Sandu BARBU

now browsing by tag

 
 

CORBUL DE EDGAR ALLAN POE

 

Edgar Allan PoeTraducere deŞtefan Augustin Doinaş(Tribuna, nr. 17, 1974, p.12)

Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit şi slab, în şoapte,
Cercetam doctrine stranii strînse-n  jerpelit  cotor,
Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată
Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor.
„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, – Doar atît – un călător.”

 

Sandu BARBU – Corbul de E A Poe

 

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă;
Lent agonizînd tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor.
Zorii-i aşteptam să vie, şi-n  zadar ceream tărie
Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, –
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Nuaici – în lumea lor.

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele
Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior;
Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam într-una
„Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor,
Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor.
Doar atît – un călător”.

Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,
„Domnule”, am zis, „ori doamnă, mila voastră o implor;
Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,
O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încît uşor
Am luat-o drept părere”, – şi-am deschis uşa uşor; –
Beznă – nici un călător.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.
„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece,
Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor
Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;
E doar vîntul călător;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,
S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
Chiar de-asupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor
„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –
Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –
Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”
Zise Corbul „Nevermore”.

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,
Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă
Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, –
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,
Cu-acest nume „Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor.
N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –
Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor;
Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”
Dar el zise „Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă,
„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic
I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, –
Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,
Precum „Never-Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am  împins  grăbit  fotolui  chiar  sub  bust,  lîngă  uşor,
Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l,
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-1, ce mesaj prevestitor, –
Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor
Mi-aducea prin „Nevermore.”

Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate
Capu-n  pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, –
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută
Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.
„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete
Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”
Zise Corbul „Nevermore!”

„Piază rea!”    strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –
Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor!
E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te  implor!”
Zise Corbul „Nevermore”.

„Piază  rea!”   , strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –
Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”
Zise Corbul „Nevermore!”

„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac! în vijelie
Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!
Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria!  – Piei în zbor!
Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”
Zise Corbul „Nevermore”!

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător.
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,
Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,
Şi-al  meu suflet niciodată, smuls din  ea, de pe covor,
Nu va  mai sui în  zbor.

(201)

THE RAVEN BY EDGAR ALLAN POE

Sandu BARBU – The Raven by E A Poe
THE RAVEN
by Edgar Allan Poe

Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore —
While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.
“‘Tis some visiter,” I muttered, “tapping at my chamber door —
Only this and nothing more.”

(191)

”ANNABEL LEE” de EA.Poe ÎN ORIGINAL si IN LIMBA ROMANA

(236)

AVARUL DE JEAN-BAPTISTE POQUELIN (MOLIÈRE)

Moliere - portret de Charles-Antoine Coypel

<pSandu BARBU – Avarul de Moliere – actul 4, scena 7

 

Actul IV Scena 7 Harpagon. Harpagon, singur, răcneşte prin grădină cu mâinile ridicate şi aleargă de colo-colo cu pălăria-n mână. Hoţii! Hoţii! Criminalilor! Bandiţilor! Doamne, pedepseşte-i! Cer dreptate! Sunt pierdut. M-au ucis. Mi-au răsucit gâtul la spate. Mi-au furat banii.

Cine-ar fi putut să-i fure? Unde eşti hoţule? Unde-i el? Unde nu este el? Unde se ascunde mitocanul şi criminalul? Cum aş putea să dau de el? Unde să-l dibuiesc? Încotro să fug? Cine-i acolo? Nu cumva-i aici? Poate că-i dincolo. Stai! (se prinde singur de mână şi se trage de degete) Dă-mi banii înapoi, banditule! Ah, eu sunt. Mi se întunecă vederea. Simt că-nnebunesc. Nu ştiu cine sunt. Cine sunt eu şi cine eram? Ah, bănişori iubiţi… prieteni dragi, prieteni de-o viaţă, nepreţuiţi şi sinceri, concubini minunaţi… Nu mai ştiu ce fac. Ah, bănişori ai iubirii, tovarăşi de nădejde. De când mi-aţi fost furaţi nu mai pot să trăiesc, mă simt singur şi părăsit. Sunt pierdut. Ajutorul meu, speranţa mea, prieteni de-o viaţă! Sunt pierdut! S-a terminat cu mine. Nu mai am pe nimeni pe lumea asta. Nu mai pot trăi nici măcar un minuţel fără voi. Gata, mă duc, mă prăpădesc, nu mai sunt, mor, am murit, sunt deja mort, am murit şi m-au îngropat. N-ar vrea poate un om drăguţ să mă dezgroape, să mă învie şi să-mi dea banii înapoi, sau măcar să-mi spună cine-i hoţul? Ce? Ce spuneţi voi acolo? A, e cineva aici? Cum adică nu-i nimeni? Bandiţilor! Care-i banda care a comis furtişagul? Şi toate astea numai din cauza lepădăturii de fiu-meu. M-am certat cu el şi n-am stat suficient de veghe cu ochii spre grădină. Trebuie să fug, ca să anunţ toate tribunalele, să-mi pun sub tortură familia, servitorii, rudele, vecinii, orăşenii, la moarte cu toţii, infamilor! Cine sunt aceşti oameni care mă privesc zâmbind zeflemitor? Nu cumva mi-aţi furat tocmai voi bănişorii, bandiţilor? Ia uite la ei. La moarte cu voi. Sunteţi cu toţii vinovaţi – de la cel mai mic până la cel mai mare trebuie să-mi daţi socoteală. Hei! Ce vorbiţi voi acolo pe şoptite? Ştiţi cumva ceva despre cel care m-a jefuit? Ce este atâta zgomot acolo? Te pomeneşti că mi-au prins hoţul. Hei, vreau să ştiu dacă aţi pus mâna pe tâlhar! Trebuie să daţi sfoară în ţară, să mi-l aduceţi legat şi cu o piatră de gât. Te pomeneşti că toţi sunt complicii hoţului. Vă uitaţi la mine şi zâmbiţi? Cred că şi-au împărţit banii mei între ei. Repede comisari, repede judecători, veniţi la mine cu toţii, oameni de ordine şi de încredere, executori, avocaţi, notari, paznici, repede la mine voi călăi, inchizitori, să-l căutăm împreună pe hoţ. Vreau să cercetaţi tot oraşul, să căutaţi din casă în casă, să faceţi percheziţii, la spânzurătoare cu toţi, mişeilor! Iar dacă nu găsiţi pe nimeni, spânzuraţi-vă şi voi şi apoi mă spânzur şi eu de o cracă.

(301)