ce-l trăiesc după chipul și spiritul lor (prin fapte memorabile de cultură și civilizație), ci la rândul lui timpul și factorii săi de presiune externă acționează neîntrerupt asupra oamenilor și popoarelor pe direcția adaptării lor la noi împrejurări, doar astfel izbutind să-și împlinească rostul trecerii pe Pământ.

De prisos să mai adaug că unii, cei puțini, o fac în sens ofensiv (prin agresiuni și expansiuni militare, strategice, politice, financiare, economice, lingvistice), ei devenind adevărații stăpâni ai planetei, și că grosul popoarelor se zbat să supraviețuiască sub umbrela aliaților (sic!) atotputernici prin compromisuri politico-economice care tind statornic înspre jaf generalizat și prin cedări succesive de suveranitate din partea bieților sateliți, care vizează neabătut asimilarea și globalizarea, respectiv pierderea identității naționale de către cei mulți…

Nici vorbă că în aceste condiții, până și idealurile celor din urmă (care se îmbată în continuare cu apa rece a drepturilor stabilite în altă parte), suferă ajustări în consecință. Căci, vorba lui George Orwell în cuceritorul lui romanFerma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Doar că unele sunt mai egale ca altele…” Adică, or fi toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu, dar este de râsul curcilor să crezi că românul de azi este egalul americanului, când știe o lume întreagă că majoritatea românilor de-abia au cu ce să-și ducă zilele, pe când americanii, cu toate că nu reprezintă nici măcar 5 % din populația globului, an de an și zi de zi consumă circa un sfert din resursele omenirii!

De aceea, parcă nici nu-i de mirare că preaschimbatul român de-acum (vremuri cu exemplară democrație, prosperitate și libertate doar în aparență și pe hârtie!), nu-i de mirare, deci, că românul zilelor noastre a renunțat aproape în totalitate la marafeturi precum cinstea, omenia sau respectul, străduindu-se din răsputeri prin minciună, necinste și nerușinare să-și apere unicul și adevăratul lui ideal național – acela de-a supraviețui cu orice chip și prin orice mijloace, indiferent cât sunt acestea de certate cu morala și legile conviețuirii umane.

Cine mai are timp de patriotism, naționalism, cultură și românism, când a supraviețui demn și cinstit în România postdecembristă se cheamă un act de mare curaj și când tot mai mulți români sunt gata-gata să-i admire pe megarăufăcătorii descurcăreți ai acestei țări, respectiv – mai în glumă, mai în serios – înclină să le justifice potlogăriile prin memorabile spuse de felul: „Hoțul neprins e om cinstit” sau „Cine muncește n-are timp să facă bani”?!

Tocmai de-aceea, adepți înfocați ai dictonului „Trăiește-ți clipa!” și al ultrapragmaticului principiu filosofic de sorginte autohtonă „Ce-i în mână nu-i minciună”, atâția românii și-au luat lumea în cap (unii cu truditul, alții cu șutitul) și, mai mult, își încurajează odraslele să facă la fel, încât actualul ideal național românesc este aidoma unui balaur bicefal: Unul din capete reprezintă scopul declarat al românilor de vârsta a doua – acela de-a dobândi chiar și pe căi necinstite o pensie cât mai consistentă, de regulă de la stat, pe care să o folosească un timp cât mai îndelungat, celălalt cap al balaurului întruchipează țelul atât de păgubitor pentru țară al tinerilor valoroși – acela ca după absolvirea studiilor din țară să se stabilească într-un bogat stat occidental, astfel contribuind la îmbogățirea celor bogați și la o tot mai accentuată sărăcire a României.

Nota 1: Cu ceva timp în urmă eram la o masă într-un restaurant, unde se discuta despre istoria României, despre cultura și viitorul ei. Printre comeseni se aflau vreo doi consilieri județeni și, dacă nu mă înșel, un avocat și un medic. Ei bine, argumentele mele privind străduința străbunilor, ba chiar și jertfa multora dintre ei pentru constituirea și afirmarea României moderne, nu numai că i-au făcut să zâmbească, dar mai la urmă au fost cu toții de-acord cu spusele halucinante ale unuia dintre ei: „Puțin îmi pasă de toți și toate! Mie să-mi fie bine…” Actualmente, unul dintre acei comeseni, chiar acela cu afirmația, este parlamentar…

Nota 2: În felul lui odios, torționarul Alexandru Vișinescu (precum și ceilalți 35 deja identificați) contribuie la consolidarea actualului nostru monstruos ideal național de care scriam mai sus. Adică, într-un sinistru mod ridicol, timp de 24 de ani după Decembriadă nu te atingi de acești torționari, ci continui să le dai pensii de ofițeri superiori (sinistrul Nikolski a primit pensie de general până în 1992 când a pierit, Vișinescu primește și acum pensie de colonel!), în felul acesta tâlharul de stat român recunoscându-le și răsplătindu-le fărădelegile comise, iar acuma hodoronc-tronc la peste 80 de ani ai bestiilor, vrei să-i faci răspunzători pentru crime pe care nici unul dintre ei n-a avut și nu va avea curajul să le recunoască.

Sigur, alta era situația României dacă se punea în practică Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara (îndepărtarea din viața publică a foștilor activiști și securiști) și dacă, așa cum cer normele elementare ale dreptății, foștii torționari erau de îndată judecați cu asprime pentru ticăloșiile comise. Dar nu, la vremea respectivă, Ion Iliescu și gașca lui de politruci de mâna a doua, au făcut tot posibilul să-i scape, căci regimul lui se sprijinea tocmai pe unii ca aceștia. De altminteri, mineriadele au demonstrat cu prisosință că toți sunt o apă și-un pământ…

Mai mult. Legea lustrației nu–i agreată pe la noi nici după circa un sfert de veac de la Decembriadă, deși se știe că procesul de modernizare al Turciei sub Mustafa Kemal Atatürk cu ea a început (îndepărtarea din viața publică a foștilor demnitari otomani). Dimpotrivă, foștii activiști sunt nelipsiți din viața publică, unii dintre ei (ex. politrucul Mircea Dușa) ajungând chiar miniștri. Firește că pentru asta e nevoie de tupeu nu glumă. Și mai e nevoie, așa cum a dovedit ipochimenul Dușa, să-ți falsifici biografia, că doar nu poți ieși în față cu Academia „Ștefan Gheorghiu”, și acea făcută târziu (cu ceva înainte de căderea comunismului) și la fără frecvență.

Dar ăsta-i cel mai cinstit guvern de după 22 Decembrie 1989 și de el românii trebuie să fie mândri. Cum îmi răspundea cu indignare cineva la unul din textele mele critice la adresa tuturor acestor tâlhari și mincinoși care, chipurile, ne conduc: „Nu noi i-am ales?..”

Eu, stimate domn, în nici un caz nu i-am ales nici pe ei, nici pe cei dinainte și nici pe următorii asemeni lor nu-i voi alege…

 

Sighetu Marmației,                                                              George PETROVAI

15 aug. 2013

(169)

Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

 

Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

 

            Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora.

Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi…

Și iată că într-o zi înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce doar Lui I se cuvine.

Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete și uscate și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din nou îngerul. Și înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele gânditului. Și tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității…”

Mulțumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

 

…Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale (ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam, unii (bunăoara așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!

Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul și hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putință în și prin cuvinte), precum și regalul vehicul de comunicare cu ceilalți, altfel spus de interacțiune cu divinitatea și cu semenii.

Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială și care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei și provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii și suferințe, dar și de curajul răbdării și al speranței de mai bine.

Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie și iubitoare, i-a strâns și continuă să-i strângă în brațe pe toți vorbitorii graiului românesc, chiar și pe aceia care o necinstesc prin manelizare și nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că brațele ei sunt mai duioase ca tradițiile, mai mătăsoase ca apele îmbelșugate ale Dunării și mai viguroase ca piatra caldă a Carpaților.

Tocmai de-aceea, călăuziți fără greș de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și simțirea fraților din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care și-a mărit farmecul prin dulceața subdialectelor, și punând în evidență ceea ce constituie adevăratul miracol al acestui popor, după cum ne înștiințează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa O scurtă istorie a românilor (pag. 116): Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este „singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!

 

Sighetu Marmației,                                                             George PETROVAI

3 aug. 2013

(403)